Marius Cruceru

……………….

A. Duhul Sfînt continuă să rămînă cea mai abuzată Persoană a Sfintei Treimi, fapt datorat în bună măsură terminologiei și dovezilor biblice cu privire la lucrarea Sa, care înlesnesc, în lipsa unui studiu scriptural serios și, în măsura posibilității, dezbrăcat de presupoziții ce în realitate sînt concluzii, precum și în afara unei perspective unitare asupra lucrării Sfintei Treimi în mîntuirea omului – care să nu creeze breșe artificiale între „lucrările” Persoanelor Treimii – crearea unei imagini destul de fluide sau chiar vagi a Persoanei Duhului Sfînt. În ce privește terminologia biblică neo-testamentară, probabil că vocabularul „botezului cu/în Duhul” și al „plinătății/umplerii cu Duhul” este cel mai delicat și predispus interpretărilor eronate.

B. Există, în studiul argumentării, o eroare (subliniată puternic de către David Hume) care spune, în esență, că este incorect sau nevalid logic să se deducă o concluzie de tip trebuie („trebuie ca…”, „este nevoie ca…”) din este, adică din simpla constatare și descriere a unor lucruri, a unor situații. Cu alte cuvinte, propozițiile descriptive nu pot constitui temeiul sau fundamentul suficient al propozițiilor prescriptive.

Acest principiu logic poate avea urmări esențiale asupra procesului de interpretare a textului biblic, în special în tratarea textelor narative, descriptive și a principiilor pe care le deducem de aici. Cu alte cuvinte, trebuie să fim foarte atenți cînd dorim să extragem principii permanente din descrierea unor stări de fapt, a unor evenimente, oricît de importante. În afară de cazul în care textul ne oferă indicii clare sau face afirmații explicite în favoarea deducerii unor principii teologice sau etico-spirituale[1] ori exceptînd situația în care textul narativ poate fi corelat interpretativ în mod riguros și corect cu texte preponderent „dogmatice” sau normative, repetăm, analiza textelor narativ-descriptive trebuie făcută cu maximă precauție.

Faptele apostolilor este, esențialmente, o carte narativă, iar acest lucru nu poate fi trecut cu vederea în nicio metodologie interpretativă. Prin urmare, direcția dinspre care interpretăm unitar evidența neo-testamentară, ce trebuie să integreze Faptele apostolilor cu celelalte cărți și, în special, cu epistolele ulterioare, devine capitală. Putem porni de la Fapte, asumată ca pradigmă și permanență teologico-practică (cu alte cuvinte îndreptîndu-ne periculos spre eroarea argumentativă menționată anterior), spre interpretarea epistolelor sau putem asuma ca normativă învățătura care are cea mai mare greutate textuală, deci cea a epistolelor (cum ar fi, de pildă, faptul că nu există niciun indiciu indubitabil pentru o experiență ulterioară a Duhului în epistole ori nicio referință explicită care să invite credinciosul la a cere umplerea cu Duhul Sfînt), respectînd caracterul preponderent narativ-descriptiv al Faptelor. Într-o anumită măsură și netransgresînd anumite limite hermeneutice care se impun, relația Fapte – epistole funcționează asemănător cu dinamica dintre textele narative ale Vechiului Testament, care descriu istoria lui Israel în raportul său cu Iahve, și interpretarea pe care o oferă profeții acestei istorii.

citește mai departe AICI