Marius Cruceru

Căci, dacă nu înviază morții, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre și, prin urmare, și cei ce au adormit în Hristos sunt pierduți. Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morți, pârga celor adormiți.

                                      1 Corinteni 15:16-20

Există evenimente care au impact asupra unora; altele, asupra altora. Dacă se scumpește gazul, prea puțin mă interesează, sînt cu lemnele. Dacă se scumpește benzina, sînt pe motorină; dacă se scumpește și aia, atunci am bicicletă. Dacă se scumpește grîul, am mălai, fac mămăligă. Dacă este război lîngă noi, în Ucraina, da, îmi pasă, mă afectează emoțional, mă îngrijorează, dar și în acest caz este prea departe ca să schimb ceva în cotidian.

O criză economică majoră, un război, o pandemie, un alt Cernobîl, acest soi de evenimente ne pot afecta pe aproape toți, însă putem trece mai bine sau mai rău și peste unele și peste celelalte, dar există un eveniment care ne afectează pe absolut toți: moartea. Există evenimente pe care nu le pot ignora, iar moartea este îm-plinirea și de-săvîrșirea vieții. Dar aceasta nu este doar final și săvîrșire din perspectivă creștină, ci deschidere spre adevărata viață.

Eram la un concert zilele trecute, un concert de Paște. Între piesele corale se recita Evanghelia. În întunericul sălii am privit în lateral spre soția mea și spre fiul meu cel mai mic. M-a lovit un gînd cumplit, dar împletit apoi cu un alt gînd luminos.

Și ea va muri, și el va muri și eu voi muri, dar și ea va învia, și el va învia, și eu voi învia!

sursa foto

Timp de aproape 30 de ani de cînd am făcut parte din comisiile de admitere adesea am pus întrebarea: ”unde te vezi peste 10 ani, 20 de ani, 30 de ani?”. Răspunsurile au fost uneori uimitoare, alte ori am văzut fețe uimite în perplexitate, surprinse de neașteptatul întrebării. Acum am retrospectiva, am studenți care sînt bunici deja. În urmă cu 30 de ani au spus: ”mă văd pastor paroh în aceeași biserică, tată și soț” sau ”mă văd dirijor de cor, asistent social, mă văd la catedră predînd … ”. Multe dintre aceste gînduri au căpătat viață.

Colegii mei de la facultatea de management chiar aveau o temă, un eseu cu acest subiect: ”planul de viață”.

Ne putem face un plan de viață dacă nu ne cunoaștem viitorul?

Viața este adesea învelită în metafora drumului, a călătoriei. Sigur, nu știm ce ne așteaptă în față, pe drum, pot surveni tot felul de evenimente neașteptate, dar în planificarea oricărei călătorii ne gîndim la o țintă și la o rută, ne alegem drumul și direcția.

În 1984 visam să devin pilot de aviație militară. În 1994 intram la catedră ca preparator universitar pe limbi clasice. Ce distanță! Ce pași mari în lateral! Dumnezeu m-a călăuzit pe un alt drum. Îi spuneam mamei prin 1986: ”Două profesii nu le voi practica niciodată: pastor și profesor!”. Dumnezeu, cu al Său simț al umorului, m-a făcut să practic ambele meserii, fiind un timid iremediabil, deși nu pare, vorbind în public, deși aceasta îmi este cea mai mare spaimă. Am mai puține emoții cînd mă urc la manșă în avion sau cînd trag de suspantele parapantei decît în fața unui act de vorbire în public.

sursa foto

Există mai multe tipuri de iubiri. Grecii le-au dat nume diferite unora dintre acestea. Noi avem dragoste, iubire și amor, dar nu avem nume pentru cea mai trebuitoare formă de iubire, pentru cea după care tînjim cu toții, dragostea pe care am admira-o în lacrimi, în fața căreia am îngenunchea … este dragostea necîntată de poeți, prea puțin descrisă de scriitori, aproape deloc imaginată de regizori.

Ne îndrăgostim, ne căsătorim, ajungem în fața preoților, pastorilor și ne spunem legămintele: ”la bine și la rău, în sănătate și în boală, în bogăție și în sărăcie, pînă cînd moartea ne va despărți”, dar fiecare ne gîndim la bine, sănătate, bogăție și viață, niciunul nu ne gîndim la rău, boală, sărăcie și moarte.

Ieșim la o cină romantică, mergem împreună în concedii, ne naștem și ne îmbrățișăm copiii și în anii buni ne imaginăm că toate vor merge la fel, din bine în mai bine, într-o mișcare scalară, pînă cînd filmul proiectat de imaginația noastră contaminată de povești siropoase se termină undeva cu o scenă în care un cuplu de bătrînei grizonați se îmbrățișează zîmbind cu danturi perfecte în fața unor nepoți perfecți.

Viața este un pic mai vie decît imaginile din revistele colorate abundent ale Martorilor lui Iehova. Viața ne va oferi și necazuri, așa cum ne-a spus Însuși Mîntuitorul, prigoniri, uneori chiar din partea celor din familia apropiată, boli, ispitiri, încercări, alunecări, trădări, jigniri, căderi, mînii, nervi, moarte, văduvie.

sursa foto

Legile educației sînt în discuții aprinse. Din nou sîntem puși în fața unei dileme: școala sau familia? Cine este principalul responsabil pentru educația copiilor noștri? Care mai este rolul părinților și care este rolul școlii, sînt aceste două autorități suplimentare, complementare, antagonice? Cum ne vom mai educa pruncii, dacă ne sînt confiscați, răpiți din case încă de la vîrste fragede și apoi sînt programați și formatați ideologic într-un mod care ne este străin teologic?

Epistola către Efeseni are două părți. Primele trei capitole așează temelia teologică, următoarele trei reprezintă aplicațiile. Este curios cît de multe chestiuni legate de familie discută în această corespondență doi celibatari, Apostolul Pavel și Timotei.

Efeseni 6:1-4 Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. (2) „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” -este cea dintîi poruncă însoţită de o făgăduinţă- (3)  „ca să fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pămînt.” (4) Şi voi, părinţilor, nu întărîtaţi la mînie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului.

Partea de care mă voi ocupa mai mult, după ce vom face un drum scurt spre cele 10 porunci, este ultimul verset.

Efeseni 6:4 Καὶ οἱ πατέρες μὴ παροργίζετε τὰ τέκνα ὑμῶν, ἀλλ᾿ ἐκτρέφετε αὐτὰ ἐν παιδείᾳ καὶ νουθεσίᾳ Κυρίου.

Cuvîntul este adresat taţilor, dacă rămînem în slovă: şi voi taţilor. Ar fi avut şi o altă opţiune, vezi în versetul 1 (γονεῦσιν), dar nu la întîmplare ne ia pe noi în vizorul pîlniei, taţii, atunci cînd vorbeşte de mînii şi urgii, de enervări. Adrenalina pluteşte undeva în subtext.

Cinstire din partea copiilor se cere pentru amîndoi genitorii: mamă şi tată.

Unii termeni din verset sînt compuşi, generînd culori şi nuanţe care merită explorate.

Sursa imaginii

Nu cred că există cuplu în care nu să fie tensiuni, mici neînțelegeri, dispute, negocieri, doar dacă unul sau amîndoi nu sînt cumva deja… morți… pe dinăuntru. Dar există certuri și certuri, există dezacorduri și compromisuri, există tensiuni vremelnice și conflicte permanentizate. Cînd totuși situația devine gravă și cei doi se îndepărtează unul de celălalt precum faliile între care apare oceanul de netrecut, iremediabilul? Din experiența de viață, din experiența pastorală, din lucrarea în care sîntem împlicați în Casa Păcii, am observat că toate motivele de conflict se reduc la cîteva cauze fundamentale din care derivă alte cauze înlănțuite apoi în efecte. Vedem efectele și le tratăm ca pe niște cauze, cînd problemele unor cupluri sînt adînc înrădăcinate în perioada lor de prietenie, de curtare, în care n-au făcut niciun fel de efort pentru a se „înțelege” unul cu celălalt. Uneori, încă de la primele întîlniri, cuplurile se angajează într-o spirală a atingerilor, aruncîndu-se într-o cascadă a hormonilor, fără a mai raționa, copleșiți fiind de îmbrățișări și săruturi îndelungi. Discuțiile serioase între cei doi sînt absente, de fapt nici nu prea ai cum să discuți cu gura acoperită…

După cîțiva ani alături de colegii mei de la Hospice Emanuel, din puțina mea experiență, din multele lor istorisiri de la patul bolnavilor, din experiența altor cadre care lucrează în medicina de paliație, am sintetizat cîteva răspunsuri la niște întrebări pe care niște tineri studenți la medicină mi le-au pus zilele trecute. Ce anume dorește un bolnav terminal? Ce anume își MAI dorește un bolnav terminal?

După cum știm, după un diagnostic care conduce spre un deznodămînt de acest fel, fiecare dintre noi trecem prin cîteva faze: perplexitate, negație, depresie, revoltă, resemnare, acceptare.

În ultima fază, în faza de acceptare a deznodămîntului previzibil, unii dintre pacienții terminali își exprimă regretele, dar și ultimele dorințe. Despre regrete am mai scris AICI. Acum aș dori să vorbim puțin despre dorințe.

sursa imaginii

Mai devreme sau mai tîrziu unii dintre noi vom ajunge fie să fim lîngă un bolnav terminal, fie să trecem noi înșine prin acest pasaj. De fapt, cum mai mai spus-o, fiecare dintre noi sîntem deja bolnavi terminali și avem o boală comună: moartea. De aceea trebuie să avem curajul confruntării cu propriul final.

Dincolo de ultimele dorințe de genul: ”o ultimă țigară” (cancer de plămîni), ”vreau să mai mestec, chiar dacă o voi scuipa, o ultimă bucată de plăcintă cu cartofi” (cancer laringe), ”vreau să mai văd încă o dată plopii din fața blocului, mă puteți ridica, chiar dacă voi face iar fracturi?” (metastaze osoase), ”aș vrea să mai vorbesc încă odată cu nepoții și copii din Canada, îmi puteți face legătura pe skype”, ”aș vrea să mai merg încă o dată la biserică, chiar dacă mă duceți pe targă” … dincolo de aceste ultime dorințe, care mai de care mai copleșitoare, există cîteva așteptări comune tuturor, chiar dacă neexprimate în cuvinte.

Fiecare bolnav terminal își dorește:

Sursa foto Edictum Dei

Amărăciunea, tristețea, cinismul și sarcasmul, pe rînd sau toate împreună mi-au fost mare ispită și prieteni încă din frageda copilărie. Aveam doar 5 ani cînd tatăl meu a fost ucis. Cînd am împlinit 10 ani, cineva mi-a îndreptat privirea spre unul dintre suspecții de crimă. Așa s-a încheiat abrupt copilăria mea; am început să urăsc. Inima mi s-a umplut de amărăciune, mîhnire, resentiment, nemulțumire.

După ce am devenit creștin, o bucurie imensă mi-a umplut inima. Alergam prin orașul Iași, cît era acesta de mare, dintr-o parte în alta. Nu aveam nevoie de autobuz sau tramvai, pur și simplu alergam ca un apucat din pricina unui entuziasm și un fel de veselie lăuntrică pe care nu o mai experimentasem niciodată înainte.

Dar apoi acea vîlvătaie a mai pălit și de multe ori și prea adesea am fost cuprins iar de amărăciune. Am devenit acid și ”degrabă de ironii vărsătoriu”. Cu timpul, mai ales după cumpăna pe care am avut-o la 36 de ani, cînd era să mor, am scăpat temporar de amărăciune, dar simțeam că am pierdut ceva esențial, ceva extrem de important, unul dintre cele mai valoroase lucruri ale creștinismului. Prea tîrziu mi-am dat seama ce: BUCURIA!

sursa foto Edictum Dei

Am crescut într-o casă în care tatăl a fost absent. Era mort! Mama a rămas văduvă pe cînd avea 27 de ani și nu s-a mai recăsătorit. Am crescut fără să văd ce trebuie să facă și cum trebuie să se comporte un bărbat în casă, dar am primit totuși o educație bună din partea mamei, apoi Dumnezeu, prin resursele Bisericii, mi-a dăruit modele de bărbați duhovnicești care m-au ucenicit. Apoi m-am căsătorit și Natalia m-a învățat restul.

Unii tați sînt absenți pentru că sînt morți, dar mai este o categorie de tați absenți, cei în viață.

Nașterea lui Noah ne-a aruncat înapoi cu 20 de ani spre altă generație de tați, de părinți. În ieșirile mele cu Noah în parc sau în alte activități am fost tot mai surprins să văd că eram în minoritate. Mamele stăteau cu pruncii, tații erau absenți. Foarte rar mi-a fost dat să văd tați jucîndu-se și petrecînd timp de calitate cu ai lor copii. Adesea îi vedeam absorbiți de telefoane sau, dacă bateriile erau pe terminate, afișau o grimasă de cumplit plictis.

În filmul Nașul din 1972 există o replică rămasă celebră. A fost citată și de la amvoane, în predici, și în seminarii pentru familii, dar sursa fie este necunoscută, fie trecută sub tăcere. ”Un bărbat care nu petrece timp cu familia sa nu poate fi niciodată un bărbat adevărat!” îi spune Don Vito Corleone lui Johny Fontane.

sursa imaginii Edictum Dei

În urmă cu ceva timp am redescoperit un text mai vechi din vremea cînd citeam cu familia cartea profetului Amos.

Creștinismul evanghelic și-a asumat fără să vrea o sarcină nefericită: aceea de a redesena chipul divin, după ieșirea dintre vitraliile catedralelor, de sub presiunea sonoră a orgilor, din semiîntunericul de piatră al altarului tradițional. Un chip luminos, zîmbitor, calm, plin de dragoste și compasiune pînă la o toleranță decerebrantă, un discurs care accentuează numai dragostea lui Dumnezeu, fără a mai pomeni de sfințenia Sa, acestea au înlocuit atît portretul unui Dumnezeu violent situat în cealaltă parte a pendulului, dar și portretul biblic, echilibrat.

Putem fi, pe bună dreptate, surprinși de imaginile dure pe care profetii minori le folosesc pentru descrierea Dumnezeului nostru (zic al nostru, pentru că al altora este un pic mai blîndocil, ascultător, un idolaş simpatic). În mai multe rînduri am amendat perspectiva roz-bombonă, îndulcită, micşorată a unui Dumnezeu dez-puternicit, închis în cutiuţele noastre care vor fi fost deschise doar cînd avem nevoie de un eudemon ca cel din povestea lui Aladin.

Spiritualitatea neoprotestantă s-a sărăcit prin predicarea într-o proporţie inversă proporţiilor în care se află Vechiul Testament faţă de Noul Testament în Scripturi şi încă predicare cu o mentalitate deformată asupra Noului Testament, una marcionistă. Predicăm un Dumnezeu care S-ar fi schimbat, un Dumnezeu care S-ar fi îmbunat pentru că Îşi va fi stins mînia cu sîngele propriului Fiu. O, cu atît mai mult se va mînia în Ziua Întunecoasă a Judecăţii, zi de mare jale, tocmai pentru că Şi-a dat Fiul.

Sursa foto Edictum Dei

Pentru creștini este importantă rugăciunea în comunitate și comuniunea rugăciunii, dar ca orice lucru bun și acesta poate deveni un automatism lipsit de conținut.

În ultima vreme avem pe rețelele de socializare tot felul de apeluri la rugăciune pentru diferite cauze: atacurile din Franța, foametea din Africa, războiul din Ucraina, cutremurul din Turcia.

Există pericolul deprecierii acestui extraordinar instrument de luptă spirituală, rugăciunea. Dacă se răstoarnă un tractorist în Ialomița și își fracturează femurul, un vîrtej de apeluri se pot înălța în felul: ”rugați-vă pentru fratele Gicu, și-a rupt piciorul”. Cîteva săptămîni mai tîrziu o națiune întreagă este lovită de stihiile naturii și din nou: ”rugați-vă pentru …”

Demonetizarea este doar la încă o știre distanță.

Am comandat o cafea scurtă, tare, un ristretto, fără zahăr, fără lapte. Tînărul de la tejghea s-a uitat lung la mine și m-a întrebat dacă sînt european. I-am confirmat bănuielile. Nu avea mai mult de 20-22 de ani, dar era plin de tatuaje într-un amestec stilistic și tematic greu de clasificat, inele în nări, în buze, în ureche, în lobul urechii, părul îi era încîlcit și prins într-o substanță lutoasă…

Mi-a scris numele de mai multe ori greșit, insistînd asupra greșelii și zîmbind ironic. Mi-am dat seama că o făcea intenționat. Se pare că ne-am disprețuit reciproc. El, pentru niște motive; eu, pentru alte motive. I-am disprețuit înfățișarea, modul în care și-a modificat fața, apucăturile, ideologia, pe care o bănuiam în spatele gesturilor, deși nu apucasem să stăm de vorbă…

Așteptîndu-mi cafeaua, în cap mi se zbăteau două fragmente de versete biblice în tensiune unul față de celălalt: ”după Chipul și Asemănarea Sa” (Geneza) și ”el disprețuiește pe cel vrednic de disprețuit” (Psalmi).

Mi-am primit cafeaua și i-am lăsat un semn de carte (pentru care oricum nu găseam locul) cu ceva de genul: ”Jesus loves you!”. S-a uitat la mine… a zîmbit sarcastic și mi-a răspuns: ”I know, man, I know… ”.

Dacă ar crede cu adevărat creștinii ceea ce pretind a crede…

Zilele acestea, călătorind multe ore, am avut o străfulgerare, ca o descoperire demult așteptată.

Am instrumente decente de ascultat muzică pe mașină. Uneori ascult cărți, dar, după ce am redescoperit tăcerea, practicînd disciplina solitudinii, am început să prețuiesc liniștea. Nu mai pun muzică în timpul condusului. Nici în timpul lecturii sau scrisului.

Am învățat să prețuiesc ”plictiseala” și “singurătatea”. Cînd nu mai fugi de acestea, ele se transformă în meditație și soliloquia, apoi în rugăciune și vorbire cu Dumnezeu.

Creștinii cred că se pot ruga. Creștinii evanghelici cred că se pot adresa liber, în mod privat, fără intermediari, fără să fie nevoie de temple și catedrale, fără să fie nevoie de preparative speciale direct lui Dumnezeu Însuși.

Mai întîi trebuie lămuriți termenii. Nu există școli creștine în sensul în care nu există trompete creștine, mașini creștine, telefoane creștine, computere creștine, camere video creștine. O școală care pornește de la presupoziții diferite de înțelegere a lumii și vieții, de la o anumită filozofie asumată, poate fi o școală confesională, în măsura în care este înființată, protejată, susținută de o instituție religioasă. O școală poate fi creștină ca orientare în măsura în care își asumă filozofia și valorile iudeo-creștine ca punct de pornire în parcursul epistemic. În consecință, se formează un anumit ethos în comunitatea academică, consecință naturală a asumării unei anumite dispoziții teologice, și este de așteptat ca cel puțin profesorii să fie implicați activ în promovarea standardelor biblice de credință și trăire.

Așadar, cum am putea descrie o astfel de școală?

sursa foto Edictum Dei

Anul viitor împlinesc 30 de ani de cînd lucrez într-o școală confesională ca profesor. Am lucrat și în liceu, ca profesor suplinitor, dar am sfîrșit predînd limbi clasice, hermeneutică și literatură patristică într-o școală de teologie. Am fost un alintat. Am făcut ce m-a pasionat din tinerețe și am făcut-o cu plăcere și bucurie. Dincolo de activitatea didactică, am văzut mii de tineri care au trecut prin viața noastră și pe care i-am învățat cîte ceva și, la rîndul nostru, am învățat de la ei, într-o relație de ucenicie, față către față.

De aceea acum aș vrea să mă îndrept spre liceeni, spre cei care încă nu au decis cum își vor petrece următorii 3 sau 4 ani din viața lor, viața de student. Este începutul anului și mai sînt cîteva luni pînă la admiteri.

Probabil nu veți alege școala în care eu lucrez, dar aș dori să vă pun cîteva întrebări care să vă dea de gîndit, înainte de a vă alege școala care vă va forma profesional și nu numai. O școală face mai mult decît să vă dea informații și să vă cioplească din punct de vedere epistemic. De aceea numim școala în care am terminat alma mater.

Iată așadar cîteva întrebări incomode:

Imagine din filmul The Notebook, sursa imaginii aici

De ce ne-am căsătorit? Fiecare generație și-a dat răspuns acestei întrebări într-un fel sau altul. Generațiile care ne urmează nu mai dau răspunsul, au schimbat întrebarea: de ce să ne mai căsătorim?

În comunitatea evanghelică din România apare o criză destul de serioasă. Pe lîngă o creștere exponențială a divorțurilor în rîndul familiilor tinere, și aici mă refer la familii care nu au mai mult de 5 pînă la 7 ani de căsătorie și ei înșiși sînt în jurul vîrstei de 25-30 de ani, pe lîngă acest fenomen îngrijorător apare ceea ce mi s-a părut inițial doar o întîrziere sau amînare a căsătoriei. Am bănuit că tinerii băieți doresc să își termine studiile, să își înceapă o carieră, să își asigure oarece siguranță materială înainte de a se căsători.

Se pare că mă înșel. Căsătoriile sînt amînate sine die. Asta nu înseamnă că ”prieteniile” între tineri de sex diferit sînt absente. Nu! Acestea durează între cîteva luni și cîțiva ani, dar nu se îndreaptă nicăieri. Tot mai multe fete se plîng că sînt ”seduse și abandonate”, iar băieții își prelungesc fericit adolescența.

În perioada de după pandemie se observă o nouă tendință. Dacă pînă mai ieri tinerele fete își doreau mai mult căsătoria în comparație cu băieții, acum se poate observa o tendință de nivelare: nici ele nu-și mai doresc un angajament pe termen lung. Mai degrabă își doresc doar o nuntă, nu și ce urmează după ea.

Jordan Peterson a readus de ceva timp în spațiul public o discuție absolut necesară: despre asumarea responsabilității față de celălalt. O cauză probabilă a scăderii dramatice a numărului de căsătorii în toată ”lumea civilizată” este abandonarea responsabilității dublată de un egoism exacerbat stimulată de o cultură epicureică, deplasată dinspre eroismul dedicării spre erotismul fără asumare.

sursa imaginii

Disciplinele spirituale sînt ferestre și porți ale oikonomiei harului în viața discipolului creștin. Merităm noi revelația naturală și scrisă? Nu! Dar avem descoperiri ale Adevărului divin și asta este har. Trebuie doar să deschidem mîna și să apucăm prin studiu ce ni se dă. Este har!

Merităm noi să ne vorbească Dumnezeu Însuși, merităm să stăm în fața Sa, să Îi vorbim fără să ne mistuie sau să ne pedepsească? Nu! Și totuși ne dă voie să ne rugăm și avem acces în Sala Tronului Său, avem audiență neoprită oricînd la Creatorul tuturor, ca niște fii. Este har!

Merităm noi vizita în singurătate a Tatălui Ceresc în cămăruțele noastre, în ascuns? Merităm noi să spunem taine cu Cel mai bun Prieten, merităm intimitatea cu Însuși Creatorul? Nu, și totuși în solitudine ne vizitează! Este har!

sursa imaginii

Mediul evanghelic a practicat de-a lungul timpului o sobrietate derivată din Reformă, s-a descotorosit de tot ce considera în plus față de Scripturi, a renunțat la liturghie, veșminte, ritual, dar acum, asistăm la efectul de pendul. Ceea ce ar fi trebuit să fie bucurie a sfinților adunați în închinare se transformă în dezlănțuiri de zgomot și mișcare; ceea ce ar fi trebuit să fie cîntare în comuniune cu toată adunarea, cîntare care să urce spre un climax al învățăturii teologice, într-o împletire echilibrată între doxologie și theologie, sfîrșește printr-un spectacol mai bun sau mai prost al cîtorva care prestează pe o estradă cîteva cîntecele înainte de un discurs motivațional. CEMB-ul (creștinul evanghelic mediu binevoitor) este victima unor strategii eclesiale care fac din adunarea sfinților în închinare un show care arată mai bine pe sticlă, de cînd cu pandemia, decît în realitate.

Καὶ ὁ λόγος σὰρξ ἐγένετο

καὶ ἐσκήνωσεν ἐν ἡμῖν,

καὶ ἐθεασάμεθα τὴν δόξαν αὐτοῦ,

δόξαν ὡς μονογενοῦς παρὰ πατρός,

πλήρης χάριτος καὶ ἀληθείας·

(Ioan 1:14)

καὶ οὐ θαῦμα,

αὐτὸς γὰρ ὁ Σατανᾶς

μετασχηματίζεται

εἰς ἄγγελον φωτός·

(2 Corinteni 11:14)

Trăim într-o epocă a luciului și superficialului. Fake news, Instagram, Facebook, talk-show, concursuri de frumusețe, reclame, ecleraje.

Diavolul este un maestru al aparenţelor. El se preface tot timpul. Îşi schimbă suprafeţele. Se făţăreşte. Se arată ce nu este. Cristos nu se preface, El se face Om. Cristos devine. Schimbarea Sa la faţă arată cine este de fapt, cum are de la Tatăl Slava. Cristos este Întrupatul, El se face sarx kai aima.

Diavolul este numai împieliţat. Din această pricină cu împieliţatul vom pierde întotdeauna la suprafeţe. Cu Întrupatul vom cîştiga întotdeauna lăuntrul. Marea provocare a Crăciunului este tocmai lupta cu aparenţele. Uitaţi-vă la Crăciun: este o tensiune enormă între suprafaţă şi ceea ce este dincolo de cele ce se văd. Personajele bune ale Crăciunului reuşesc să treacă dincolo de evidenţe şi să vadă ceea ce nu era de văzut.

sursa foto Edictum Dei

Să luăm trei cazuri:

1. Deşi este evident că o fată nu poate rămîne însărcinată fără să ştie de bărbat, după lupta lăuntrică, Iosif reuşeşte să vadă dincolo de evidenţe. Vede Fecioara, cu ajutorul lui Dumnezeu, a descoperirii miraculoase, și numai astfel vede dincolo de evidenţa pîntecului umflat.

Matei 1:19 Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit, şi nu voia s-o facă de ruşine înaintea lumii; de aceea şi-a pus de gând s-o lase pe ascuns. 20 Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului, şi i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea, este de la Duhul Sfânt. 21 Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” 22 Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: 23 „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuel”, care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi”. 24 Când s-a trezit Iosif din somn, a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului; şi a luat la el pe nevastă-sa. 25 Dar n-a cunoscut-o, până ce ea a născut un fiu. Şi el i-a pus numele Isus.

Cum or fi rîs prietenii lui Iosif: „Fraierul”. „Prostu satului!”. Și totuși, din cauza acestui „înșelat” în aparență, dar nu de aparențe, Mîntuitorul va fi crescut într-o familie protejată de un tată pămîntesc.

”supuneți-vă unii altora

în frica lui Hristos.”

Efeseni 5:21

Reforma ne-a adus multe beneficii, dar ne-a adus și un fruct otrăvit. În mentalul evanghelic s-a dezvoltat o patologie a autorității. Din pricina faptului că mediatorii umani au fost eliminați, în baza efectului de pendul, acum individul este cel care are contact direct cu Dumnezeu, este iluminat direct de Dumnezeu, are revelații directe, este călăuzit fără interpuși, își este singur Papă, deci poate forma o comodă majoritate doar el și Dumnezeu Însuși față de toți ceilalți. Libertatea în Cristos a devenit independență și individualism, comuniunea creștină s-a redus doar la acele lucruri care slujesc individul în satisfacerea pulsiunilor egoiste, avem ”părtășie” acolo unde ego-ul ne înflorește Supunerea la autoritate ia forme fie de un gregarism bolnav, fie lipsește cu totul.

Găsim secte derivate din cultele neoprotestante în care indivizii sînt spălați pe creier, supunîndu-se la porunci omenești date de idoli umani autoproclamați conducători spirituali. Găsim, de asemenea, adunături de oameni care n-au niciun fel de autoritate în viața lor, se conduc după evaluările estetice ale unor programe artistice dubioase numite ”programe religioase”. Fie într-o parte, fie în alta, supunerea corectă și echilibrată la autoritate este o adevărată aventură pentru orice credincios, indiferent de confesiune, dar mai ales în mediul evanghelic.

Deși Tatăl, Fiul și Duhul sînt coegali, coeterni și consubsanțiali, cînd Fiul a coborît în carne, în istorie, a ales să se supună Tatălui. Fiind creați după chipul și asemănarea Treimii, din punct de vedere ontologic sîntem cu toții egali, precum este Treimea; din punct de vedere oikonomic, adică atunci cînd ne raportăm la istoria care este închegată în spațiu și timp, atunci se dezvoltă ierarhii ale ascultării. Eu și soția și copii sîntem egali esențialmente, sîntem însă într-o structură de autoritate atunci cînd trecem la acțiuni în cotidian.

”Acolo unde este comoara voastră,

acolo este și inima voastră…”

– Cristos

”Cea mai mare bogăție din lume

este să trăiești mulțumit cu puțin”

 – Platon

”Simplitatea este

cea mai mare sofisticare”

– Leondardo da Vinci

sursa imaginii Edictum Dei

Lucrurile ne dau de lucru, ne ocupă în primul rînd mintea, apoi modul în care gîndim ne determină viața, programele de fiecare zi, tipul de relații în care intrăm. Trăim într-o vreme în care timpul trece foarte repede, deși am cîștigat ore bune prin inventarea iluminatului public; spațiul s-a micșorat, datorită inventării mijloacelor de deplasare rapidă; sîntem cea mai informată generație din istorie. Accesul la timp, la deplasare și informație ne inundă viața cu programe multe, persoane multe, obiecte, instrumente de administrare a timpului, informației și spațiului: ceasuri, telefoane, computere, tablete, mașini.

Copleșiți sub atîtea poveri, deși avem o calitate mai mare a vieții fizice (bios), sîntem tot mai deteriorați pe interior, în viața lăuntrică (zoe). Am putea oare să găsim drumul înapoi, fără a pierde avantajele date de tehnologie?

Ajungerea la simplitate este un proces. Ne naștem cu dorința și instinctul complexității, pentru că sîntem creați de un Creator Care a creat organisme atît de complexe și sîntem creați după chipul și asemănarea Sa, dar acest instinct se pervertește în dorința de complicații. În loc să ne dezvoltăm în mod natural în adîncime, ne dezvoltăm ca o baltă lată și puturoasă, pe orizontală, înghițind în viața noastră tot mai mult și mai multe. Într-o lume a duplicității și a întortochelilor de gînduri, într-o lume a cumulărilor, în care mîna se transformă în greblă, creștinul este chemat să meargă contra curentului și de această dată, spre simplitate și simplificare, prin eliberarea de poverile care îl vor apăsa prea greu pentru alergarea în cursa credinței.

sursa imaginii

Nici solitudinea, nici pelerinajul nu sînt prea cunoscute și practicate în mediul evanghelic, iar postul este un fel de Cenușăreasă a disciplinelor spirituale. Evanghelicii sînt mult mai înclinați să dea importanță disciplinelor minții și disciplinelor comunitare: citirea și predicarea Scripturilor, închinarea prin cîntare, ”părtășia” cu cei credincioși, slujirea publică, sărbătorirea și comuniunea liturgică. Discipline precum supunerea, deși este o disciplină comunitară, din pricina faptului că individualismul este parte din patologia urmașilor Reformei, nici aceasta nu este prea populară.

Dacă Cel prin Care toate s-au făcut și Care domnește peste toate, Care a experimentat comuniunea și dragostea din veci, fără vreun început și fără vreun sfîrșit, dacă Cel Care s-a dat din dragoste pentru noi la cruce, iubind pînă la capăt, slujind ca un rob pe ceilalți, vindecînd și oblojind rănile, dacă Marele Păstor al Turmei S-a retras să fie Singur ca să vorbească cu Tatăl, atunci neapărat și noi avem nevoie de această disciplină a separării, secluziunii, solitudinii.

Isus practica anahoreza, retragerea din spațiile locuite și se ducea în locuri pustii, locuri pustiite de oameni, de hrană, de apă. ”Isus, cînd a auzit vestea aceasta, a plecat de acolo într-o corabie, ca să Se ducă la o parte, într-un loc pustiu.” Matei 14:13 sau ”După ce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage, la o parte. Se înnoptase, și El era acolo” Matei 14:23 sau în Evanghelia după Ioan: ”Isus, fiindcă știa că au de gînd să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăși la munte, numai El singur.” Ioan 6:15

În Matei 4 ni se spune că Însuși Duhul L-a ”urcat” într-un astfel de pustiu, pentru a fi izolat cu totul și cu scopul precis de a fi ispitit de diavolul. Astfel de pelerinaje în ascensiune sînt deja un tipar veterotestamentar: Moise se suie pe munte pentru a sta cu Dumnezeu și a primi Legea, fără comunitate și hrană (Exod 34:28¹), Ilie este ”urcat”, la rîndul lui spre înălțimi pustiite, fără comunitate și hrană (1 Împărați 19:8). Isus, Moise și Ilie, trei pelerini, care au postit fiecare cîte 40 de zile în mod miraculos, se reîntîlnesc pe Muntele Schimbării la Față. Mi se pare fascinantă această reuniune pe un alt munte.

”Rugați-vă neîncetat!”

1 Tesaloniceni 5:17

sursa imaginii

Dacă ați putea manipula materia, înmulțind pîini și mergînd pe ape, dacă ați putea vindeca bolnavi cu un cuvînt, dacă ați putea învia morții cu un oftat, dacă ați putea potoli stihiile, v-ați mai ruga? Cristos s-a rugat! Da, Fiul lui Dumnezeu, El, Eternul, fără început și fără de moarte, El, Cel care a cunoscut Slava, El, prin Care toate s-au făcut, chiar și ființele cerești, văzutele și nevăzutele, El, Cel care avea totul sub picioare, Împăratul universului întreg, El s-a rugat și Scripturile noastre rețin rugăciuni ale Sale. Cea mai lungă? Ioan capitolul 17.

Nu numai că s-a rugat El Însuși, dar i-a învățat și pe ucenicii Săi să se roage și ”planul de lecție” ne-a rămas în Predica de pe Munte.

”ia seama bine citire”

1 Timotei 4:13

sursa imaginii

Creștinul trebuie să devină, dacă nu va fi fost cumva pînă în momentul convertirii, un om foarte curios, mînat de o curiozitate răscumpărată. Curiozitatea ne-a băgat în păcat și răzvrătire față de Dumnezeu, curiozitatea ne ajută să refacem drumul înapoi. Nu ne putem imagina umanitatea fără cunoaștere și dorința de a cunoaște. Primul Adam ne-a nenorocit din dorința de a cunoaște precum Dumnezeu cunoaște (”veți cunoaște și … veți fi ca Dumnezeu!”), Al Doilea Adam, Cristos, a venit să ni se facă cunoscut ca Dumnezeu. După cădere Dumnezeu ne-a dăruit Cuvîntul scris, a vorbit în multe feluri, în multe chipuri și rînduri prin Lege, prooroci, psalmiști (Evrei 1), dar în cele din urmă a vorbit prin Fiul, Cuvîntul despre Dumnezeu a fost urmat de Cuvîntul de la Dumnezeu, Cel care Și-a spus ”Cale, Adevăr și Viață!”.

Iată de ce creștinii trebuie să fie mînați, pasionați, obsedați de Adevăr și de adevăr.

Și apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând:

Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ.

Drept aceea, mergând,

învățați toate neamurile,

botezându-le

în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,

Învățându-le să păzească

toate câte v-am poruncit vouă,

și iată Eu cu voi sunt în toate zilele,

până la sfârșitul veacului. Amin.

Biblia Ortodoxă,

traducerea sinodală.

Prima dată cînd am auzit pe cineva vorbind despre ucenicie, deși am fost crescut într-o biserică evanghelică, a fost la una dintre întîlnirile cu niște prieteni care fuseseră ”contaminați” de ideile Navigatorilor, o organizație care promova ucenicia creștină și care a ajuns și în România în anii 80. Prin intermediul acestor prieteni am dat și peste cartea lui Richard Foster, Disciplinele Spirituale, calea maturității creștine.

Apoi, după ce am fost angajat într-o perioadă de ucenicie creștină, m-am căsătorit și căsătoria mi-a arătat cît de ”neterminat” sînt, astfel am văzut cît de mult am nevoie încă de autoritate, de formare. Apoi am început să predau și mi-am dat seama că sînt responsabil de învățăturile pe care le dau unor tineri, care la rîndul lor vor deveni pastori de suflete. Chestiunea a devenit și mai stresantă, pentru că nu predam o știință oarecare unor studenți care vor practica o meserie oarecare. Aceștia pot nenoroci oameni, care, la rîndul lor, pot nenoroci pe alții. Dacă un medic, care face o operație greșită, afectează doar viața biologică a unei persoane, un teolog prost poate sminti suflete … și ce este oare mai valoros decît sufletul unui om?