Dragostea nu vine, numai păsărilor le vine. Noi nu cădem în dragoste (falling in love?), noi rămînem în dragoste, în dragostea Lui, adică în poruncile Lui, adică rămînem în El, adică în cuvintele Lui. Şi … iubim la comandă!

„Vă poruncesc: Iubiţi!” Spune Dumnezeu

„Da, să trăiţi!” spune omul.

„Pe cine, ordonaţi!”

„Pe toţi, dar începe cu cei mai apropiaţi” spune Dumnezeu

„Şi cam la cine te gîndeşti, Doamne!” spune omul

„Ce-ar fi să începi cu tine însuţi?” spune Dumnezeu

Pînă la urmă totul se reduce la o simplă poruncă? Adică toate mecanismele îndrăgostirilor noastre ţin de disciplină şi voinţă, de o dorinţă firavă care se naşte ca un timid foc de paie şi se transformă într-o flacără mai tare ca moartea?

Iată porunca:

Efeseni 5:25 Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea….

şi

Colossians 3:19 Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele şi nu ţineţi necaz pe ele.

Ce paradoxal, ni se cere să iubim altruist, dar de fapt… ca pe noi înşine. Extrem de egoist. Cum vine asta?

Este acesta primul text biblic de neînţeles? Logica textului este greu de prins. Avem o singură opţiune la care ne gîndim de obicei, poruncă pe care o propovăduim ritos, dar tocmai pentru că pierdem a doua parte a poruncii, oglinda oximoronică a textului, tocmai din această pricină ratăm şi posibilitatea împlinirii.

Efeseni 5:25 Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea, 26 ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, 27 ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci Sfântă şi fără prihană. 28 Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi. 29 Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; 30 pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. 31 De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa şi cei doi vor fi un singur trup”. 32 Taina aceasta este mare; dar vorbesc despre Hristos şi despre Biserică. 33 Încolo fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat.

Da, cu toţii înţelegem ce înseamnă să ne iubim nevestele pînă la sacrificiu, precum Cristos Biserica: s-a dat pe Sine pentru ea, n-a folosit-o pe ea pentru Sine, şi-a dăruit trupul Trupului, s-a făcut Preot ca s-o sfinţească, a curăţit-o în apă precum pe preoţi înainte de intrarea în Slujbă. A făcut-o frumoasă, n-a aşteptat propria-i înfrumuseţare… pînă aici totul merge dinspre Sine spre Ea.

Versetul 28 încurcă totul… Tot aşa… tot aşa cum? tot aşa ca înainte? De aici se frînge textul şi devine anticlimactic, procedeu retoric pe care l-am mai întîlnit la Isus.

Tot aşa să iubească bărbaţii … şi dintr-o dată de la Cruce, aterizăm în propria baie, la spălatul pe dinţi şi la bărbieritul de fiecare zi. De la Calvar, la fel ca Petru cînd din arenele romane ale lui Nero intră în dulapurile surorilor şi le aruncă trusele de împopoţonat pe spate, tot aşa Pavel.

La fel cum Domnul Isus i-a iubit pe ucenici mai întîi spălîndu-le picioarele, în măruntele şi lipsite de eroism gesturi. Iubirea se manifestă în bucătărie şi sufragerie, nu la restaurant sau în dormitorul semiluminat.

Noi bărbaţii sîntem în stare din cînd în cînd de gesturi eroice impecabile, este mai greu să salvăm clipele din curgerea plictisitoare a fiecărei zile. Cel mai eroic gest pe care îl poate face un bărbat zilnic este să-şi găsească curajul şi să înceapă o zi obişnuită fără nimic eroic în ea.

Dragostea pentru ea începe de la felul în care te raportezi la Sine. Există o teologie a „selfului” în sens vulgar, care presupune iubirea şi acceptarea de sine mai întîi, apoi îngrijirea de sine. Un „bou încălţat” care-şi coace transpiraţia la subraţ, îşi menţine gura puturoasă din lene, şi nu îşi întăreşte mirosul picioarelor, mîndru fiind de miesmele bărbăteşti pe care le răspîndeşte împrejur mi-e teamă că îndrăgostit nu e, nici măcar de el însuşi. Îşi iubeşte numai părţi din el, stomacul, vintrele şi degetul mic la care şi-a lăsat unghia să crească pentru a se scobi între dinţi.

Jegosul îşi tratează şi muierea slinos. E agresiv, urlă, ţipă; „Băi, femeie, că-ţi sparg capu… „.

Nu-i paradoxal? Modelul de sacrificiu este Domnul Isus, dar tiparul după care iubim este relaţionarea la propria fiinţă? Ideea este El, metoda sîntem noi?

Un prim pas spre păstrarea dragostei neatinse este tocmai grija de sine, care devine tipar pentru modul în care ne raportăm la altul, dar apoi Apostolul îşi plasează discursul în eclesiologie. De la trup ajungem din nou la Trup şi modul în care Capul-Hristos se îngrijeşte de Trupul Lui, Biserica devine model şi pentru felul în care noi ne raportăm la Sine.

Nu vi se pare că am intrat într-un cerc vicios?

Să recapitulăm.. Iubim precum Cristos Biserica, aşadar ca pe trupurile noastre, deci… precum Capul Iubeşte Trupul, adică precum Cristos… Biserica?

Altruismul este înghiţit de egoism şi egoismul devine generos. Egoismul vulgar este vindecat printr-o bună şi cumpătată părere de Sine, Sinele este răscumpărat prin ancorarea în celălalt, iar relaţia devine „constitutivă ontologic”.

Pentru că sîntem mădulare ale aceluiaşi Trup… De aceea? Nu vi se pare că nu este bine inserat conectivul? Alt text ameţitor, deja am trecut prin trei segmente ale ariei semantice (Dacă este nevoie facem un exerciţiu ca să înţelegem ce este cu aria semantică) a cuvîntuluit trup.

1. trup nostru de îngrijit.

2. Trupul Lui dat pe cruce.

3. Trupul Lui, Biserica.

4. un singur trup – cei doi.

Cei doi îşi vor lăsa familiile pentru a deveni un singur trup în Trup (Biserica), pentru ca el, bărbatul, îngrijindu-şi trupul să o îngrijească pe ea ca pe trupul lui, după cum Cristos Capul îşi îngrijeşte Trupul, Biserica. Am ameţit!

Am impresia că sîntem într-un roller coaster, cînd sus, cînd jos, cînd despre unire fizică, cînd despre taina Bisericii, apoi dintr-o dată totul devine simplu şi vulgar: fiecare să-şi iubească nevasta ca pe sine, dacă tot au devenit un singur trup şi nevasta să se teamă de bărbat, ca una căreia îi este frică pentru propria viaţă, fiind un singur trup în Trup.

Se pare că într-un sens cea mai plină de graţie dragoste este cea care începe de la sine, dar cu un sine înţeles radical diferit. Cînd ajungem la sfîrşitul textului, ea este deja parte din ceea ce ai numit deja EU.

Între dragostea unui bou încălţat, dragostea lui Mitică dintre două halbe de bere şi dragostea în papuci de casă, descoperim că problema este mult mai complicată, deşi se învîrte între SINE şi TRUP.

Cîte sensuri pentru sine? Cîte sensuri pentru Trup?