Scriu destul de ușor, dar acest text a fost unul dintre cele mai greu de scris. M-am chinuit!

Astăzi am împlinit 50 de ani. Gata, de această dată tinerețea s-a dus cu adevărat. Am așteptat criza de la mijlocul vieții, dar la mine trenul ăsta nu s-a mai oprit în gară. L-am pierdut. Sau poate voi fi trecut pe acolo și nu mai știu eu. Probabil, pe la 36 de ani, odată cu fibrilația atrială paroxistică, atunci va fi fost.

În urmă cu 10 ani scriam ASTA. În urmă cu 5 ani ASTA.

Tocmai am citit textul (mult prea plin de har și de îngăduință nemeritată) scris de nepotul meu și asta mi-a dat ghes să îi dau pe față gîndurile de acum. Altfel probabil nu aș mai scris nimic.

50 de ani. Au trecut ca un vis. Dacă mîine aș muri, am avut o viață plină și sînt mulțumit de tot. Am trăit mai mult decît tatăl meu (46 de ani) și fratele meu Valentin (47 de ani). Nu am nimic să Îi reproșez lui Dumnezeu. M-a alintat, mi-a dat mai mult decît aș fi visat vreodată și mi-a îndesat mai mult decît mi s-ar fi cuvenit. Nu aș întoarce timpul înapoi cu niciun chip. Nu vreau să retrăiesc tinerețea, nu vreau să reiau copilăria. Nu joc jocul acela cu mașina timpului. Poate totuși … m-aș întoarce în timp să corectez cîteva decizii proaste, mai ales în dreptul copiilor. Aș petrece mai mult timp cu ei, i-aș îmbrățișa mai mult, i-aș alinta mai mult, i-aș certa mai puțin, aș fi mai calm, mai puțin pe drumuri, mai puțin ”în acțiune”, mai puțin în față, mai puțin în public și m-aș feri de acele ispitiri care m-au luat de lîngă familie prea mult timp

… În rest… niciun regret. M-aș însura tot cu Natalia, aș face aceeași meserie, aș locui în aceleași orașe (Iași, București, Oradea) …

Vine Toamna. Presbiteriatul. Pregătirea pentru plecare. Nu la întîmplare preoții ieșeau din slujbă la 50 de ani. De aproape un an simt dureri noi, nuanțe noi ale acelorași dureri, suferințe mai vechi, dar cu intensități noi, simt organe, pe care le-am ignorat pînă acum. Dar ce mare bucurie să te miști, să trăiești! Parcă, acestea fiind date, simt o mai mare bucurie, mai mult entuziasm că pot relua viața în fiecare dimineață dezamorțit din acest exercițiu al morții, somnul!

Se strînge ața la par, dar îmbătrînirea are farmecul ei, fascinația ei, chemarea ei, frumusețea ei. Sîntem hăruiți că avem ocazia să îmbătrînim. Dacă Dumnezeu îngăduie și este Preamilostiv, cum a fost și pînă acum, la începutul verii vom deveni bunici.

În ultimii ani Dumnezeu ne-a făcut niște cadouri neașteptate, nemeritate. Sîntem copleșiți. A venit Noah, după Naum, căsătorit cu Andreea, și Neriah, căsătorită cu Titus. Am plecat la sat, la casă, pe pămînt. Toate acestea au generat o tensiune între necesitatea de a ne reinventa, de a ne reîntoarce la anumite lucruri ale tinereții (creșterea unui nou copil, efortul fizic al construcției unei case, îngrijirea unei curți la țară et c.) și necesitatea conștientizării că majoritatea nisipului din clepsidra noastră, cum bine îmi spunea un prieten zilele acestea, s-a scurs, că senectutea este la ușă. Acum știu sigur că sînt mai aproape de dincolo decît de dincoace.

Continuă lectura →