(M-au întrebat mai mulţi ce-i cu Pătrăţosu. Iată o explicaţie!)
Am găsit. În sfîrşit un filmuleţ cu „Pătrăţosu” ca să îl vedeţi şi în mişcare, nu numai poze, ca la „De ce pătrăţosu?”
(M-au întrebat mai mulţi ce-i cu Pătrăţosu. Iată o explicaţie!)
Am găsit. În sfîrşit un filmuleţ cu „Pătrăţosu” ca să îl vedeţi şi în mişcare, nu numai poze, ca la „De ce pătrăţosu?”
Este una dintre clădirile mele preferate. Este declaraţia artistică a lui Ion Mincu. Casa Lahovary este un fel de Rapsodie Română a lui Enescu. Aşa-mi pare ochiului de necunoscător.
Elementele româneşti, stilul caselor din regat, sînt perfect integrate în ornamentele împrumutate din alte varii spaţii.
De asemenea, Casa Vernescu mi se pare o bijuterie arhitecturală. Arhitectură românească, cu teme româneşti, cu preluări de motive folclorice, dar reinterpretate în cheie modernă? Putem visa din nou la aşa ceva împreună cu prietenii noştri arhitecţii?
Luni, 7 iunie, orele 19.00, în capela Universităţii Emanuel din Oradea violoncelista Eleonora Roşca va susţine un miniconcert de violoncel.
Programul de sala:
În data de 5 iunie, la ora 19.00 , alături de cvintetul de alămuri de la Biserica Baptista Maghiara nr. 1, va avea loc un concert de orgă la Biserica Romano-Catolica din Oradea, Seleus, Bumbacului 6.
Va concerta Garai Zsolt, asistent în cadrul Universităţii Emanuel din Oradea.
Suprinzător, dar această casă, care pare extrem de modernă, a fost proiectată în anii 30. Esta una dintre cele mai fascinante capodopere ale arhitecturii domestice. Vezi mai multe fotografii aici.
În data de 4 iunie, Vineri, în sala C3, va avea loc o noapte de veghe în rugăciune la Universitatea Emanuel din Oradea. Timpul de rugăciune va începe de la orele 22.00.
Vezi AICI.
SUMMARY
The present essay deals with the paradoxical loss of relevance of a Christian Church, which is making more efforts than ever in order to be relevant. We are arguing that what many Christians understand as ‘relevant’ is actually a diluting of the message of the Cross and, hence, a crass ‘irrelevance’ by consequence, since only the pure Good News can ever be relevant. Only the ‘shocking’ message of the Cross and the ‘shocking’ righteous life of the followers of Christ can be relevant. To be relevant implies maintaining the distinction between the sacred space and the profane space, and not the diluting of our teaching and behaviour with the habits and ideas of the culture at large. Founding a definition of relevance on an essential passage in the Sermon on the Mount, we will show that to be relevant means to live your Christian life selfsacrificially, ‘burning away’ visibly, and elevating God and yourself above the surrounding culture, hence evading the two extremes of secularization (which entails the watering down of doctrine) and of ghettoization (which entails a sectarian isolation, a perennial lack of visibility).
După clasa profesorului Sabău urmează clasa profesorului Garai Zsolt.
Elevii prof. Zsolt Garai vor cînta VINERI, 4 iunie, începînd cu orele 18.00, în Capela Mare a universităţii, Bvd. Nufărului, nr. 87, Oradea.
Iată programul:
Draga Marius,
Cred ca ai incercat sentimentul coplesitor de neplacut de a te simti singurul om cu capul pe umeri la un anumit moment, intr-un anumit loc. Cumva crezi ca ceilalti sint orbiti dintr-o cauza sau alta, bijbiind prin intuneric, dupa luminari.Un astfel de moment a fost duminica seara, dupa ce am dus niscaiva tineri la o intilnire bisericeasca, dupa care la plecare am vazut citiva dintre liderii de tineret, afara,in fata bisericii, la o tigara. Interesant este ca nu am avut nici o banuiala, chiar niciuna, cu atit mai mare tristetea.
Am contactat imediat pastorul, care mi-a indrugat ceva despre ” the journey”, pe care respectivii s-ar afla…spre o tara mai calda spiritual.
Pina si dracilor li s-ar face lehamite de atita dragoste neconditionata dumnezeiasca, in care nu are importanta felul in care traiesti, fara a fi responsabil in fata nimanui, de dragul unei incurajari, de teama de nu rani pe nimeni.
Iată un videoclip interesant, via DeA.
Ne bucurăm să vă anunţăm cîştigătorii concursului de compoziţie anunţat ceva vreme în urmă:
Iată cîştigătorii:
A apărut newsletterul de filozofie pe mai.
Iată cîteva chestiuni interesante:
Domnul Andrei Pleşu comentează următorul text. Interesant text:
Alexis de Tocqueville: „Aristocraţia poartă în chip natural cugetul omului către contemplarea trecutului şi îl fixează în trecut. Democraţia, dimpotrivă, trezeşte în oameni o instinctivă respingere a ceea ce e vechi. În această privinţă, aristocraţia e cu mult mai favorabilă poeziei…“
Disclaimer: acest videoclip conţine muzică „necreştină” (s-ar putea ca unii să se poticnească în faptul că din cînd în cînd postez astfel de video-clipe), consider însă că mesajul cîntecului este seminal şi interesant de analizat. Cei care se poticnesc pot trece peste. Vor fi şi subiecte mai „spirituale”. Mulţumesc de înţelegere!
Ezechiel 22:24 „Fiul omului, spune Ierusalimului: „Eşti o ţară necurăţită şi neudată de ploaie în ziua mâniei.”
25 Mai marii lui uneltesc în mijlocul lui, ca să înghită sufletele, ca un leu care răcneşte şi îşi sfâşie prada; pun mâna pe bogaţii şi lucruri scumpe şi măresc numărul văduvelor în mijlocul lui.
26 Preoţii lui calcă legea Mea şi Îmi pângăresc lucrurile Mele Sfinte, nu fac nici o deosebire între ce este Sfânt şi ce nu este Sfânt, nici nu învaţă pe oameni să facă deosebire între ce este necurat şi ce este curat, îşi întorc ochii de la Sabatele Mele şi sunt pângărit în mijlocul lor.
27 Căpeteniile lui sunt în mijlocul lui ca nişte lupi care îşi sfâşie prada; varsă sânge, pierd sufletele, numai ca să-şi potolească lăcomia de bani.
Prietenul Silvian Guranda mi-a sugerat o rubrică de umor pe blogul meu. N-am! Mă chinui să-mi disciplinez simţul „omorului” şi al ironiei prin autoironie şi alte strategii personale. Unii spun că mă cam „întreg” (la cap) cu gluma uneori.
Dar să facem o încercare cu pornire de la regretatul Grigore Moisil, un personaj cu un simţ al umorului rafinat şi făţiş în acelaşi timp:
(istoria este povestită de unul dintre studenţii dînsului)
Sîmbătă, 29 mai, începînd cu orele 18.00, în Capela Mare a Universităţii Emanuel din Oradea, va avea loc un concert special al Corului Universităţii. Concertul face parte din seria de manifestări prilejuită de festivităţile de absolvire.
Iată programul corului pregătit de prof. dr. Nicolae Bica:
Din fibrilaţii se poate ieşi chimic sau cu defribrilatorul.
Chimic este mai lung, dar mai uşor. 600 mg de soluţie care îţi umple trupul şi ieşi. Defibrilatorul (chestia aia electrică pe care o vedeţi în filme cu doi „papuci”) opreşte inima pentru a o porni iar (cu puţin noroc). Este ca resetarea prin scoaterea din priză a unui computer :).
Ieri… cald. Aerul condiţionat mergea, dar ineficient. Simt că începe iar. Unde să fug? Sînt pe platformă. De spital şi perfuzii nu mai am chef. Abia am scăpat şi am rămas cu vînătăi peste tot.
Mi-am adus aminte brusc de un lucru pe care îl citisem mai demult în Pelerinul rus. Nimic original. Puţine cunoştinţe de atletism, anatomie şi patristică ajută. Nu-i yoga, nici arte marţiale, deşi s-ar putea să mă acuzaţi de astea, pentru că unii dintre voi ştiu că am gustat şi din „salata” asta.
Nimic original. E biblic (rugăciunea vameşului din Luca 18:13) şi se întîmplă de cîteva sute de ani. Cine citeşte înţelege! E un crez, o mărturisire, o rugăciune…
Am început să spun rar pe inspiraţie:
Vineri, 28 mai 2010, începînd cu orele 18:00, în Capela Mare a Universităţii Emanuel din Oradea, Bvd. Nufărului 87, are loc un minirecital-producţie al clasei de pian condusă de Conf. univ. dr. Daniel Goiţi.
sursa MihaiPopa.
În această seară Orchestra Filarmonicii din Oradea a sunat din nou european. Cei care frecventează sălile de concert ştiu că orice orchestră sună diferit la fiecare reprezentaţie. Depinde de mulţi factori: dacă plouă afară oboiştilor li se umezesc prea tare anciile, dacă este năduşeală se dezacordează „lemnele” etc. Da, din cînd în cînd chiar şi o orchestră de provincie poate suna ca orice altă orchestră bună a lumii.
Acelaşi lucru l-am observat şi la orchestra din Oradea. Îmbunătăţiri substanţiale faţă de ce se întîmpla în urmă cu 10 ani. Alămurile, cu o singură excepţie (a doua repetiţie a duetului cu violonceii de la început), la debutul lui Tristan şi Isolda, s-au armonizat foarte bine, avînd în vedere dificultatea bucăţii şi faptul că scena dezavantajează dialogul dintre suflători şi cordari.
La iniţiativa celor două Decanate şi a Rectoratului, conducerea Universităţii Emanuel din Oradea a decis ca zilele de Vineri 28 mai şi Sîmbătă 29 mai să fie declarate Zilele Uşilor Deschise, manifestare conjugată cu festivităţile de absolvire a generaţiei 2010.
La ora 15.00, în Capela Mare a Universităţii Emanuel din Oradea, va avea loc un minirecital de chitară clasică. Intrarea este liberă.
Un prieten mi-a sesizat un eveniment organizat de Universitatea Babes-Bolyai din Cluj şi o reacţie cel puţin interesantă a Societăţii Umaniste Române. Reacţia este referitoare la ACEASTĂ CONFERINŢĂ.
În semnalarea prietenului meu apare o formulă care mi-a dat de gîndit:
PS:Aceşti sectanţi, numiţi atei, au stat în alte împrejurări similare la
intrarea sălilor de conferinţă, încercând să împiedice oamenii să intre!
Am o admiraţie nouă pentru cei de la SMURD.
Nu-i invidiez pentru ce trebuie să facă cu acest „trup de moarte”, dar sînt oamenii care se întîlnesc cu viaţa aşa cum este cu rîsu-plînsu ei.
Doctoriţa care m-a luat în primire era deja de 10 ore în gardă. Se uita la monitoare şi îmi spunea: „hai, convertiţi-vă o dată!”. Mi-a venit să rîd. Eu eram cel cu convertirile…
N-a prea avut timp de cafele.
Lîngă mine a ajuns o tentativă de suicid. Plagă tăiată, spălături stomacale. O fetişcană care nici nu şi-a început prea bine viaţa. Era la a treia tentativă, cunoscută celor de acolo.
Aşa cum am anunţat deja, mini-stagiunea Emanuel se deschide cu o producţie a clasei de chitară, prima clasă de chitară clasică din istoria Universităţii Emanuel.
Elevii profesorului Sabău, care a concertat anul trecut, vor cînta joi, 27 mai, începînd cu orele 15.00, în Capela Mare a universităţii, Bvd. Nufărului, nr. 87, Oradea.
Iată programul:
Am fost întrebat şi de studenţi şi de prieteni, corespondenţi, bloggări etc. De ce scriu aşa cum scriu? Mă dau mare? Ca să fiu şi eu ca Humanitasu? Nooo!
Explicaţiunea este mult mai simplă.
De-aia. C-a fost decizia unei academii de ruşine să se scrie aşa cum se scrie. Au decis că trecerea la î din i a fost o decizie stalinistă şi în încercarea glorioasă de a scăpa de sechelele comuniste au revenit la scrierea înterbelică. Ce bine ar fi să scăpăm aşa de uşor de cicatricile comuniste, schimbînd căciuliţele la litere!
Deja v-am mai spus că locul meu preferat este afară, la geam, în picioare.
La ora 13.30 a fost agitaţie la Coronarieni (unitatea în care sînt bolnavii în starea cea mai gravă, cu monitoarele pe ei). Un deces. Doctorul este destul de pămîntiu, trebuie să facă dosare, să dea explicaţii…
Ies pe hol, în locul meu preferat, pe la 14.30.
Acolo văd o doamnă abătută, cu lacrimi în ochi, sughiţînd printre oftaturi. Nu are mai mult de 55 de ani.
Mă apropii de ea şi o întreb: „Ce s-a întîmplat, doamnă, de ce plîngeţi?”
Camera 606 este pătrată! Am măsurat-o, temîndu-mă că eu văd totul prea pătrat. Ce ironie!!! Pătrat perfect. 🙂
Are 6 paturi.
Toate sînt ocupate.
Spaţiul de vieţuire este limitat de două lucruri. De noptiere (nu te poţi întinde mai mult decît o noptieră) şi de cordonul de la perfuzie. Te învîrţi în doi metri pătraţi. Totul se petrece în doi metri pătraţi şi totul trebuie să îţi încapă într-o noptieră.
(FAză: „Ce tot căutaţi noaptea în noptieră?”. Păi poate tocmai de-asta se numeşte noptieră, ca să-ţi apropie lucrurile de care ai nevoie noaptea, nu?)
Dacă vorbim despre eu, sine şi trup, atunci trebuie să facem un mic exerciţiu de arie semantică.
Cuvintele au o suprafaţă pe care o ocupă în minea noastră. Uneori nu sîntem conştienţi de cîtă suprafaţă de sens ne este ocupată şi nu folosim cuvintele la maxima lor întindere.
Iată:
(Ce bun este un astfel de exerciţiu de re-memorare! acum îmi pare bine că am scris asta atunci)
Am dispărut cîteva zile pentru a-mi încheia tinereţea.
Cineva spunea că se termină la 40 de ani. Se termină pentru fiecare altfel şi altcîndva.
Pe 19 mai am început o zi normală de lucru.
Adică…
În dragoste nu se cade (we’re not falling in love), în dragoste se rămîne, la poruncă. Dragostea nu se discută, se execută.
Ioan 15: 12 Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu. 13 Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. 14 Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. ….17 Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii.
Una dintre greşelile exegetice în Evanghelia după Ioan este faptul că se ignoră fractura Evangheliei din capitolul 13, fractură care elimină presupoziţia că „Eu sînt Viţa” este din aceeaşi serie cu „Eu sînt”-urile de pînă la capitolul 13.
A doua eroare este studiul capitolului 15 cu o cezură în dreptul titlurilor puse de Dumitru Cornilescu. Întreg pasajul este unitar. De fapt metafora viţei de vie este condiţie pentru înţelegerea discursului despre dragoste. Nu sînt două pasaje: viţa de vie şi porunca de a iubi, ci unul singur.
Disclaimer: această postare NU este ceea ce pare. Este parte dintr-un material mai larg. Trebuie citită cu atenţie şi cu receptorii pentru simbolistică şi metaforică în bună rînduială.
Dacă există pe marginea şoselelor înseamnă că au clienţi. Sigur: boul încălţat. Boul n-are gusturi şi rafinamente. Nu alege, nu măsoară, nu ocheşte, trăieşte visceral şi instinctiv. Dacă îi este foame, nu mănîncă, bagă în el, dacă îi este sete, nu bea, soarbe gîlgîind, dacă îi vine, face la marginea drumului, îşi dă drumul…. Boul n-are program, n-are viziune şi strategie, el trăieşte „deodată” cu momentul, fără clipe, fără amintiri şi fără vise. Linia vieţii lui este într-o înşiruire de puncte negre, călătoria vieţii lui, o serie de opriri în staţiile de benzină.
Proverbe 7:22 Deodată a început să meargă după ea, ca boul care se duce la măcelărie, ca un cerb care aleargă spre cursă, 23 ca pasărea care dă buzna în laţ, fără să ştie că o va costa viaţa, până ce săgeata îi străpunge ficatul.
Don Juan-ul cu burtă de bere nu este deranjat de jeg. El nu iubeşte, se împerechează, nu judecă după calitate, ci cantitativ şi pentru acum. Nu-i trebuie ficat de gîscă pe felie de măr la cuptor, ci 20 de mici şi nelipsita ciorbă de burtă. Nu gustul, ci „potolul”.
Via Discipulus Simplex am descoperit acest extrem de inspirat text. Merită meditaţia noastră în continuarea gîndului că putem trăi fără momentul maxim de glorie în faţa lumii, dar fiecare dintre noi poate avea momentul maxim de glorie în faţa lui Dumnezeu, iubiţi fiind fiecare în parte. Acum, în epoca în care oricine este cetăţean mondial şi orice neştiut poate să vorbească în numele întregii umanităţi, poate că este bine să ne gîndim la dreapta cumpănă în a vorb despre cele neştiute şi cele nexperimentate. Sîntem importanţi şi fără să ne vedem pozele în ziare, sîntem importanţi şi fără să ne vedem numele pe cărţi, sîntem importanţi şi fără prefixe în dreptul numelor (prof. dr. conf. acad. ing.), sîntem importanţi pentru Cel mai Important, aşa că să lăsăm un pic alergarea după deşertăciune şi baia emoţională de recunoaştere la care ne gîndeam dimineaţă aici.
Astăzi, din nefericire, putem vedea o tendinţă aproape universală printre cei ce au încă a învăţa noţiuni elementare despre credinţă, şi care sînt decenii depărtare de maturitatea spirituală. În ce constă tendinţa aceasta? Ei cultivă în sine un sens al propriei importanţe, zbătîndu-se prosteşte să devină importanţi: profesori fără cunoaştere şi experţi fără experienţă. Mai înainte de a fi trăit în credinţă, atari oameni „importanţi“ încep să citească (şi, dacă pot, să scrie) cărţi, căutînd recunoaştere, publicitîndu-şi „cunoaşterea“, instaurîndu-se drept critici ai Credinţei.
Fiecare om are momentul maxim de glorie. Unora le stă în spate şi îl cocoloşesc în amară nostalgie, altora le stă înainte, dar sînt nepregătiţi încă pentru acea înălţime.
Fiecăruia îi este dat cel mai satisfăcător moment sau, aici este lucrul trist, momentul de maxim împlinire, de care cel în cauză nu este conştient cînd tocmai va fi trecut vîrful cel mai înalt al vieţii, cînd tocmai va fi zburat la maxima altitudine, moment care nu va mai reveni vreodată.
Un instrumentist care a cîntat toată viaţa într-o Filarmonică de provincie, pensionat acum, trăind din ore plătite prost, re-trăieşte oftînd momentul de acum 35 de ani cînd l-a aplaudat o sală plină de oameni cultivaţi într-o biserică de piatră în Germania. Cu bătrîneţea repetă din ce în ce mai des nepoţilor numele oraşului în care s-a petrecut recitalul.