Pe Marius Ţepelea l-am întîlnit în urmă cu trei ani. A apărut dintr-o dată în biroul meu şi prietenia dintre noi s-a legat pe loc. Marius este de un bun simţ copleşitor şi de o smerenie complexantă. Este istoric. Este poreclit „Păgînul” din pricina studilor sale numeroase în domeniul relaţiei dintre creştinismul primar şi păgînism. Iubit de studenţi, preot la Capela Universităţii din Oradea, este genul de teolog care are mai degrabă întrebări inteligente decît obsesia unei siguranţe mîndre şi de sus faţă de „ereticii baptişti”. Cele cîteva cărţi publicate (pe care le voi prezenta cu altă ocazie) îl recomandă drept un istoric deja afirmat. Cînd bem cîte o cafea împreună toată sorbirea durează o oră şi jumătate şi parcă n-a trecut deloc timpul. Preocupat de patristică deopotrivă (cum ar putea altfel, istoric fiind), ne întîlnim pe teritoriul istoriei ideilor creştine. În ultima discuţie a apărut anul 2011 ca an al multiplelor aniversări. I-am cerut să scrie un text „de blog” despre una dintre aceste aniversări. Ni le va spune pe rînd pe celelalte.  Textul care urmeată este folosit cu permisiunea generoasă a autorului.

…………………………….

Din luna martie a anului 310, Augustul Galeriu se plângea deja apropiaţilor de starea proastă a sănătăţii. Galeriu s-a îmbolnăvit grav, iar doctorii nu au ştiut de ce suferă şi cum să îl trateze[1]. Augustul părţii de răsărit a statului roman avea hemoragii frecvente, care l-au slăbit, conducând la adevărate stări de delir, în timpul cărora Galeriu avea coşmaruri cumplite. Atunci când doctorii şi chirurgii nu au mai ştiut cum să îl trateze, deşi îndepărtaseră afecţiuni ulceroase purulente, au fost chemaţi zeii în ajutor. Spre dezamăgirea lui Galeriu, un păgân convins, Apollo vindecătorul nu i-a fost de nici un folos [2]. Ulceraţia şi infecţia s-a întins în toată partea inferioară a trupului lui Galeriu, astfel încât părea un cadavru viu, iar cei apropiaţi se întrebau cine îl blestemase atât de puternic.

Scriitorul bisericesc Lactanţiu descrie amănunţit boala de care suferea Galeriu, punând-o pe seama pedepsei dumnezeieşti, datorită tratamentului aplicat miilor de creştini, care au murit în urma edictelor iniţiate de împărat. Slujitorii lui Galeriu suportau cu greu mirosul putrezind al împăratului, rănile acestuia fiind pline de viermi:

„Iar acum, când Galeriu se afla în al optsprezecelea an al domniei sale, Dumnezeu l-a lovit cu o boală de nevindecat. Un ulcer malign s-a format jos, în părţile sale ascunse şi apoi s-a răspândit. Doctorii au încercat să stârpească ulcerul, căutând să vindece şi să panseze părţile afectate. Dar rana, după ce fusese curăţată, a apărut din nou, o venă a plesnit iar sângele a ţâşnit într-o cantitate atât de mare încât chiar viaţa împăratului a fost pusă în pericol. Totuşi, hemoragia a fost oprită, cu multă greutate. Doctorii au fost nevoiţi să facă o nouă intervenţie şi, în cele din urmă, după multe încercări, au cicatrizat rana”[3].

Lactanţiu afirmă că Galeriu s-a chinuit astfel aproape un an întreg, suferind o agonie cumplită. Chirurgii au fost nevoiţi să taie bucăţi din corpul acestuia, pentru a opri răspândirea putrefacţiei în părţile sănătoase ale organismului. Chiar dacă autorul creştin exagerează un pic, afirmând că împăratului i se vedeau intestinele şi viermii se plimbau prin ele, adevărul este că infecţia lui Galeriu a fost considerată până şi de către păgâni drept o pedeapsă venită de la Dumnezeul creştinilor:

„Aceste lucruri s-au întâmplat în cursul unui an întreg şi, în cele din urmă, împovărat de atâtea, împăratul a fost obligat să-L recunoască pe Dumnezeu şi striga cu voce tare, între intervale de durere, că va reconstrui Biserica pe care a distrus-o şi că va ispăşi pentru fărădelegile sale, iar când s-a aflat aproape de sfârşit a publicat un edict”[4]

.

Boala atât de cumplită a împăratului Galeriu i-a şocat pe cetăţenii romani. Până şi apropiaţii săi nu îl mai recunoşteau, atât de mult era schimbat în urma bolii, devenise un monstru cu faţă umană. Aflat în cea mai mare disperare, Galeriu a recunoscut că zeii cărora le fusese credincios nu erau în stare să îl ajute [5]. Poate Dumnezeul creştinilor ar fi fost de ajutor, dar cum să apelezi la Cel ale cărui temple le-ai distrus? Se pare că unul dintre doctorii săi, care era creştin, i-ar fi sugerat împăratului să se împace cu Dumnezeul celor pe care îi persecutase atât de crunt. Galeriu însuşi se convinsese că boala neobişnuită şi înfricoşătoare pe care o avea fusese trimisă din Cer, iar doctorii nu puteau face nimic.

Probabil că unul dintre clericii creştini i-a transmis împăratului că dacă va arăta o căinţă sinceră pentru toate relele aduse creştinilor, Dumnezeu îl va ierta şi îi va dărui vindecare. Chiar dacă nu din convingere, Galeriu a încercat să apeleze şi la acest ultim ajutor, cel din partea Dumnezeului creştinilor. Mândrul împărat păgân de odinioară, care îl obligase aproape pe Diocleţian să semneze şi să promulge edictele sângeroase de persecuţie împotriva creştinilor, plângea acum şi promitea că va reconstrui bisericile pe care le dărâmase, doar să-i fie cruţată viaţa [6].

Nimeni nu poate cunoaşte ce se află în sufletul omului, în afara lui Dumnezeu şi a Sfinţilor, dar este cert că Dumnezeu nu l-a ascultat pe Galeriu. Lactanţiu şi Eusebiu din Cezareea sunt de părere că pocăinţa şi părerea de rău a lui Galeriu nu erau sincere, iar îndată ce s-ar fi făcut sănătos, i-ar fi persecutat din nou pe creştini, faţă de care avea o ură viscerală. Singurul lucru ce poate fi dovedit şi pe care îl putem afirma este că boala împăratului s-a agravat, după declaraţiile sale publice de simpatie faţă de religia creştină, din ultimele luni de viaţă.

În timpul îndelungatei sale boli, Galeriu a avut prilejul să mediteze la persecuţia inutilă pe care o stârnise, dându-şi seama de faptul că nu avusese nici un folos personal de pe urma maltratării creştinilor[7]. De asemenea, tetrarhia a existat doar atât timp cât a guvernat cu înţelepciune Diocleţian, socrul său pe care îl împinsese spre abdicare. Deşi teoretic era August, Galeriu nu avea nici o putere peste Roma şi peste partea apuseană a Imperiului Roman.

Măsurile luate de către împăraţii Diocleţian şi Galeriu împotriva creştinilor nu au dus la distrugerea creştinismului. Din contră, păgânii începuseră să îi simpatizeze pe creştini, mai ales în ultimii ani de persecuţie, iar tot mai multe voci din armată şi din aparatul administrativ se ridicau împotriva edictelor, arătând lipsa de logică a uciderii creştinilor, mai ales atunci când aceştia erau cetăţeni romani, rude sau prieteni cu păgânii[8].

Lui Galeriu îi lipsea curajul şi poate convingerea de a mărturisi public enormele greşeli săvârşite împotriva creştinilor. Chiar dacă împăratul dorea să fie iertat şi să primească ajutor din partea Dumnezeului creştinilor, pe care Îl socotea probabil un fel de Zeu tămăduitor şi răzbunător, ura sa împotriva creştinismului nu i-a permis să fie sincer în acţiunile sale nici măcar pe patul de moarte. Conştient că nu mai are multe zile de trăit dar dorind să fie ajutat, Galeriu a emis faimosul Edict de toleranţă, din anul 311, pe patul de moarte [9].

Edictul de toleranţă emis de Augustul Galeriu a fost dat publicităţii în 30 aprilie 311, la Nicomidia. Textul edictului a fost copiat şi trimis în toate provinciile Imperiului Roman din Sardica, unde Galeriu se afla atunci împreună cu Liciniu. Textul edictului s-a păstrat în scrierile lui Lactanţiu şi ale lui Eusebiu din Cezareea Palestinei. Spre deosebire de Eusebiu, Lactanţiu omite prologul în care apar numele stăpânitorilor romani care au emis decretul. Eusebiu din Cezareea a redat textul Edictului de toleranţă după originalul latin, text plin de contradicţii, dar deosebit de important pentru creştini. Teoretic, el trebuia să marcheze sfârşitul oficial al persecuţiei începută acum opt ani, în primăvara lui 303, căci primele patru edicte de persecuţie nu fuseseră anulate de nici un împărat, nici măcar de Constantin. Iată textul edictului emis de Galeriu în anul 311:

„Împăratul Caesar Galeriu Valerius Maximin, cel nebiruit, August, Pontifex Maximus, Germanicus Maximus, egiptean maxim, tebaic maxim, sarmatic de cinci ori maxim, persian de două ori maxim, carpic de şase ori maxim, armean maxim, med maxim, adiabenic maxim, îmbrăcat cu putere de tribun de douăzeci de ori, aclamat imperator de nouăsprezece ori, consul de opt ori, părinte al patriei, proconsul şi împăratul Caesar Flavius Valerius Constantin, cel pios, fericit, nebiruit, August, Pontifex Maximus, îmbrăcat cu putere de tribun, aclamat imperator de cinci ori, consul, părinte al patriei, proconsul”[10].

În primele ediţii ale cărţii Istoria bisericească autorul a pomenit şi numele lui Liciniu, împreună cu toate titlurile aferente. La fel precum în cazul lui Maxenţiu, şi în privinţa lui Liciniu împăratul Constantin s-a pronunţat pentru damnatio memoriae, numele său fiind şters din multe documente. Eusebiu din Cezareea, dorind să-i facă pe plac lui Constantin, a eliminat numele lui Liciniu din toate ediţiile ulterioare ale scrierii sale. Evident că prezentarea împăraţilor din tetrarhie s-a făcut tot pentru a-l mulţumi pe Constantin, dar aceste lucruri erau normale pentru un istoric de la începutul secolului al IV-lea [11]. După această introducere ceremonioasă, regăsită în toate documentele oficiale ale împăraţilor romani, urmează textul propriu-zis al edictului emis de Galeriu, prin care creştinilor li se permite să îşi practice nestingheriţi religia, abrogându-se edictele de persecuţie emise anterior:

„Între alte orânduiri pe care le-am dat pentru folosul şi binele popoarelor, am hotărât mai întâi ca totul să fie îndreptat potrivit vechilor legi şi aşezămintelor publice ale romanilor, iar creştinii care au părăsit religia strămoşilor lor să poată îmbrăţişa păreri mai bune. Dar, după o anumită socoteală, ei au fost cuprinşi de o mândrie atât de încăpăţânată, încât n-au mai urmat ceea ce fusese hotărât de cei de altă dată şi, în loc de ceea ce înşişi părinţii lor le statorniciseră mai întâi, ei şi-au făcut legile lor proprii, după cugetul lor şi după cum le înţelege fiecare, aşa încât ţineau de acum legile lor proprii şi s-au strâns laolaltă ici şi colo mulţimi pestriţe de oameni. Din această cauză, la edictul care l-am publicat ca să se reîntoarcă la rânduielile stabilite de strămoşi, foarte mulţi au fost biruiţi de ameninţările primejdiei, dar foarte mulţi au fost tulburaţi şi au suferit tot felul de chinuri, fiind omorâţi în diferite feluri. Iar întrucât cei mai mulţi au rămas în aceeaşi nebunie, ne-am dat seama că nu aducem cinstea cuvenită nici zeilor cereşti şi nici Dumnezeului creştinilor. De aceea, ţinând seama de filantropia noastră şi de obiceiul statornic potrivit cărora ne-am obişnuit să acordăm iertare tuturor oamenilor, ne-am gândit că ar trebui să întindem cât mai repede iertarea noastră chiar şi în cazul de faţă, pentru ca iarăşi să fie îngăduit să existe creştini şi să-şi clădească din nou casele în care îşi ţineau adunările, numai să nu săvârşească nimic potrivnic ordinii publice. Printr-un rescript special vom încunoştinţa pe judecători la ce vor trebui să fie atenţi. În schimb, în urma iertării ce le-am acordat, ei vor fi datori să se roage lui Dumnezeu pentru noi în tot chipul, treburile publice să se desfăşoare în bună rânduială şi să poată şi ei trăi fără să fie tulburaţi în căminele lor”[12].

Prima impresie a unui cititor neutru este că împăratul Galeriu a respectat religia creştină, cel puţin acest lucru reiese din cuvintele întrebuinţate. La o lectură mai atentă vom descoperi ataşamentul împăratului muribund faţă de religia păgână a strămoşilor şi justificarea sa tragi-comică faţă de modul în care s-a purtat cu martirii creştini. Cuvintele lui Galeriu reflectă mândria şi puterea de altădată, când împăratul credea că îi poate sili pe creştini să revină la păgânism dar şi umilinţa şi capitularea sa din prezent, în faţa suferinţei trimisă de Dumnezeul creştinilor [13]. În data de 30 aprilie 311, Galeriu le poruncea creştinilor să se roage pentru el, în schimbul bunăvoinţei şi toleranţei arătate. Cinci zile mai târziu, împăratul August Galeriu era chemat în faţa Celui pe Care îl hulise.

Galeriu a ţinut să fie menţionată în document grija pe care împăraţii romani au purtat-o faţă de restaurarea vechilor valori tradiţionale romane, în perioada tetrarhiei, printre aceste valori clasice romane numărându-se şi religia păgână a strămoşilor [14]. Galeriu îi mustră oarecum pe creştini pentru abandonarea vechilor instituţii religioase ale strămoşilor, acuzându-i că şi-au făurit legi noi şi se adună în locuri ciudate, doar pentru ei. Galeriu a căutat să justifice textele brutale ale edictelor de persecuţie, afirmând că împăraţii au dorit doar întoarcerea creştinilor la riturile religioase păgâne. În finalul edictului, Galeriu a fost nevoit să menţioneze că mulţi creştini au suferit, iar alţii au fost ucişi, datorită nerespectării edictelor imperiale din anii 303-304.

Galeriu se arată mărinimos faţă de creştini, permiţându-le din nou să existe, să se roage în adunările lor, inclusiv pentru sănătatea împăratului şi să-şi reconstruiască locaşurile de cult. Singura condiţie pusă de împărat este respectarea ordinii publice şi vegherea la bunul mers al treburilor în statul roman. Fireşte că cea mai mare poruncă şi rugăminte a lui Galeriu a fost înălţarea de rugăciuni pentru sănătatea sa. Cel mai mare câştig al edictului emis de Galeriu era obţinerea libertăţii de conştiinţă şi anularea juridică a vechilor edicte de persecuţie [15]. Creştinii se puteau ruga în mod liber, aveau voie să îşi reconstruiască bisericile distruse, doar să fie atenţi la respectarea tuturor legilor imperiale şi să nu provoace tulburări în statul roman.

Galeriu a mai trăit doar cinci zile după publicarea Edictului de toleranţă, dar bunăvoinţa şi toleranţa arătată creştinilor de împăratul muribund nu mai puteau fi ignorate de nici un alt împărat. Liciniu s-a grăbit să preia prerogativele lui Galeriu, rămânând principalul stăpânitor în partea orientală a statului roman. Moartea lui Galeriu a fost făcută publică la Nicomidia abia în 15 mai 311. Edictul de toleranţă a fost publicat în toate provinciile Imperiului Roman, aflate sub stăpânirea împăraţilor Constantin, Liciniu şi Galeriu [16].

Maxenţiu, care oficial nu era recunoscut între tetrarhi, avea puţin de a face cu acest edict al lui Galeriu, de aceea la început l-a ignorat. Deşi oficial Maxenţiu nu a împărtăşit vederile lui Galeriu, în practică creştinii nu au fost persecutaţi, bucurându-se de o libertate destul de mare. Maximin Daia s-a purtat diferit, fiind singurul împărat care nu a publicat Edictul de toleranţă, sfidând un împărat muribund. Maximin l-a înştiinţat doar pe Sabinus, comandantul gărzilor sale pretoriene, că împăraţii romani au hotărât să nu îi mai persecute pe creştini, din motive strict religioase. Textul scrisorii trimise de Sabinus, din încredinţarea stăpânului său, guvernatorilor orientali de sub stăpânirea lui Maximin Daia este redat de Eusebiu din Cezareea:

„Majestăţile lor, mai marii noştri şi prea-străluciţii noştri împăraţi au hotărât încă mai de demult, cu cea mai statornică şi sfântă stăruinţă, să îndrepteze cugetele tuturor oamenilor spre drumul cinstit şi drept al vieţii, pentru ca, chiar şi cei care păreau că urmează unor obiceiuri străine de cele ale romanilor să se poată închina în chip cuviincios zeilor nemuritori. Dar încăpăţânarea unora şi îngustimea de cuget a anumitor oameni s-a abătut atât de departe încât n-au putut fi scoşi din ideile lor nici prin tălmăcirea corectă a poruncii date şi nici să se teamă de pedepsele la care se expun. Întrucât, totuşi, în felul acesta mulţi s-au expus ei înşişi primejdiei, pe temeiul bunătăţii fireşti a cugetului, majestăţile lor, stăpânii noştri, prea-puternicii împăraţi au găsit de bine că e străin de hotărârea lor proprie şi preasfântă să arunce pe oameni pentru un astfel de motiv într-o primejdie atât de mare, de aceea au hotărât să scrie luminăţiei tale, prin mijlocirea smereniei mele, ca dacă vreunul dintre creştini a găsit de bine să urmeze credinţa propriului său popor, tu ai datoria să-l fereşti de supărări şi de primejdii şi pe nici unul dintre ei să nu-l mai socoteşti vrednic de pedeapsă pentru astfel de motive. Căci de multă vreme s-a stabilit că ei nu pot fi convinşi pe altă cale să se lase de părerile lor atât de încăpăţânate. De aceea, să scrii luminăţia ta curatorilor, strategilor şi mai marilor fiecărei cetăţi, să ştie că de acum înainte nu mai au voie să pună în discuţie acest edict, faţă de cele de mai sus, pentru fiecare eparhie”[17].

În majoritatea provinciilor Imperiului Roman, Edictul de toleranţă emis de Galeriu a avut un efect aproape imediat şi benefic pentru creştini. Treptat, cu paşi timizi, creştinii au început să îşi ţină adunările fără teamă, chiar în locuri publice. Majoritatea creştinilor închişi au fost eliberaţi, iar cei condamnaţi la munci silnice au fost trimişi la casele lor. În timp ce Biserica îşi redobândea libertatea iar creştinii se bucurau de linişte, pe plan politic lucrurile s-au agravat, mai ales în partea orientală a statului roman. După moartea lui Galeriu, Liciniu şi Maximin Daia s-au năpustit asupra provinciilor rămase libere. Maximin a ocupat Asia mică până la Bosfor iar Liciniu a ocupat teritoriile aflate la nord de Propontis, la Marea Marmara [18]. După încleştări armate de mici proporţii, Maximin a păstrat teritoriile asiatice deţinute alădată de Galeriu iar Liciniu pe cele europene ale Imperiului Roman de Răsărit.