Adepții paradigmei reîntoarcerii la origini propun cîteva modele ancestrale precum: bărbatul drept garant al supraviețuirii biologice, bărbatul-vînător, aducător de provizii pentru casă, cel care asigură perpetuarea clanului pe care și l-a creat și supus în jurul său, prin aprovizionarea zilnică. De asemenea, alături de acesta, ni se propune, în cumul de funcții, bărbatul-soldat, luptător, apărător al vieții și comunității umane în general, cel care dă siguranță. În vreme de pace, acesta își schimbă hainele și devine bărbatul cultivator, cel care se ocupă de creștere, de meșteșug cu măiestrie, apoi devine creator de cultură în sens spiritual.
Bărbatul ”împerecheat” cu succes are curaj, este viteaz, își alege bine bătăliile și plănuiește cum să le termine în așa fel încît să se întoarcă acasă. Își asumă responsabilitățile, își asumă consecințele, are un cod al onoarei, culminînd cu imaginea cavalerului medieval, care a ajuns la climax, ca idee, în perioada romantică. O fantasmă! Acest tip de bărbat trebuie să își țină în frîu patimile. Trebuie să fie puternic fizic; puternic din punct de vedere emoțional. Trebuie să fie integru, om de cuvînt și apărător al adevărului. Este un portret frumos, dar greu de calchiat. Este posibil? Mai putem întrupa asemenea modele? Mai sînt ele necesare sau apreciate?
Preocuparea pentru masculinitate, bărbăție, a crescut în ultimul timp atît în mediul religios cît și în cel secular. Imaginarul colectiv a migrat și a modificat portretul bărbatului în ultimul secol sub diferite presiuni. Transferul masiv al populației din zona rurală spre cea urbană, industrializarea, modificarea structurii familiale (trecerea de la familia transgenerațională a satului: mamă, tată, copii, nepoți, bunici, străbunici în aceeași curte) spre familia cu un nucleu elementar, apoi spre familia supusă unor forțe centrifuge (familia contemporană nu mai petrece nici măcar 30 de minute împreună, față către față), feminismul în toate formele sale, de la cele mai agresive, vulgar-militante pînă la cele mai educate, toate acestea și altele au contribuit la modificarea portretului masculin.
Trebuie să ne întoarcem la ce va fi fost? Știm ce a fost sau proiectăm un fals idealizat romantic? Trebuie să recuperăm ceva sau considerăm că bărbatul contemporan este într-o continuă evoluție, odată cu societatea, și că nu avem de recuperat nimic, că totul este negociabil și fluid?
Așadar, aceasta este prima problemă care trebuie tranșată: ce este și ce nu este ontologizat și ontologizant în momentul în care vorbim de calea bărbăției? Ce anume este supus negocierii și compromisului în sensul cel bun al cuvîntului, dacă totuși identificăm substratul imuabil?
căci Domnul M’a uns să aduc vești bune celor nenorociți:
El M’a trimes să vindec pe cei cu inima zdrobită,
să vestesc robilor slobozenia,
și prinșilor de război izbăvirea;
Isaia 61:1
Teoretic, pentru că realitatea este mai tristă, un creștin ar trebui să fie foarte greu de păcălit. De ce? Pentru că acesta pretinde că Îl cunoaște pe Cel care este Calea, Adevărul și Viața, Îl cunoaște pe Stăpînitorul tuturor lucrurilor, pretinde că are o relație personală cu Cel prin Care toate s-au făcut și nimic din ce s-a făcut n-a fost făcut fără El. ”Al lui este Pămîntul cu tot ce este pe el!”.
În același timp: cum poate cineva să abereze senin despre orice, cu superbie luciferică, cum să ai atît de multă încredere în ce se spune în tîrg, cînd știi că tîrgul aparține stăpînitorului lumii acesteia, Satana, Diavolul?
Paleta atitudinilor față de informație este atît de diversă în rîndul celor care se consideră nu numai urmași ai lui Cristos, dar și deținători ai Revelației supreme, cunoscători ai Cuvîntului divin, cu acces direct în Sfînta Sfintelor Treimii: de la naivitate ridicolă pînă la ”boala cercetărilor fără rost” în privința unor piste informaționale oricum închise. În fața unui asemenea evantai de posibile poziționări față de piața informațională, aș recomanda cîteva măsuri foarte la îndemînă:
Perioada pandemiei a fost un exercițiu extrem de util în privința modului în care omenirea în general și creștinii în special s-au raportat la informație. Se vor scrie teze de doctorat în privința aceasta.
Cine sînt așadar cei păcăliți? Fiecare crede că cealaltă parte: vaccinații despre nevaccinați și invers, conspiraționiști versus optimiști, fanatici religioși contra fanatici ai științelor de tot felul… Am văzut de toate: roboței în formă de viermi, care se asamblează după vaccinare, microparticule inteligente, reptilieni, extratereștri, care împrăștiau virusul în autobuz prin înțepături cu unghia… Antologia faptelor de acest fel poate ocupa volume.
Deși nu avem încă retrospectiva asupra fenomenelor de atunci și încă nu putem pretinde obiectivitatea analizei (mai ales că acum sîntem în mijlocul unui alt fenomen demn de studiat, războiul din Ucraina), totuși putem indica cîteva principii și linii de comportament în relație cu informația, un fel de minimă igienă informațională.
Cîți dintre noi nu am pățit-o? Ai distribuit ceva care ți s-a părut adevărat pentru a descoperi mai apoi că este fake news. Îți ceri scuze, retragi postarea, te costă credibilitate, dar înveți o lecție importantă despre comunicare. Informația neintenționat/intenționat falsă nu este o noutate. Există o întreagă tradiție1.
Orice comunicare omenească are un grad de eroare, pentru că orice comunicare umană poate fi afectată de ”inima omului” care este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Sîntem ființe căzute, corupte și orice spunem este afectat de răul care ne paște.
Întotdeauna există două planuri: planul văzut și planul nevăzut, două ipostaze posibile în care ne putem găsi, două articulări ideatice. Dacă sîntem urmași ai lui Cristos, atunci Îi urmăm exemplul, după cum El Însuși ne-a cerut.
Așa cum aminteam în textele anterioare, cauza decadenței în ce privește etica muncii la evanghelicii din Romania este în primul rînd părăsirea paradigmei teologice care a decurs din teologia practică a Reformei, abandonarea unei gîndiri teologice asupra actelor în favoarea unui pragmatism sălbatic. Antecesorii noștri au fost oameni simpli, de la țară, care au învățat să citească buchisind pe Sfintele Scripturi, dar, după ce le-au înțeles, și-au motivat acțiunile teologic, cu o claritate și o intuiție demnă de invidie, chiar dacă nu posedau termenii tehnici și aparatul conceptual specific.
Zilele trecute i-am întrebat pe meșterii care lucrează în spatele casei mele (pocăiți din Oradea) de ce lucrează atît de dichisit și atît de atent. Mi-au dat un răspuns neașteptat pentru niște zidari, constructori, meșteri, răspuns care motivează seria aceasta de texte: „noi muncim ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru client!”. Mi-a uns sufletul acest răspuns. Sînt tineri, iată că există speranță!
1. Persona versus persoană. Teologia trinitară ne învață să facem distincție între persoană (ipostas), care are conotație ontologică și persona (rolul oiconomic). Persona, în cazul nostru, aplicat la situația discutată, reprezintă rolul atribuit de societate sau pretins de noi. Persona este constituită în încrengătura și păienjenișul de relații în care sîntem angrenați. Am o persona familială, sînt fiul mamei, soțul soției, tatăl copiilor, bunic al nepotului, așa cum am o persona profesională, sînt profesor studenților, capelan bolnavilor, subaltern rectorului, am o persona socială, sînt cetățean al țării, parte a unei comunități angrenate într-un sat dintr-o comună. Aceste roluri sociale, profesionale, familiale se pot transforma, pierde, cîștiga.
Civilizația aduce confort; confortul necesită consumul de resurse; civilizația înseamnă consum. Nu putem imagina lumea de astăzi, cu toate beneficiile ei (căldura constantă în toate spațiile de locuit și lucru, ziua de lucru și distracție prelungită spre noapte cu ajutorul electricității, transporturile rapide dintr-un loc în altul…) fără consum imens. Este simplu: crești consumul, crești confortul; reduci consumul, reduci confortul. Economisești, reduci confortul și eventual alterezi ceea ce unii numesc civilizație, în sensul urbanizării, a culturii materiale, nu spirituale, adunarea în polis. Europa este o civilizație a confortului răspîndit pînă în cele mai răsfirate cătune din Germania, pînă în creierii munților din Elveția.
Doamna Ursula von der Leyen a dat niște sugestii destul de ferme europenilor: să găsească metode mai creative ca să economisească energia electrică, gazul, petrolul și lemnul. Idei precum scăderea temperaturii în case la 19 grade celsius, interzicerea reclamelor luminoase pe stradă, reducerea iluminatului public în anumite zone, oprirea încălzirii în spații nelocuite (cămări, spații tehnice, casa scării), amînarea evacuării toaletei pînă se adună mai multe materii (tragem apa de 2 ori pe zi, dimineața și seara), deja celebrul „duș în doi”, renunțarea la mașină pentru drumurile scurte, toate acestea au devenit subiect de glume, meme, iritare, discuții aprinse. Germanii, austriecii, elvețienii tind să fie complianți și solidari. M-aș mira tare să nu!
Pe mine mă interesează ce se va întîmpla la noi. Românii, mai ales cei din generația mea, decrețeii, fac glume presărate cu puțin cinism, încrezători că noi vom rezista, că am mai trecut pe acolo, că Ceaușescu nu ne ruga să facem duș în doi, ci ne oprea apa de la rețea; nu ne ruga să stingem becurile, ne oprea curentul; nu ne dădea sugestii, ci lua măsuri, ne lua confortul și acolo unde acesta ar fi fost posibil. Fiecare atunci rezista cum putea. Fiecare pentru el. Comunismul ne-a învățat cîinoși, ne arătăm gingiile dacă cineva ne privește osul.
Ce uită generația decrețeilor este că o parte din România s-a schimbat, o altă parte, nu. Există astăzi mai multe Românii suprapuse: este România urbanizată a generației 18-30 de ani, care n-a cunoscut nimic din lipsurile pe care noi le-am îndurat; apoi România adulților activi între 30-50 de ani, care s-au mutat în pandemie în zonele din jurul marilor orașe; România pensionarilor (mă refer la cei fără pensii speciale) din blocurile construite pe vremea comunismului; România rurală a satelor părăsite de tineri.
7. Negociați reguli de conviețuire bine definite! Negociați, nu impuneți. Impunerea va stîrni reacție. Este reflexul fructului oprit. Și voi și ei, și unii și alții va trebui să învățați arta negocierii ca oameni maturi, voi, ca unii care se îndreaptă spre maturitate, ei. Gîndiți-vă tot timpul că încercarea de a vă provoca, încercarea de a vă enerva nu vine din răutate, ci pentru că ei înșiși nu se mai înțeleg și nu știu ce să facă cu propriul eu, cu mîinile, cu picioarele, cu furtuna hormonală care se petrece în ei. În interiorul lor este un strigăt după libertate, dar nu au încă maturitatea să înțeleagă că libertatea nu se poate manifesta plenar decît între limitări. Discutați consecințele încălcării limitelor atunci cînd nu s-a întîmplat nimic, cînd toată lumea este calmă, cînd sînteți în afara conflictului și încălcarea limitelor are drept consecință restrîngerea unor drepturi, restrîngeri pe care le-ați stabilit de comun acord. Și noi, care sîntem maturi și ai Domnului, avem tendința de a călca regulile, imaginați-vă ce se întîmplă în mintea unui copil, care încă nu este al Domnului, care are o inimă ”înșelătoare și deznădăjduit de rea”, cu ”nebunia lipită” de suflet … Fiți îngăduitori! Ați trecut pe acolo. Așa cum Dumnezeu a avut milă și har de voi, așa le va purta de grijă și lor.
8. Oferiți-le perspective! Dacă s-au deschis și aveți acces la inima lor, oferiți-le tot timpul perspective. Cum va fi cînd vor trece peste această perioadă: cînd sînt în căutarea unui partener de viață, dar va veni o vreme cînd îl vor găsi și vor fi fericiți și ei la rîndul lor vor avea copii; cînd sînt în căutarea vocației, dar va veni vremea cînd vor profesa și vor fi mulțumiți de lucrarea mîinilor lor; cînd nu vor mai avea tulburările de personalitate, complexele, coșurile, cînd nu vor mai fi prea slabi sau prea grași, cînd lucrurile vor intra în normal, biologic, social, relațional … Au nevoie de o fereastră deschisă spre viitor și au nevoie de modele pentru felul în care va arăta viața lor în viitor. Dacă voi sînteți un model prost pentru ei ca soți, ca părinți, ca profesioniști, ce nădejdi să mai poarte? Oferiți-le, de asemenea, perspectiva mîntuirii. Cum va fi viața lor, comportamentul lor, trăirile lor cînd Domnul îi va mîntui?
4. Împrieteniți-vă cu ei! Odată cu intrarea în această perioadă dificilă din viața lor, nu mai au nevoie de dădăceala noastră, de corecțiile noastre permanente, de cicăleală, de reamintirea relației de autoritate dintre voi și ei, de faptul că ”noi v-am făcut, de la masa mea mănînci, în casa mea stai”. Toate aceste presiuni sînt inutile și neproductive. Și ei ar dori să schimbați tipul de relaționare, să deveniți prieteni, dar nu știu cum să vă spună, nu știu cum să semnaleze dorința lor de a schimba dinamica relației. Dați-le șansa de a se apropia de voi. Am admirat întotdeauna familiile în care respectul pentru părinți s-a manifestat inclusiv verbal, prin adresări de genul ”matale”, dar am apreciat-o pe mama pentru felul în care s-a apropiat de noi și ne-a lăsat să îi spunem ”tu”, după ce am crescut. Am devenit prieteni, purtînd împreună poveri din ce în ce mai mari, ea fiind văduvă, și asta ne-a legat într-un alt mod în anii adolescenței noastre. Am participat împreună la planurile de cîștiguri, cheltuieli, investiții în casă. De la mama am învățat cum să fac un buget lunar, să evităm împrumuturile, să ne calculăm bine așteptările financiare. De asemenea, m-a luminat cu privire la modul în care o femeie se raportează la relația cu soțul. Mari și bune sfaturi. Unele dintre acestea ne-au salvat căsnicia.
Am crescut adolescenți și mai vine încă unul, care dă semne de adolescență precoce. Aș da orice să sar peste perioada adolescenței copiilor. Orice! Sînt atît de dulci, cînd sînt sugari, atît de drăguți cînd sînt copii, atît de lipicioși, și relația este atît de ușor și comod de administrat … dar devin dintr-o dată atît de tulburi, aspri și complicați după ce trec de 12-13 ani.
Interesant mi s-a părut întotdeauna faptul că Biblia ignoră aproape cu desăvîrșire această vîrstă complexă. Există copii, pînă la 12 ani, și tineri, care sînt tratați precum adulții, de la 12 ani încolo. Isus a fost tratat ca un adult nu pentru că era Cristosul, Fiul lui Dumnezeu. Cei de la Templu aveau să descopere un copil extraordinar, l-au suspectat eventual de o precocitate ieșită din comun, dar nu l-au tratat ca pe un adult în discuțiile lor pentru că ar fi avut vreo bănuială asupra originii Sale divine, ci pentru că așa era cultura, așa era obiceiul. Băieții și fetele treceau imediat spre faza de devenire spre bărbați și femei, odată ce depășeau vîrsta copilăriei. Asta nu înseamnă că pulsiunile, provocările, tensiunile și complicațiile transformărilor fizice și psihice lipseau, dar presiunea pusă asupra tinerilor adulți de către comunitate scurta perioada de acomodare la viața matură extrem de mult.
Cînd obosim spiritual, creștini fiind totuși, ca unii care am gustat din Apa Vie și din Pîinea Vieții?
6. Cînd ne urmăm scopurile noastre și nu scopul lui Dumnezeu. Structura textului din 2 Corinteni 4 conține și o referire la teleologie (partea din filosofie care se ocupă de răspunsul la întrebarea: pentru ce există un anumit lucru?), nu numai la motivație. Dacă l-am fi întrebat pe Apostolul Pavel pentru ce trăiește și cum de nu-și pierde puterea, cum de mustește de energie și își trăiește clipa din plin, ne-ar fi răspuns că pentru el sînt mai importante lăuntrul și caracterul, decît exteriorul și confortul; că necazurile de acum, oricît ar fi de intense, nu sînt vrednice să fie puse alături de răsplata eternă, pe care o vizualizează deja; că nu trăiește pentru acum și aici, ci pentru ce se va întîmpla, după ce se va fi încheiat totul. Scopurile sale nu se limitează la durata vieții, pentru că viața este mai mult decît durata ei. ”De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuși omul nostru din lăuntru se înnoiește din zi în zi. Căci întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate vecinică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile cari se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile cari se văd, sînt trecătoare, pe cînd cele ce nu se văd, sînt vecinice.” 2 Corinteni 4: 16-18
Există două posibilități pentru o astfel de situație: ori unul dintre soți este mort, ori unul sau amîndoi mint și … se mint pe ei înșiși.
Într-o căsnicie se întîlnesc două ființe care încă luptă cu natura lor păcătoasă, cu egoismul, orgoliul, slăbiciunile, patimile, pulsiunile proprii.
După 32 de ani de căsnicie, n-am reușit să găsim modul în care să ocolim orice fel de tensiune sau conflict, dar am găsit modalități de a amîna sau de a rezolva mult mai rapid micile ciocniri dintre noi.
Sînt cîteva reguli simple, ușor de urmat pentru a avorta un conflict înainte de a urla, înainte de a crește mare ca apoi să ne ucidă apoi relația. O ceartă este ca o cangrenă, care necrozează treptat țesutul viu, acesta pierzîndu-și sensibilitatea. Mutilarea este sigură și se petrece fără dureri. Cînd constatăm dezastrul, este mult, mult prea tîrziu.
Cînd obosim spiritual, creștini fiind totuși, ca unii care am gustat din Apa Vie și din Pîinea Vieții?
2. Cînd facem slujba noastră, nu slujba Lui. Există multe moduri de a munci. Putem munci fără viziune, pentru un contract, chiar și cei care practică meserii vocaționale pot deveni ”meseriași”, pastorii pot deveni ”prestatori de servicii spirituale”, simpli funcționari care nu se mai ocupă de sufletele oamenilor, ci de liturghii, slujbe, botezuri, nunți, îngropăciuni. Pavel nu cade de oboseală pentru că își vede slujba într-un mod diferit: ”De aceea, fiindcă avem slujba aceasta, după îndurarea pe care am căpătat-o, noi nu cădem de oboseală. Ca unii, cari am lepădat meșteșugirile rușinoase și ascunse, nu umblăm cu vicleșug și nu stricăm Cuvîntul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiți de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.” 2 Corinteni capitolul 4:1-2. Dacă slujim doar pentru un contract sau pentru o sumă de bani, pentru valori vizibile și pămîntești, nici acestea nu vor fi destul, niciodată.
totuși omul nostru din lăuntru se înnoiește din zi în zi.
Căci întristările noastre ușoare de o clipă lucrează
pentru noi tot mai mult o greutate vecinică de slavă.
Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile cari se văd,
ci la cele ce nu se văd;
căci lucrurile cari se văd sînt trecătoare,
pe cînd cele ce nu se văd sînt vecinice.
Trăim în mijlocul unor generații permanent obosite. Tonele de cafea, mulțimea de energizante, mijloacele de relaxare moderne, tipurile noi de yoga nu prea mai ajută. Pentru că există mai multe tipuri de oboseală și împotriva unor anumite forme de epuizare emoțională și sufletească mijloacele obișnuite nu prea mai sînt de folos.
sursa Edictum Dei
Ce binevenită este epuizarea fizică după o zi de muncă în natură! Ce bună sfîrșeală după o zi petrecută în bibliotecă, între cărți! Ce satisfăcătoare trăire după o noapte nedormită lîngă un copil care suferă și spre dimineață se simte mai bine!
Dar există și o altfel de oboseală, rudă bună cu acreala, soră cu frustrarea și amărăciunea, mai ales atunci cînd ai muncit, ai sacrificat, te-ai zdrobit și nu ești apreciat, răsplata întîrzie, ești uitat. Există un soi de oboseală pe care doar urmașii lui Cristos o pot experimenta. Este oboseala spirituală a celui care se împleticește pe cale, a celui care nu mai are resurse să meargă mai departe.
A murit Regina. Ar trebui să ne pese sau nu? Ar trebui să ne intereseze sau nu de ce se întîmplă peste Canal? Ce legătură este între România, români și Marea Britanie, mai mult decît emigranții care ne trăiesc acolo? Ce legătură poate fi între Biserica Angliei și evanghelicii români? Aparent … niciuna.
Și totuși!
Moartea Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii închide o epocă și deschide o alta. Pentru creștinii conservatori europeni, Regina este, probabil, ultimul monarh care își va fi construit domnia pe temelia valorilor creștine, care au stat la temelia Imperiului în care soarele nu apune niciodată, valori care au constituit Europa așa cum am cunoscut-o pînă în urmă cu un deceniu.
Odată cu plecarea Reginei, se închide un album care s-a umplut deja și se deschide o epocă nouă. Cum se va comporta noul Rege, care este legat de un sătuc din România? Ce fel de domnie va avea? Prea lungă nu poate fi, dar poate fi distructivă pentru propriul Regat și nu numai. Domnia lui Carol al II-lea nouă, românilor, ne-a arătat că o domnie scurtă poate distruge tot ce un înaintaș ilustru va fi construit.
Ultimii zeci de ani ne-au arătat, de asemenea, că temeliile politice ale lumii pot fi clătinate și reașezate foarte ușor. Nu demult ne-am amintit de patrulaterul Gorbaciov – Margaret Thatcher – Ronald Reagan și Papa Ioan Paul al II-lea și căderea Zidului de Fier. Apoi, în zilele din urmă am văzut cum se redesenează granițe economice în urma Pandemiei și Războiului.
3:13 Fraților, eu nu cred că l-am apucat încă, dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. Gândul acesta dar să ne însuflețească pe toți care suntem desăvârșiți; și dacă în vreo privință sunteți de altă părere, Dumnezeu vă va lumina și în această privință. Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeași părere, să umblăm la fel. Urmați-mă pe mine, fraților, și uitați-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveți în noi.
Cetățenia noastră este în ceruri. Pavel se uită la corpul care degenerează, la toate cicatricile, urmele bătăilor, urmele bolilor cumulate și își afirmă speranța, în conformitate cu somatologia sa, că va veni vremea unui alt viitor, într-un trup nou, într-un loc nou, într-o țară nouă, cu o cetățenie nouă. Nu există autor care să scrie mai fascinant despre preschimbarea escatologică somatică decît Pavel. Vezi extraordinara tiradă din 1 Corinteni 15.
Și apoi continuă:
3:18 Căci v-am spus de multe ori și vă mai spun și acum, plângând: sunt mulți care se poartă ca vrăjmași ai crucii lui Hristos. Sfârșitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele și slava lor este în rușinea lor și se gândesc la lucrurile de pe pământ. Dar cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile.
Pavel ne vorbește despre trupuri de slavă, despre lucrarea puterii Sale care va supune toate lucrurile și vom fi cu El și vom fi ca El. Știe că destinația nu este undeva aici, că pușcăria și execuția sînt doar niște ferestre către cer; iar umilința de acum, doar preludiul pentru slavă. Ce este semănat în rușine va înflori în slavă. Gladiolele și lalelele arată ca niște cepe la semănare, dar ce frumoase sînt după ce mor semințele!
Încotro ne îndreptăm, unde mergem?
Spre Cristos!
5. Ce anume te motivează, ce anume te însuflețește?
4:8 Încolo, frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească.
Cine este mai adevărat decît Adevărul Însuși? Isus! Cine este mai drept decît Dreptul? Cine este mai curat decît El? Cine este mai vrednic de iubit? El este dragostea! Mai vrednic de primit? El este sursa faptelor bune, Cel demn de laudă! Cine te motivează? În subtext se ascunde un singur răspuns: Isus Cristos! De aceea sîntem creștini pentru că ceea ce ne motivează este El, pentru El murim, pentru El trăim. Uneori este mai ușor să mori pentru un ideal decît să trăiești pentru o persoană și motivat de dragostea pentru o persoană.
3:7 Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Hristos. Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos și să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credință.
Pavel trăiește pentru Isus Cristos, ca să Îl cunoască în fiecare zi mai bine, ascultînd citirea ucenicilor din Biblie, pierzînd toate pentru a-L cîștiga pe Cel care este totul. Pavel trăiește în fiecare zi cîștigînd din cunoașterea Lui, irosind toate achizițiile personale, cele pămîntești, legat din ce în ce mai mult de ceea ce este ceresc, de o Persoană cu totul transcendentă, Mîntuitorul Său. Scopul vieții Sale este să Îl contemple pe Cristos.
Mă bucur că Alexander Baumgarten a găsit în sfîrșit traducătorii potriviți pentru un astfel de măreț proiect. Felicitări! Este o mare bucurie pentru mine!
Există o artă a punerii întrebărilor. Scriptura ne vorbește de întrebări nebune, întrebări fără răspuns, inutile sau probleme prost puse. O problemă prost pusă nu poate avea un răspuns corect, spunea Grigore Moisil. Mircea Eliade vorbește despre întrebarea necesară, întrebarea care este așteptată de maestru pentru a da răspunsul potrivit.
Noțiunea de întrebare fundamentală
Există însă cîteva întrebări pe care, dacă noi nu ni le vom pune, viața ni le va pune. Sînt întrebările inevitabile. Sînt întrebările la care fiecare sistem filozofic sau religios caută să răspundă într-un fel sau altul. Sînt acele frămîntări care încep în fața primului sicriu pe care îl vedem și se încheie pe propriul nostru pat de suferință.
Fiecare dintre noi, că admitem sau nu, avem un sistem filozofic, chiar dacă nu sîntem filozofi calificați formal și nu conștientizăm acest lucru. Sîntem filozofi și teologi fără voie. Fiecare dintre noi respirăm și avem puls, dar nu toți sîntem pneumologi sau cardiologi. Faptul că executăm o acțiune nu ne face specialiști, așa cum, dacă am făcut covid, nu sînt epidemiolog, deși unii și-au obținut această calificare pe facebook, chiar și fără să fi făcut boala. Una este experiența, alta este expertiza, alta este căutarea, alta este cunoașterea. Avem înțelegeri, dar prea puțin dintre noi gîndesc hermeneutic, cum înțelegem ceea ce înțelegem? Noi avem experiențe și căutări care sînt împrejmuite de aceste întrebări, pe care le-am numit întemeietoare sau fundamentale. Ele pun temelia pentru alți stîlpi de gîndire, care, la un loc se coagulează în paradigme, moduri de înțelegere, concepții despre lume și viață.
Cred că unii dintre noi, care vom fi trecut printr-un proiect de construcție, am avut experiența schimburilor de meșteri. Îți zidește cineva, vine apoi cel care tencuiește, vine apoi cel care îți face gletuirea, finisajele, varul, instalația primară, apoi vine instalatorul care pune obiectele sanitare… și, cînd vine următorul, auzi întrebarea inevitabilă: „da aici cine v-a lucrat înainte?”
Uneori meșterul prezent are dreptate. Treaba este făcută de mîntuială, în doru lelii, superficial, cu mentalitatea celui care „trage o țeapă” o singură dată și apoi nu se mai gîndește la perspectivă, la viitor, la alți clienți, la alte proiecte. Banul să iasă.
Unul dintre cele mai dureroase subiecte în mediul evanghelic este etica muncii. Pretindem că ne derivăm istoria din teologia și practica reformatorilor, care au generat o nouă etică a muncii după Reformă, dar realitatea în spațiile de lucru este cu totul alta. Am auzit prea mulți confrați spunînd: „decît să lucrezi cu pocăiți, mai bine… ”
Cum s-a ajuns aici într-o comunitate care invocă atît de des versetul Apostolului care spune:
În primii ani după mutarea la Oradea am călătorit mult cu trenul. Fie că mă duceam spre Sud sau spre Est, drumul trecea prin Cluj. Între Oradea și Cluj nu era (nici acum nu este!) linie electrificată, așa că mai toți ne zgribuleam iarna, ne topeam de căldură vara, pînă ajungeam la linia electrificată.
După Cluj, atmosfera se destindea și începeam să intrăm în dialog unii cu ceilalți, 8 călători condamnați la 8 ore de împărtășire a aceluiași spațiu.
Care este diferența dintre cel cu judecată, cel cu discernămînt, cel care a făcut alegeri în urma cumpănirii și cel nechibzuit?
Amîndoi au depus efortul și au plătit prețul de a construi, amîndoi au ascultat cuvintele divine, amîndoi au știut, amîndoi au fost informați, amîndoi au suportat aceleași stihii. Diferența dintre prăbușire și temeinicie stă nu în auzire, ci în ascultare cu fapta.
Auzi cuvintele și le împlinești.
De ce?
Pentru că ceva radical a fost schimbat de Dumnezeu în viața ta.
Ideea de radicalitate are de-a face cu întemeierile, cu rădăcinile, cu temeliile.
Casa spirituală a celui care Îl urmează pe Cristos cel viu într-un mod viu, și nu precum un alt “ism”, stă în picioare pentru că și-a încredințat dorințele Celui care îl va fi creat.
Dacă ar fi să pui de-o parte 72 de ore de post pentru o problemă (nu este discutabil dacă poți sau nu poți și cît de mare este chinul și sacrificiul), care ar fi acea problemă pentru care ai sacrifica aceste trei zile din viața normală? Care ar fi lucrul acela care te arde atît de mult încît să plătești acest preț?Motivele spun totul despre rădăcinile, despre temeliile vieții noastre spirituale.
Matei 7:13-14: Intrațipe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea.Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află.
După ce ești confruntat cu relația pe care o ai cu Cel de dincolo de Ușă, urmează o cascadă de alegeri. În imageria populară și în folcloristica noastră teologică este drumul și la final este ușa.
Nu, poarta îngustă este chiar la începutul căii. Poarta îngustă deschide pasajul spre calea îngustă, care duce la viață și pentru că este atît de îngustă și puțin vizibilă, acoperită de vegetație, față de cea largă și unde sînt majoritățile, mulțimile, este greu de găsit. Largă este poarta care duce spre calea largă care se termină, la rîndul ei, în moarte.
Sînteți tineri, aveți de făcut alegeri grele încă de acum.
Unul dintre paradoxurile creștinismului este tensiunea dintre radicalismul opțiunilor și posibilitatea nuanțărilor. Domnul se coboară la fiecare dintre noi, fără a ne așeza pe un pat procustian, în același timp ne oferă alegerea în întuneric și lumină, excluzînd nuanțele de gri, alegerea este între stînga și dreapta, fără a avea posibilitatea mediocrității, înăuntru sau afară, cu Domnul sau împotriva Sa.
Textul din finalul Predicii de pe Munte se desparte în mai multe perechi de alternative. Radicalismul alegerilor este ceea ce ne dă de gîndit și finalul ne lasă pe gînduri într-un discurs care adaugă perspectiva cauză-efect.
Creștinismul nu poate fi trăit ca un alt ism, socialism, capitalism, budism, mahomedanism etc. Creștinismul nu poate fi trăit nici măcar ca un stil de viață diferit precum veganismul sau minimalismul. Creștinismul presupune o schimbare ontologică și relațională.
Dilemele încep de fapt mult mai devreme decît apar la prima vedere.
De ce reactivare după pocăință autentică? Pentru că lui Dumnezeu nu Îi place ca diavolul să cîștige două bătălii la rînd într-un război. Dacă i s-a permis diavolului să cîștige o primă bătălie în viața lui David, următoarea este cîștigată de Dumnezeu.
Ce psalmi ascultăm și citim noi acum? Psalmii unui împărat, din ăștia au mai fost! Psalmii unui curvar, și din ăștia au mai fost, ai unui ucigaș? Nu! Psalmii „omului după inima lui Dumnezeu”, pentru că așa a fost numit de Însuși Domnul un ucigaș și un adulterin care a pierdut enorm, dar a fost reactivat într-un mod nou pentru slava Sa!
13Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă,şi păcătoşii se vor întoarce la Tine.14Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele! Izbăveşte-mă de vina sângeluivărsat,şi limba mea va lăudaîndurarea Ta.15Doamne, deschide-mi buzele,şi gura mea va vesti lauda Ta.16Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus,dar Ţie nu-Ţi plac arderile-de-tot.18În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionuluişi zideşte zidurile Ierusalimului!19Atunci vei primi jertfeneprihănite, arderi-de-tot şi jertfe întregi;atunci se vor aduce pe altarul Tău viţei.
Ce se pierde și ce se cîștigă cînd ne pocăim? Există lucruri care te descalifică pentru totdeauna, chiar dacă Dumnezeu și Biserica te iartă. Se poate reclama revenirea în aceleași poziții de slujire, de autoritate? A rămas viața lui David intactă, autoritatea lui neștirbită, poziția lui egală cu cea dinainte? L-a repus Dumnezeu în aceleași roluri?
Curățire, spălare, zidește, pune, dă-mi iarăși – ce serie de imagini!
7Curăţeşte-măcu isop, şi voi fi curat;spală-mă, şi voi fimai alb decât zăpada.8Fă-mă să aud veselie şi bucurieşi oasele pe care le-ai zdrobit Tu sevor bucura.10Zideşte în mine o inimăcurată, Dumnezeule,pune în mine un duh nou şi statornic!11Nu mă lepăda de laFaţa Taşi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.12Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale,şi sprijină-mă cu un duhde bunăvoinţă!
David cere restaurare, vrea să repare, în măsura în care se poate. Uneori nu se mai poate! Morții nu pot fi înviați, spălarea Batșebei nu înlătură sarcina nedorită. Șmecheriile și complotul, acoperirea, autoritatea politică și militară a lui David nu sînt de ajuns ca să anuleze faptele.
”Dragi prieteni, cu multă bucurie vă recomand volumul biografic NICOLAE MOLDOVEANU (ediția a doua) scris de sora Speranța-Doina Cătană și publicat de editurile Stephanus și Dalia. În video ofer o prezentare scurtă a acestei cărți pe care, începând de astăzi, o puteți achiziționa la link-ul de mai jos:
am păcătuit şi am făcut ce este rău înainteaTa;aşa căvei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta.5Iată căsunt născut în nelegiuireşiîn păcat m-a zămislit mama mea.
9Întoarce-Ţiprivirea de la păcatele mele, ştergetoate nelegiuirile mele! 17Jertfeleplăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.
David nu numai că își reamintește din cînd în cînd păcatul în aceeași formă (am curvit, am ucis!), ci repetă folosind imagini și lexeme diferite, apoi reformulează totul în modul paralelismului ebraic. Se rotește asupra conceptelor, repetînd într-un mod diferit ofensa, dar include și încarcă noi sensuri după tehnica bulgărelui de zăpadă.
Este ca un zbor de vultur, în cerc, se rotește asupra prăzii, ca să fie cît mai exact.
Descrie aceleași fapte cu sinome și expresii înrudite ca să fie deopotrivă precis în descriere, dar să includă ce este mai important: perspectiva de sus, vederea holistică, ansamblul.
Pînă la urmă împotriva cui am păcătuit? Împotriva lui Urie, Batșeba, da, dar în primul rînd acum se vede mai clar relația esențială: Împotriva Domnului.
Nu poate fi vorba de pocăință autentică fără un pas delicat, drastic, dur și care trebuie să dureze pentru toată viața: reamintirea faptelor iertate. Unde ați găsit „marea uitării” în Biblie? Unde găsim un Dumnezeu uituc?
Adevărata dovadă de dragoste stă în reamintire și iubire. Soția își amintește cine sînt și totuși mă iubește pentru că dragostea nu uită, ci acoperă totul. Amnezia nu este o dovadă de iubire, este doar o dovadă de slăbiciune mentală. Iubirea este puternică tocmai prin faptul că ofensa este tot timpul proaspătă, tot timpul însă… acoperită, iertată.
Noi nu-L putem invita pe Dumnezeu la uitare. „Cine are o conștiință curată sigur are o memorie foarte scurtă.”
Astăzi am avut o discuție iluminantă. L-am întrebat pe un pastor mai în vîrstă, la care mai fac spovedanie din cînd în cînd, cum aș putea să sfîrșesc bine, să nu ajung în situația în care Johhny Hunt și alții au ajuns.
Știu bine că am „material prost”, Psalmistul spune: „în păcat m-a zămislit mama mea”, Apostolul spune: „văd în mine cum se luptă două firi… binele pe care vreau să-l fac nu-l fac și răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!”. Sînt augustinian și cred în depravarea totală a inimii omenești, în înclinația spre rău a tuturor, chiar dacă sînt mîntuit de Isus Cristos. Îmi repet sistematic: „inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea” și stau cu frică și cutremur pentru că „cel ce crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă.”
Cum se poate ajunge la „misecuvinism” cînd vestim Evanghelia Harului, cînd propovăduim un Dumnezeu atît de fascinant și măreț, care Și-a făcut milă de noi, Care ne face hatîrul prezenței Sale cotidian?
Thomas Quasthoff ar fi fost un candidat ”bun” pentru avort. Mama sa a fost supusă unui bombardament medicamentos pe parcursul sarcinii. Iată rezultatele. Iată și ce am fi pierdut, dacă Thomas ar fi fost avortat!
Ascultați acest pasaj ca pe o pledoarie pentru viață!
Probabil mulți dintre noi ne întrebăm ce se întîmplă și de ce se întîmplă acum ce se întîmplă în Convenția Baptistă de Sud.
Se petrece același lucru care se s-a petrecut în capul oricărui lider care și-a pierdut dreapta cumpănă, care n-a mai dat socoteală nimănui, care iese din structurile de autoritate necesare, fie el creștin sau păgîn: misecuvinismul[1]
Aceeași secvență de gînduri s-a petrecut în capul lui David, cînd a hotărît că nu se mai duce la război în vremea în care toți împărații mergeau la război. (2 Samuel 11:1)
Atunci David a hotărît în mintea lui că a slujit prea mult și că merită o răsplată specială pentru un om ales ca el, a considerat că își făcuse datoria, că lui i se cuvine o pauză binemeritată, că el are drepturi suplimentare față de ceilalți, că el are voie să facă ce altora le fusese interzis, că este superior tuturor, pentru că are achiziții, CV, realizări, este lider, conducător, rege și toată împărăția, cu tot ce este în ea, este a lui.
Să notăm indicația de lectură. Este către mai marele cîntăreților, scris atunci cînd Natan l-a confruntat pe David cu privire la Batșeba. Știți istoria, știți contextul. Și acest psalm nu este singurul psalm al pocăinței. Ce scene trebuie să fi fost! Cu împăratul vinovat de față se cîntau psalmi ai pocăinței cu recunoașterea în detaliu a tuturor faptelor, cu autoacuzare, cu penitență exact descrisă.
1Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, ştergefărădelegile mele! 2Spală-măcu desăvârşire de nelegiuirea meaşi curăţă-mă de păcatul meu!6Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adânculinimii:fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu!
David și-a recunoscut faptele, contabilicește, juridic, precis. Cu adevărat și în tot adevărul, exact, fără să fie tras de limbă, fără să încerce vreo îndulcire prin sinonime. A curvit, n-a alunecat; a furat, n-a împrumutat; a ucis, a vărsat sînge nevinovat, n-a trimis un erou la moarte indirect.
Pocăința are un aspect nostalgic. Din păcate termenul pocăință este deja un arhaism și iese din uzul comun în favoarea unui alt termen: convertirea. Însă sînt două chestiuni diferite. Convertirea este un eveniment, prin care Dumnezeu ne învie la o nouă viață. Pocăința însă este un proces de o viață întreagă.
Toți creștinii pretindem convertirea, dar uneori ne blocăm într-un triumfalism ușuratic, prin care reclamăm o viață de biruință continuă, constantă și climactică, ceea ce nu se întîmplă în viața niciunuia dintre noi.
În mentalul evanghelic avem idei și practici pe care le numim generic ”pocăință”, adesea numim astfel simple regrete, păreri de rău, frustrări și ciuda că vom fi fost prinși asupra faptului. Adevăratele lacrimi ale pocăinței nu au nimic de-a face cu amărăciunea că ne vom fi pierdut reputația sau vom fi făcut de rîs biserica locală în care sîntem membri sau familia.
Dintr-o altă pespectivă, pocăit, ca termen folosit de cei din lume, a ajuns aproape o jignire.Este folosit cu sens depreciativ. Între aceste tensiuni vom încerca să găsim calea spre ceea ce am putea imagina ca drum al pocăinței autentice.
Există, după cum am văzut, cel puțin 10 motive și încă unul foarte important pentru care o fată ar refuza intrarea într-o relație de prietenie cu un băiat în vederea căsătoriei. Dincolo de cele amendabile, negociabile și corectabile, există unul asupra căruia nu se poate face nimic: voia suverană a lui Dumnezeu.
Am crescut doi copii, care acum sînt căsătoriți. Anul trecut am devenit bunici. Cînd s-au făcut aceștia mari și ne-a mai făcut Dumnezeu un dar, pe Noah, am crezut că știm atît de multe lucruri despre educația copiilor, încît acum va fi mult mai ușor.
N-a fost să fie așa! Fiecare copil este cu totul diferit. Aceeași doi părinți, dar altă moștenire genetică, altă spirală a ADN-ului, alte înclinații, alte pulsiuni.
Cu fiecare copil a fost altfel și acum sînt mai convins ca niciodată că nu există rețete, nu există metode ideale pentru conducerea unui suflet spre maturitate. Nimeni nu va fi niciodată pe deplin pregătit pentru călătoria cu alt suflet pe care trebuie să îl cioplească.
Ce metafore ar descrie mai bine călătoriile noastre cu fiecare dintre pruncii noștri?
A murit Isus Cristos, un mare maestru spiritual! Au mai murit și alții: Socrate!
A murit nevinovat! Au mai murit și alții!
A murit pentru mulți! Au mai murit și alții. Numai războiul cu Ucraina a livrat zeci de eroi, soldați care și-au sacrificat viața pentru mulți.
Și a avut Dînsul chiar cea mai îngrozitoare moarte? Există chinuri și morți îndelungi, pe săptămîni! Există dureri mai mari decît cîteva ore suspendat pe un lemn. Există moarte mai cruntă decît cea fizică, să mori pe dinăuntru violată zile la rînd, batjocorită și apoi lăsată în viață, purtînd în pîntec rodul siluirii.
Profetul Isaia ne spune:
Isaia 53:3 Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El şi noi nu L-am băgat în seamă.
4 Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.
5 Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.
Paștele aterizează greu și lin, timp de 40 de zile, cam 6 săptămîni, ba aproape 7, în viața celor care fac parte din cultele tradiționale. Este Postul Mare.
Paștele cade aproape meteoritic în viața credinciosului evanghelic. Acum e sărbătoarea Floriilor, care și ea ne ia oarecum prin surprindere, după care, cu treabă, aprovizionare, alergătură și curățenie… Vinerea Mare, Sîmbăta neagră și gata… e Paște.
De Paște facem „programe”. Dacă facem „programe” multe (Joi – Cina Domnului, Vineri seara, Duminica – Prima zi de Paște, Luni, a doua zi de Paște, cîte două „programe”) atunci facem și „repetiții”, mai ales dacă sînt implicate formații muzicale.
Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
