La trainingul rezidenţilor şi studenţilor medicinişti voi vorbi despre
1. Ce nu merită sacrificat pentru carieră?
2. Viaţa privată (personală, spirituală, intimă) – viaţă publică, profesie şi familie în viaţa tînărului profesionist (din domeniul medical).
Un inventator a creat o maşină de bărbierit automată. A prezentat-o la tîrgul inventatorilor dintr-un mare oraş industrial şi la conferinţa de presă, înainte de a încerca produsul, inventatorul a fost întrebat cum funcţionează. Răspunsul a venit foarte complex, dar promt. Toată lumea a înteles sistemul foarte simplu de altfel al lamelor foarte ascuţite care se mişcau amplu în jurul feţei. Inventatorul a probat-o apoi pe propria faţă. A funcţionat. A urmat o întrebare care plutea oricum în aer: „Cum recunoaşte maşina trăsăturile altor bărbaţi, foarte diferite de ale feţei dumneavoastră, pentru că, se ştie, fiecare avem trăsături unice”, inventatorul a răspuns la fel de prompt: „A, nu, doar pînă la primul ras vor avea trăsături diferite…..”
Dragi prieteni,
După cum probabil aţi observat, de cîteva zile bune nu am mai reuşit să răspund la comentariile voastre. Îmi cer scuze. Nu îmi stă în obicei, dar îndatoriri urgente pe linie profesională, trei conferinţe, plus anumite chestiuni personale, nu m-au lăsat să îmi urmez planurile de a răspunde comentariilor (unele dintre acestea excelente şi care mi-au lăsat gura apă…) pentru care aţi sacrificat timp şi neuroni. Văd că v-aţi descurcat foarte bine. Anumite postări au încins destul de tare discuţia.
Voi reveni în următoarele zile şi voi răspunde, dar nu oricărui comentariu, aşa cum am obişnuit cîteodată.
Am continuat totuşi moderarea în limitele timpului.
Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Am ascultat destul de multă muzică de chitară la viaţa mea, mult flamenco, însă această bucată mă urmăreşte de vreo trei zile, după ce Alex Marian mi-a trimis-o cîntată pe chitara nr. 1, prima sa chitară construită.
Ultimul loc în care mi-aş fi imaginat că poate să apară scris aşa ceva este pe griful (tastiera) unei chitare.
Iată dovada:
După cum veţi găsi AICI, au şi o tastieră cu Alfa şi Omega. Poate că acestă expresie este foarte potrivită pentru o chitară de folosit în trupe de „laudă şi închinare”, acolo unde smerenia este chiar mai rară decît priceperea în mînuirea instrumentelor sau educaţia muzicală.
IAtă AICI şi AICI alte două siteuri cu „lemne” extrem de frumoase. Sau AICI pentru ceva mai „americanesc”. Archtop? AICI.
Acum câţiva ani, prin bunăvoinţa unor foarte buni prieteni, am avut posibilitatea deosebită de a vizita Marele Canyon. Nu ne-am putut permite să stăm prea mult acolo, deh!, americanii ştiu să „facă” bani din orice, deci… scump! Dar cât am fost acolo, am remarcat un lucru! Majoritatea vizitatorilor (şi nu erau deloc puţini!) se mulţumeau să admire peisajul extraordinar, să facă fotografii care să ateste „evenimentul” (apropo, cea mai mare parte a americanilor n-au vizitat Grand Canyon, dacă ar fi să dau crezare unui ghid şi, dacă n-aş fi ştiut exact unde mă aflu, aş fi putut crede cu uşurinţă ca Grand Canyon e… în Japonia, după câte „priviri oblice”, dar amabile, am întâlnit!).
Pentru că sîntem în 2011 şi nu în 1991 vestea că „l-am găsit după 10 ani de căutări şi l-am anihilat” pare o glumă menită să ne jignească inteligenţa. Din fericire ştim pe ce lume şi în ce fel de vremuri trăim.
Este probabil adevărat că Osama a murit. Probabil. Nu sigur! Se aşteaptă confirmările fără dubii. Oricum SUA trebuie să admită că a avut o contribuţie în crearea acestui personaj. Vorba aia „eu te-am făcut, eu te omor!”
Dacă am putea spune că moartea cuiva este bună, poate că în dreptul Osamei s-ar putea spune acest lucru. Se încheie un capitol lung şi trist din istoria lumii.. (Oare?).
Că nu l-au găsit pînă acum? Asta este partea cu gluma. Într-o epocă în care citim numerele de la maşini din spaţiu să afirmi că abia acum l-ai găsit pe cel mai căutat om al planetei este pură retorică.
Este bine că l-au găsit! Este bine că l-au executat (pentru că acesta este termenul potrivit, executat) fără alte pierderi.
Rămîne o întrebare simplă: de ce acum?
Revin la caval. Îl am de un an în casă. Nea Costache este un dulce. Merită youtubat fără discuţie.
Cavalul este cel mai greu instrument la care am cîntat şi nu am pus mîna pe puţine instrumente. Scapă sunetul imediat. Dacă măreşti presiunea de aer, urcă la octavă. Cu atît mai mult pot admira ce se întîmplă aici.
A căzut Duminica. Păcat! Deşi e o sărbătoare maculată de comunism, ţinem la dînsa, că nu se munceşte! Dar anul ăsta ne-a făcut figura! A căzut ca proasta chiar Duminica, cumulînd odihna ca de Sabat cu celebrarea muncii prin stat la mici şi sticle mari… cu suc. Prost! Ne-a stricat tot cheful. Abia peste doi ani iese cum trebuie.
Cînd ar fi bine să cadă întotdeauna 1 Mai.
1. Marţea! De ce? Pentru că atunci este Duminică. Liber! Luni… negociem… Liber! Marţi! 1 mai. Sărbătoarea muncii celebrată prin stat.
2. Joia! De ce? Joia Liberă. Vinerea… Negociem! Cine se mai apucă vinerea de lucru. E de la sine înţeles, domnilor şi doamnelor, pardon, tovarăşi! Joi, Vineri, Sîmbăta e sîmbătă… vorba aia. Duminica… Slavă Domului! Luni, mahmuri, zeamă de varză!
IAtă ce am primit ieri prin email:
Am căutat-o peste tot. Am căutat-o pe scara blocului, pe strada mea, în cartier, la piaţă…
M-am dus şi acolo unde ştiam că se duce de obicei, la birtul din colţ. Nimic.
Am stat un pic şi acolo unde ştiam că stă de obicei. Nimic.
Am căutat-o ziua! Nimic!
Noaptea! Nimic! pentru că şi noaptea se putea găsi.
M-am dus la alimentară şi am întrebat dacă nu cumva au văzut-o.
Nehe!
Doamna de acolo s-a uitat un pic la mine şi mi-a spus: „Să ştiţi că aveţi dreptate! N-am mai văzut-o demult. Ultima dată cînd am dat parizer cu pîine pentru pauza ei de la ora 10 şi un pic de ţuică a fost… ehe… acum vreo 8 ani, cred….”
Am alergat aşa vreo cîteva zile prin tot oraşul, mai ales în partea aceea unde trebuia să fie. Am stat la pîndă, cu lap-topul pe genunchi şi cu aparatul de fotografiat la ochi.
Poate apare şi să fiu pe fază.
Nimic!
A dispărut.
Pe Marius Ţepelea l-am întîlnit în urmă cu trei ani. A apărut dintr-o dată în biroul meu şi prietenia dintre noi s-a legat pe loc. Marius este de un bun simţ copleşitor şi de o smerenie complexantă. Este istoric. Este poreclit „Păgînul” din pricina studilor sale numeroase în domeniul relaţiei dintre creştinismul primar şi păgînism. Iubit de studenţi, preot la Capela Universităţii din Oradea, este genul de teolog care are mai degrabă întrebări inteligente decît obsesia unei siguranţe mîndre şi de sus faţă de „ereticii baptişti”. Cele cîteva cărţi publicate (pe care le voi prezenta cu altă ocazie) îl recomandă drept un istoric deja afirmat. Cînd bem cîte o cafea împreună toată sorbirea durează o oră şi jumătate şi parcă n-a trecut deloc timpul. Preocupat de patristică deopotrivă (cum ar putea altfel, istoric fiind), ne întîlnim pe teritoriul istoriei ideilor creştine. În ultima discuţie a apărut anul 2011 ca an al multiplelor aniversări. I-am cerut să scrie un text „de blog” despre una dintre aceste aniversări. Ni le va spune pe rînd pe celelalte. Textul care urmeată este folosit cu permisiunea generoasă a autorului.
…………………………….
Din luna martie a anului 310, Augustul Galeriu se plângea deja apropiaţilor de starea proastă a sănătăţii. Galeriu s-a îmbolnăvit grav, iar doctorii nu au ştiut de ce suferă şi cum să îl trateze[1]. Augustul părţii de răsărit a statului roman avea hemoragii frecvente, care l-au slăbit, conducând la adevărate stări de delir, în timpul cărora Galeriu avea coşmaruri cumplite. Atunci când doctorii şi chirurgii nu au mai ştiut cum să îl trateze, deşi îndepărtaseră afecţiuni ulceroase purulente, au fost chemaţi zeii în ajutor. Spre dezamăgirea lui Galeriu, un păgân convins, Apollo vindecătorul nu i-a fost de nici un folos [2]. Ulceraţia şi infecţia s-a întins în toată partea inferioară a trupului lui Galeriu, astfel încât părea un cadavru viu, iar cei apropiaţi se întrebau cine îl blestemase atât de puternic.
Gilbert este interpret şi compozitor, chitarist şi lutenist, dar un lutenist care are proiecte foarte interesante. Scrie muzică modernă pentru lăută şi nu numai.
Maybe not ..
Iată AICI un articol care merită salvat şi citit în întregime. Adevărul istoric este crunt şi cred că rîndurile domnului Barbu explică foarte multe şi dă răspuns la multe întrebări care ne-au stăruit cumva în minte. Îi mulţumesc lui Ştefan Colceriu pentru semnal.
…………….
Altfel spus, cultura publică românească a fost pusă în discurs, din veacul al XIX-lea şi până astăzi, ca un Volksgeist indivizibil, la temelia căruia stă „legea strămoşească“ a Ortodoxiei, ca un spirit colectiv ameninţat în permanenţă de individualism, de raţionalism şi de „privatizarea“ religiei. Prin contrast, în Europa Apuseană, liberalismul veacului al XIX-lea şi social-democraţia secolului al XX-lea au fost responsabile de desfacerea aproape completă a legăturilor tradiţionale dintre tron şi altar, dintre viaţa politică şi practica religioasă, dintre dreptul pozitiv şi morala creştină, dintre Stat şi Biserică, de regulă în beneficiu reciproc şi întotdeauna în avantajul cetăţenilor, a căror libertate de a face alegeri în cunoştinţă de cauză şi pe cont propriu a sporit neîncetat.
Am ascultat acestă piesă în urmă cu două săptămîni. Este un re-make, o reinterpretare. Melodia nu este originală, însă versurile sînt compuse de Marinel Blaj, interpretul. Iată ce spune dînsul:
Originalul piesei este „The hammer holds”, a lui Bebo Norman. Eu am descoperit cantecul in perioada in care am aflat ca fiul nostru de 24 de ani este bolnav. Se intampla acum aproape 3 ani si, dupa ce acesti ani cumpliti au trecut (credinta si rugaciuni, chimioterapie, spitale, nadejde si deznadejde cat incape intr-o viata de om), Domnul s-a indurat de el. Cum nu puteam sa scriu un text pe teme de ciocan, am ales sa fac un text mai „romanesc”, alegand varianta Olarului si sa nu ma departez prea mult de ideea textului original. Eu obisnuiesc sa spun ca numai acolo isi face loc deznadejdea unde nu e… plin de nadejde!
Îmi place foarte mult „mood-ul” şi „feeling”-ul întregii piese, dar mai mult m-am lipit de această re-interpretare atunci cînd am aflat povestea din spatele cîntecului.
Marinel a trecut şi trece încă printr-o tragedie în propria familie. Fiul i-a fost diagnosticat cu o boală cumplită. A trecut pe lîngă moarte şi încă îi ţinem pumnii. Nu pot da detalii fără acordul familiei, însă versurile de mai jos spun mai mult decît v-aş putea eu povesti despre frîngere şi cioplire. Iată ce numesc eu un cîntec reuşit.
5. I avoid a life-pattern of deception.
6. I cultivate a soft and sensitive conscience.
8. I refuse the temptation of idolatry.
10. I prove to be a faithful steward of my time.11. I abstain from any promotion and support of the pornography industry.
Din cînd în cînd domnul Ionuţ Nistor îmi trimite anumite informaţii legate de legistlaţia din ţara noastră.
Aceasta este ultima scrisoare:
Parlamentul a aprobat Legea nr.52/2011, publicată în Monitorul oficial nr. 276 din 20 aprilie 2011, privind exercitarea unor activităţi cu caracer ocazional desfăşurate de zilieri.
Legea reglementează modul în care zilierii pot executa activităţi cu caracter ocazional, prin derogare de la prevederile Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare.
În înţelesul legii, zilierul este persoana, cetăţean român sau străin, ce are capacitate de muncă şi care desfăşoară activităţi necalificate, cu caracter ocazional, pentru un beneficiar.
Un prieten îmi punea zilele trecute următoarea întrebare:
„Aud de la tot mai mulţi deja ideea că Biserica as we know it e un concept prăfuit şi ar trebui reconsiderat. Tu ce spui?”
Hopkinson Smith este probabil cel mai titrat lutenist şi profesor de lăută al momentului. A fost profesorul lui Caius Hera.
Ce credeţi despre asta? Nu prea sînt cu scenarita… am alte boli, dar mi s-a părut fascinantă asemănarea pămîntului cu un pian şi energia electrică drept ciocănele… Iertaţi-mă, tot timpul dau atenţie la detaliile neimportante. Asta mi se pare mai frumos decît ce ne pregătesc, dacă ne pregătesc ceva, conducătorii statelor. Alea sînt chestii mici.
via Dorin Frandeş
Gândurile care urmează fac parte dintr-o lucrare mai vastă referitoare la sonosfera biblică. Conceptul de sonosferă desemnează totalitatea desfăşurărilor audibile analizorului acustic uman. El se adaugă celor deja consacraţi pentru denumirea diverşilor factori de mediu şi se referă la o zonă, pe nedrept neglijată, a sunetelor. A fost propus dintr-un raţionament simplu: dacă totalitatea apei de pe glob a fost denumită hidrosferă, cea a pământului litosferă şi cea a aerului atmosferă, totalitatea sunetelor poate fi denumită sonosferă. Sonosfera are componente produse atât de lumea non-viului cât şi de cea a viului.
Poveştile lui Voicu Bojan închid în ele un „pericol” potenţial: acela de a fi citite şi iubite nu doar de copii, destinatarii de drept ai acestora, ci şi de acei inşi care mai poartă în ei dulcea povară a copilăriei şi a lumilor sale miraculoase.
Nu prea obişnuiesc, dar de data asta cred că fac o excepţie. Am visat la un site pe care să găsesc cam tot ce este nou, dar şi „vechituri”, cărţi nevîndute complet în ce priveşte tirajul, dar greu de găsit prin librării. Am şi anticariat preferat, dar doream ceva şi mai comod.
Săptămînile trecute m-au contactat cei de la Libris.ro şi am făcut un experiment. Mi-am comandat trei cărţi pe care nu le-am mai găsit sau nu mi-au fost la îndemînă recentissime, deşi le urmăream de ceva vreme:
Unul dintre momentele excelente din cadrul întîlnirii de la Arad a fost cîntarea Lenuţei, un fost copil al străzii acum recuperat şi răscumpărat.
Iată aici cîntarea:
Versurile:
Un documentar foarte interesant cu subtitrare în limba română. Lecţia de politichie (cu mărgăritare) pe înţelesul „tutulor”.
Nu orice fel de lemn, lemn nobil, lemn „biblic”. Ce spuneţi de măslinul sălbatic?
dacă nu, măcar masa din măslin sălbatic,
Rom 1:1-6
(1) Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu,
(2) pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi.
(3) Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămînţa lui David, în ce priveşte trupul,
(4) iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru,
(5) prin care am primit harul şi apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei pe toate Neamurile,
(6) între cari sînteţi şi voi, cei chemaţi să fiţi ai lui Isus Hristos.
Ieri a fost 22. Ca de obicei dimineaţa citim Psalmii din 31 în 31 de Psalmi. Ieri a fost rîndul Psalmilor 22, 53, 84, 115, 146.
Eram în maşină şi ne-am privit cu toţii uimiţi cînd, ziua crucificării fiind, am început să citim gîndurile Mîntuitorului de pe cruce:
Psalmul 22
(1) (Către mai marele cîntăreţilor. Se cîntă ca „cerboaica zorilor”. Un psalm al lui David.) Dumnezeule! Dumnezeule! Pentruce m’ai părăsit, şi pentruce Te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără s’asculţi plîngerile mele?
S-ar putea să nu vă credeţi urechilor, dar cea care cîntă este un bărbat. Andreas Scholl
Dragi pastori, preoţi, predicatori,
Mîine este ziua de Paşte. Abia aşteptăm slujba. Vom veni cu drag la biserică, însă ne este puţin teamă.
Ştim că este foarte greu să predicaţi în fiecare an din aceleaşi texte şi totuşi orizontul nostru de aşteptare n-a scăzut. Ani la rînd v-am ascultat cu răbdare. Ne permiteţi cîteva sfaturi… de aici din bancă?
1. Vă rugăm să nu începeţi iar cu acel repetat „Cristot a înviat!” ca să vă răspundem mai tare abia la a treia urare. Credem că este adevărat, nu insistaţi!. Să trecem mai departe. S-ar putea ca prietenul care tocmai a venit cu mine să creadă că facem un fel de cenaclu în care răspundem la strigătură cu strigătură.
2. V-am ruga, dacă se poate, să nu luaţi predicile de pe internet. Le găsim şi singuri! Am venit să vă dăruim 40-45 de minute din viaţă nu pentru a ne plictisi cu aceleaşi istorioare lacrimogene narate mai prost „live”.
3. Dacă le luaţi totuşi, vă rugăm să indicaţi sursa. Am dori să le reascultăm în varianta originală. Am observat că de obicei celor care rostesc prima dată predica respectivă le iese mult mai bine. Ne puteţi scuti, dacă ne daţi link-urile. Citim oricum mai repede decît puteţi voi pronunţa cuvintele şi uneori chiar traducem mai bine din limba engleză.
Din adîncuri te chem, O, Domnul meu…
Aascultă glasul meu,
Fie-ţi urechile îndreptate spre mine…
Pentru că ştia că am slujbă astă seară, maestrul Sabin Păutza m-a invitat la repetiţia generală pentru Via Crucis de Franz Liszt. Am fost împreună cu fiul meu şi ne-am lăsat înghiţiţi de sunet. Cînd sala este goală totul sună altfel, parcă tot sunetul se prăbuşeşte peste tine, nefiind absorbit de alte urechi, de alte haine, nefiind vînturat de evantaiele boieroaicelor.
Repetiţia a început cu alte lucrări, dar s-a sfîrşit cu monumentala lucrare scrisă iniţial pentru orgă şi cor. Maestrul Sabin Păutza a scris partea de orgă pentru orchestră simfonică. Am înţeles că lucrarea nu s-a mai cîntat de vreo 45 de ani în România în varianta originală, această interpretare (cor plus orchestră) fiind în premieră.
Au fost momente în care m-aş fi ridicat de pe scaun să ovaţionez şi să aplaud. Sunetul orchestrei în viziunea maestrului parcă transformă bucata într-o cu totul altă lucrare.
Compozitorul şi dirijorul a dat cîteva indicaţii de regie pentru diseară.
În seara asta aici nu este filarmonică, aici va fi capelă, biserică. Voi spune cîteva cuvinte publicului la început, îi voi ruga să nu bată de palme… Cum să baţi din palme după ce se povestesc toate căderile Domnului, cum să baţi din palme după ce îl punem în mormînt?
Cineva să înregistreze, dacă se poate!!! Vă garantez că va fi o înregistrare rarissimă, istorică.
Iată programul concertului din această seară:
Pe Harry Tavitian l-am ascultat şi văzut (în această ordine) prima dată la Iaşi.
Îmi pare rău că nu voi fi acolo să îl ascult pe viu din nou. Îi invidiez pe ieşeni.
VEzi AICI.
Aşa cum vă spuneam, sîmbăta trecută m-am trezit în mijlocul unei manifestări excelente despre care Doru Radu mi-a spus că de fapt este un fel de eveniment „homecoming” al Desculţilor. Îi văzusem pe internet şi primeam mesaje de la un grup yahoo.
De autnci m-am tot întrebat ce sînt Desculţii şi tot Doru Radu mi-a trimis acest pasaj lămuritor:
”Desculti”-Romanian Homecoming, este un grup de partasie crestina al unor evanghelici romani, din diaspora si din Romania, “in spatiul virtual”.
Rugaciune, comunicarea unor experiente spirituale, meditatii si grup de suport pentru cei cu probleme speciale, aceste sunt valorile grupului.
Acest grup se intalneste “in spatiul real” la O Sarbatoare in Cinstea Domnului, anual, in al doilea weekend al lunii octombrie, la Hickory N.C. SUA si în Arad-Sega Romania, pentru trei zile de cantare, rugaciune, poezie.
Mai întîi 8 motive pentru care scrierea lui Rob Bell cîştigă:
Nu traduc titlurile pentru că sînt fermecătoare în original.
1. Questions Please. comentariul meu: Dumnezeu ne invită să îi punem întrebări. Cartea lui Iov este plină de întrebări. Sigur… Domnul îngăduie…. de cele mai multe ori .. . chiar şi întrebările nebune. Nu putem spune că textul lui Bell nu este incitant şi demn de a ne provoca gîndirea. Poate că ni se depuseseră paianjeni pe creier.
2. XXXL view of Salvation. comentariul meu: da, cartea lui Bell ne lărgeşte perspectivele asupra mîntuirii, deşi Pavel ne dăruieşte cîteva metafore excelente şi foarte productive pentru minte. Putem adăuga, însă în adevăr.
3. Free Admission for Everyone (even for those that don’t want it)
4. The Heart of Envy
5. God is not a “Slave-Driver”
6. More Bible than your Grandma knows. Comentariul meu: sigur, Bell cunoaşte mai multă filologie biblică decît bunica, numai că bunica ştia mai multă Scriptură şi a folosit-o bine şi spre mîntuire. Arius a fost un excelent filolog, Origen un performant biblist. Amîndoi eretici.
7. Rob admits he prayed the Sinner’s Prayer
8. Creativity is King comentariul meu: da, şi eu sînt sensibil la talent şi literatură de bună calitate. Se pare că Bell este foarte talentat. Origen a fost un stilist neîntrecut, Arius, poet. Poeticul este doar mierea în care se poate înveli otrava.
Citiţi integral AICI.
Iată şi opt motive pentru care dragostea lui Rob Bell pierde.
Am aflat de acestă ispravă în urmă cu ceva luni, de Crăciun. Maestrul Pautza mi-a spus ce are de gînd: să scrie tot Via Crucis a lui Liszt, bucată scrisă iniţial pentru pian, pentru orchestră.
Mîine, Joi, la ora 19.00, va fi prezentată lucrarea în premieră la Filarmonica din Oradea.
Cred că de acestă pătimitoare săptămînă tonalitatea care mi se potriveşte cel mai bine este Sol minorul. Numai în sol minor cînt tot ce prind, mai ales la lăută.
Violoncelul este pentru marţea.
Sînt singurul moldovean născut la Ploieşti, trăiesc în Ardeal cu gene de oltean şi răgăţean, armata făcută în Dobrogea şi cu inima în Bucovina… etc. … aşa cum spuneam şi cu alte ocazii… dar sîmbătă am devenit arădean.
Fără să îmi dau seama şi din mare neatenţie şi din partea organizatorilor, care s-au trezit cu un amator între profesionişti, şi lipsă de veghere din partea mea… m-am trezit în mijlocul unui eveniment extraordinar.
Pe cînd m-am apucat de lăută am hotărît să renunţ la burta mea, dat fiind faptul că şi lăuta are burtă, iar dînsa nu poate renunţa la burta dînsei. Aşa cum spuneam anul trecut… am văzut îngeri graşi.… am văzut şi lutenişti grei.
Privind clipurile de mai jos am căpătat o încurajare. Instrumentistul de mai jos este unul dintre favoriţii mei în interpretarea muzicii renascentiste.
Daniel Shoskes
În urmă cu două săptămîni am călătorit în Austria cu o variantă a Corului Laudă Mielului, condus de Samuel Prelipceanu şi Stelu Aioanei.
A fost o experienţă extraordinară. Corul a fost compus din studenţi ai Universităţii Emanuel şi corişti din zona Sucevei, unii dintre aceştia, David Croitor spre exemplu, absolvenţi ai UEO.
Marius Cruceru 