Ioan Marcu s-a ţinut de cuvînt mi-a trimis nişte poze superbe. Mi-a trimis nişte fotografii cu Marea Neagră aşa cum îmi place mie, marea iarna!
Prima dată am văzut-o aşa în noiembrie tîrziu în 1989. Eram în armată. Am scăpat în prima permisie şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să închiriem o cameră la un hotel din solda noastră, destul de mare atunci, şi să facem… .BAIE!
Am făcut prima baie adevărată după 6 săptămîni. Nu mă mai săturam…
Avertizare: acest post este urmare a unei discuţii purtate cu un prieten pe străzile dintr-un oraş din Nord-Vestul mioriticei noastre patrii…
Eram împreună cu un prieten din Anglia şi am văzut cîteva „imagini” religioase pe o tarabă (ştiţi voi nişte kitsch-uri din alea cu raze metalizate strălucitoare, floricele, mult rozaliu şi o faţă efeminată), că altfel nu pot să le spun… a rămas o clipă lîngă ele şi m-a întrebat dacă respectivele creaţii sînt reprezentative pentru cultura română.
I-am răspuns: Nu, nici pentru cultura română, nici pentru mine ca român baptist, n-ar trebui să fie pentru nimeni, pentru că nu acesta este Isus cel descris în Scripturi.
Am făcut un idol, un cristos suportabil şi care este dator să ne suporte. Un isusuţ. O femeiuşcă ochioasă cu barbă, care pare tarată mintal, cu ochii limpezi, dar fără expresivitate, cu plete blonde cîrlionţate, cu căpşorul aplecat pe-o parte, bleguţă , fără discernămînt şi numai zîmbete.
O scîrbă!
This is not my Jesus!
Isus al meu nu este un fătălău bleg
Isus al meu nu este un fel de domnişoară cu barbă
Faţa dublă nu este tocmai o noutate în construcţia chitarelor, dar este un fel de ultimul răcnet.
Iată aici un Damman şi această chitară, pe care ο voi prezenta, seamănă foarte mult cu această bijuterie.
John Williams cîntă pe o chitară asemănătoare. Ascultaţi cum sună, complet diferit de celelalte instrumente:
Nu m-aş fi interesat aşa de tare de double top, prefer tradiţionalul, clasicul, în ciuda aparenţelor, dacă nu ar fi dat o chitară cu un fel de faţă dublă în mine. Este o chitară Reghin, excelentă, are o faţă de o densitate a cedrului nemaivăzută pînă acum. Asemenea lemn este rarissim şi, după cum se observă, nu este lipsit de încreţituri orizontale şi verticale.
Observaţi, de asemenea, felul în care este cioplit cordarul din palisandru. Faţa deasă este din cedru roşu, un cedru de o culoare extraordinar de frumoasă.
Palisandru indian eclise şi spate, iar construcţia interioară este revoluţionară. Palisandrul de pe eclise şi spate nu este aşa de des, dar este lemn solid, nu laminat, iar sunetul este dat de faţă. Admiraţi finisajele şi fileurile reale, nu desenate. Sînt fileuri adevărate. La banii pe care i-am dat pe această chitară am impresia că am jefuit fabrica pur şi simplu. Nu le-am dat în cap şi le-am luat marfa, asta-i singura diferenţă. Eu îi jefuiam şi ei zîmbeau. 🙂
Continuare de AICI.
Am recitit textul biblic din Psalmul 57 şi acolo scria ceva de o pereche, despre care voi fi descoperit mai tîrziu că apare de cîteva zeci de ori în Scripturi: alăuta şi harfa. Am început să caut înfrigurat după acele instrumente. Am descoperit că erau…. acoperite de vreme, că erau dintr-o altă lume. În România erau vreo cinci oameni care se ocupau de lăută, stră-strănepoata instrumentului pomenit în scripturi. Un singur lutier, un personaj absolut fascinant, Gyury Baci. Am intrat, ca în dulapul din Narnia, într-o lume a frumuseţii, lost în a world of beauty. N-a mai fost un simplu hobby. Deşi aveam să descopăr în cercetările mele că mare este distanţa dintre lăuta renascentistă, lăuta barocă şi a-lăuta biblică, la fel şi în cazul h-arfei… , am continuat să caut cu înfrigurare tipul de sunet dulce asemănător celui pe care îl bănuim în dreptul harfei lui David şi alăutei psalmiştilor.
Tot anul 2008 septembrie – 2009 septembrie a fost un an în care am căutat să mă aprofundez în ce înseamnă lăuta. În septembrie mi-am primit prima lăută. Un prieten, care a auzit de gîndurile mele nebuneşti, a făcut bani din fier forjat şi am comandat împreună primul instrument.
Joi, 13 ianuarie 2010, începînd cu ora 10.30, domnul ministru Theodor Baconschi va susţine o scurtă conferinţă despre proiectul creştin-democrat în Capela Mare a Universităţii Emanuel din Oradea.
Tema : Creştinism şi democraţie în politica românească
Aşteptăm cu interes discursul domnului ministru, prelegere în care se va referi probabil, dat fiind contextul în care ne vom afla, şi la rolul termenului „creştin” în sintagma „creştin-democrat”.
Întîlnirea, care va dura pînă în jurul orei 11.30, este deschisă publicului doritor să asiste la mini-conferinţa de mîine, cu rugămintea de a respecta ora de începere.
La finalul prelegerii, domnul ministru va răspunde unor întrebări legate de tema prezentată. Este de preferat ca întrebările să fie înaintate în scris către moderatorul din partea universităţii (adică subsemnatul) pentru a face cît mai eficientă interacţiunea.
Domnul Teodor Baconschi va fi însoţit de domnul Dr. Adrian Papahagi, un mai vechi prieten al universităţii noastre şi autorul unui text care a stîrnit multe controverse la acea dată.
LUMEA SONORULUI, sonosfera, ambianţa sonoră este acea parte a realităţii de care omul normal fiziologic ia cunoştinţă, prin intermediul analizorului acustic, a urechii.
Continuare de AICI.
Au trecut zilele de spital. Am scăpat cu bine. Găurit tot în burtă (făceam anticoagulante de două ori pe zi şi astea se fac numai în burtă). Arătam jalnic, dar interiorul era bine aşezat, cu susul în jos adică.
Chiar şi mie mi se făcuse milă de mine, dar în zilele acelea am avut timp să meditez la tot felul de lucruri, moartea a fost printre favorite. Bătrîneţea, pe locul doi. Dacă tot am scăpat, m-am întrebat dacă voi termina săptămîna vieţii.
Am fost trimis la Timişoara pentru alte investigaţii şi o analiză mai complexă. Am scăpat şi de acolo.
La cîteva zile după Timişoara, am intrat în cabinetul doctorului Babeş pentru prima dată în civil şi am ieşit cu o plasă de medicamente.
Deprimant, luam medicamente pentru tensiune, medicamente pentru reglarea ritmului cardiac şi inima mea tot o lua razna. Urca pulsul dintr-o dată la 100-110 şi stătea acolo pentru zeci de minute, chiar o oră şi jumătate.
La două luni de la fibrilaţie am intrat în lumea minunată a extrasistolelor. Cine ştie despre ce este vorba înţelege. Ai impresia că tot eşti scos din priză pentru cîteva momente, inima se împiedică, îşi revine, o ia de la capăt.
Astorgoii sînt o specie pe cale de apariţie, astorgoii sînt nişte mutanţi … Astorgoii sînt printre noi! E plină ţara! Plină lumea! Cum îi recunoaşteţi? Au ochii roşii, privesc în gol, gesturile puţin întîrziate….sînt „oamenii vremurilor din urmă, cărora le lipsesc ……. Astorgoii sunt oamenii care capătă privirile sticloase împrumutate de pe ecranele televizoarelor. ”
Apatie şi entuziasm sunt două cuvinte greceşti care numeau stări de spirit ideale, promovate de diferite şcoli antice de gîndire:
Continuare de aici.
Auzeam tot ce se petrece în jurul meu, dialogurile dintre medici şi asistente… M-am ridicat legat de cele două perfuzii şi am început să mă mişc trăgîndu-le după mine, sprijindu-mă în acelaşi timp în ele, piedici şi ajutor în acelaşi timp:
– Domnu doctor, domnu doctor, am strigat…. mi-a trecut! Gata.
S-a luminat la faţă, a scos stetoscopul, m-a aşezat mai mult cu forţa pe pat…
– Da, după 20 de ore…
– E gata?
– Nu… sînteţi încă în mare pericol, abia acum începe partea cea mai dură… sper să aveţi vase bune. Acum încep să circule prin tot corpul minicheagurile formate. Vă ţin pumnii! Dacă vă simţiţi rău, vă rog să mă chemaţi prin asistentă la orice lucru pe care îl bănuiţi a fi în neregulă…
2011 a venit fara prea multa emotie. Mi-e mai greu sa sarbatoresc la comanda, cu toata lumea, nu stiu, poate e ceva din faptul ca sint preafericit in fiecare zi, privind mereu si mereu partea plina a paharului, poate cind traiesti astfel nu mai poti sa ai atita bucurie neconsumata, adunata pentru ocazii speciale.
De nebunia cumparaturilor de Craciun am ramas impasibil, la munca am fost pus din nou in fata eternei dileme de crestin : alcool sau ciocolata, invariabil copacii de pohutukawa s-au imbracat in rosu, copii constata cu aceasi stupoare ca nu au destule jucarii…Nu cred ca lumea in care traim de nevoie merge neaparat intr-o directie roza, o gramada de indivizii realizeaza ca a trai intr-o stare criminala are farmecul cautat, ma surprinde cit e de usor sa alegi calea putin mai larga, ignorind pur si simplu viata mai viitoare.
Aduc în atenţia dumneavoastră un articol mai vechi al lui Andrei Cornea. Nu prea sînt de acord cu titlul. Netrebnicie, etimologeşte vorbind, înseamnă lene. Diavolul, prin lucrarea sa, este orice, numai netrebnic nu. La fel şi urmaşii lui, dar şi urmaşii lui Cristos ispitiţi.
În facerea răului sîntem oricum, numai netrebnici nu. În primirea harului, nemernici! Am pus mai multe aici sau mai degrabă AICI.
Spuneam însă, la început, că am opinii împărţite privitoare la „postări“ şi „forumuri“ de discuţii. Dacă, până acum, am spus ce nu-mi place la ele, trebuie să spun şi ce îmi place. Îmi place un singur lucru: că aflăm astfel adevărul – crud, mizerabil, dar nu mai puţin adevăr. Nu-mi place acest adevăr, îmi place cunoaşterea lui.
„Ea nu ezistă”. Simplu! Neamul nostru nu are construit în mentalul colectiv această relaţie. Sîntem incapabili să tragem concluziile după ce se întîmplă ceva şi, după cugetare, să luăm deciziile în consecinţă.
În birou am un citat de Nietzsche, probabil singurul care îmi place:
„Nebunia este definită prin faptul că faci aceleaşi lucruri, în acelaşi fel, dar aştepţi rezultate diferite.. „
Treceam prin sat. Îl văd pe unul dintre verişori lucrînd la un gard. Ceva nu i-a ieşit. Cred că gardul s-a dus strîmb faţă de sfoară… ceva în genul ăsta. Sau n-o fi pus sfoara deloc? 🙂
Ce credeţi că face omul? Începe să înjure…. de mamă şi de cruci şi candele… de tot ce-i vine la gură…
Am lăsat crucile şi candelele. Nu sînt specialitatea mea, dar, pentru că e verişor şi pentru că îmi permiteam, l-am întrebat:
„Păi, vere dragă, ce tot atîta… .mă-sii, mă-sii, că tu eşti mama gardului, scumpete! Uită-te unde ai greşit, dărîmă şi ia de la capăt!”
Am ascultat alte 4 minute de ocări şi …
„Ei, asta e, ce să-i fac acum, îl las aşa… ”
Să ne întoarcem la o temă dragă.
Cînd s-a comentat balada Mioriţa, delicat subiect (parcă prevăd un alt linşaj blogăristic, că m-am legat de legendele şi doinele româneşti… staţi, staţi, că nu m-am legat de Domnul Isus), mai mulţi comentatori au atins şi celălalt pilon explicativ al mentalităţii noastre colective: Meşterul Manole!
Care-i chestiunea cu Meşterul Manole?
Disclaimer: Această postare nu este o glumă, nu pune între ghilimele cuvîntul „vindecat”. Este vorba de o experienţă personală, subiectivă deci, şi trebuie interpretată ca atare. Menţionez că nu mă simt dator cu scuze pentru că am luat-o înaintea altora în apa scăldătorii.
După cum ştiţi deja, dragi prieteni, în 2007 am avut o problemă foarte serioasă la inimă. După Congresul din 2007, din pricina multor condimente, o adevărată salată de factori, peste care s-a aşezat stress-ul extrem al secretariatului de Congres, am ajuns acasă.
Totul bine şi frumos pînă undeva în miez de noapte cînd am început să simt cum mi se zbate o pasăre în piept. Am bănuit că am ceva la inimă şi m-am dus la bucătărie şi am mîncat trei banane. Ştiam că au potasiu şi alte substanţe care îmi pot ajuta inima. M-am aşezat din nou în pat, sperînd că somnul va aduce liniştirea.
N-a fost să fie aşa. M-am dus la şcoală şi colegii m-au văzut imediat că sînt într-o stare proastă. Am spus ce simt şi am plecat spre cabinetul doctorului Creţ din Oradea. Bun profesionist şi-a dat seama imediat despre ce este vorba şi m-a trimis direct la Spitalul Judeţean la urgenţe.
Books to the ceiling,
Books to the sky,
My pile of books is a mile high.
How I love them! How I need them!
I’ll have a long beard by the time I read them.
– Arnold Lobel
De vreo trei ani mă chinuie un proiect care a luat diferite forme pînă acum. În tinereţe, împreună cu prietenul meu Sebastian Thaci visam la o listă de formare culturală. Am început să o urmăm. De fapt acelei perioade îi datorez multe dintre cărţile citite, cărţi „obligatorii”, lecturi neplăcute, dar utile. Ne-am dat seama repede amîndoi că lectura în acest ritm creează un fel de Frankenstein cultural, că lecturile ni se despart pe interese. Eu începusem să devin interesat de filologie-exegeză-teologie, el, de biologie-genetică-medicină (acum este medic).
AICI se găsesc rezultatele acelor sforţări. Citiţi şi comentariile pentru sugestii de adăugare şi retrageri. Este interesant. Iată lista în versiunea 1 AICI.
Domnul Voiculescu are toate motivele să fie fericit, (felix-fericit) dacă nu fericit, nu poate fi trist. Poate arbora cel puţin morga unui lucrător la morgă, care şi-a făcut treaba bine.
Va rămîne în istorie cu siguranţă, dar nu pentru ce a făcut pentru a noastră patrie, nici pentru Crescent, nici pentru turnarea la Securitate, nici măcar pentru tembeliziunile sale, amarul preţ pe care Crin Antonescu şi-a vîndut partidul.
Domnul Voiculescu va rămîne în istorie ca cel care a tras ultimul glonţ în capul istoricului Partid Naţional Liberal. Domnul Crin Antonescu a fixat ţeava şi a tras prima lopată pe groapă. Domnii respectivi au reuşit să terfelească în noroi cîteva lexeme din vocabularul politic. De azi înainte nu mai poţi rosti fără să roşeşti cuvinte ca liberal, conservator, de dreapta.
Monumentalul artefact din lemn cunoscut sub denumirea de „Arca lui Noe” a fost, în principal un adăpost temporar, pentru acei oameni şi animale care au fost „selectate” de către Dumnezeu pentru a supravieţui potopului şi de a deveni strămoşii umanităţii şi regnului animal contemporan. Construirea ei este rezultatul primei delegări relatate pe care Creatorul o face omului în vederea realizării unei construcţii atât de importante ca dimensiune[1] dar mai ales ca funcţie. Conform acesteia Noe şi ajutoarele lui au reuşit, prin ascultare, să aducă construcţia la forma şi dimensiunile poruncite. Departe de orice apă, de mare sau lac, în mijlocul unui teritoriu de pe care, pe o rază imensă, lemnul a fost transformat în scânduri şi pus în lucrare, la sfârşirea construcţiei, se înălţa, ceva făcut de mâna omului. Acel ceva avea dimensiuni colosale, chiar şi pentru zilele noastre.
Avertizare: Acest post este un post de Bobotează!!! 🙂 Vi-l puteţi imagina pe Nagy Istvan membru în Partidul România Tare? Vi-l puteţi imagina pe Ruben Rubinstein conducător de lagăr de exterminare pentru evrei?
Atunci la fel de este şi cu Evanghelia lui Ioan cap. 3. La fel se potriveşte şi „Nicodim” cu „fruntaş al iudeilor”!
Toată lumea citeşte textul înainte-pomenit la botezuri! Este unul dintre textele noastre preferate pentru că vorbeşte despre „naşterea din nou!” Părerea mea, şi lăsaţi-mă puţin să îmi dau cu presupusu, este că textul vorbeşte de cu totul altceva, dacă sîntem atenţi la detalii…
Bine spunea cineva: „Biblia este scrisă pentru oameni deştepţi şi care au simţul detaliului…”
Asadar: ‘They (NKVD-istii)
represented a Soviet answer to that question: only the death of God allowed for the liberation of humanity. Unconsciously, many of the Polish officers provided a different answer: that in a place where everything is permitted, God is a refuge. They saw their camps as churches, and prayed in them. Many of them attended Easter services before they were dispatched to their deaths.’ (p. 138) Intr-adevar, intr-o lume din care Dumnezeu a fost expulzat, cum se mai poate distinge intre Bine si Rau?”
Citeşte întreg contextul în acest foarte interesant articol.
A început campania electorală în cadrul Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România. Ce-ar fi să facem un exerciţiu similar acestuia şi pentru anul baptist 2011?
În conformitate cu articolul 104 din Statutul de organizare al Cultului s-a declanşat procedura de alegere a participanţilor la Comisia naţională de propuneri, care se va întruni în data de 25 ianuarie.
Se apropie alegerile din 2011. Se formează comitete preelectorale de propuneri pentru prezidenţiabili. Azi a fost întîlnirea personalului ordinat din comunitatea naostră pentru declanşarea acestei proceduri.
În principiu, după părerea mea, orice membru al Uniunii, bărbat sănătos în credinţă (Vezi 1 Timotei 3), cu o viaţă de familie bună, cu aptitudini de conducere spirituală şi administrativă, ar putea candida spre a fi preşedinte al uniunii.
Procesul electoral este puţin mai complicat, prea complicat, după părerea mea. Se face un comitet naţional de propuneri, se fac propuneri, de obicei doi contracandidaţi pentru fiecare post din executiv, apoi aceştia sînt propuşi în Congres. Rezultatele sînt previzibile.
Sonosferă-sonotop-relaţii
Genesa 1- 4:26
Sonorul, aşa cum apare el pe paginile Bibliei, cu problemele pe care le implică, constituie un domeniu pe cât de vast pe atât de puţin tratat ca atare. Literatura română de specialitate nu oferă prea multe referinţe în acest sens. Abordarea acestuia a generat o metodologie proprie, originală, chiar dacă, parţial aminteşte de structuralismul generativ.
1.1.Mediul sonor.
Conceptul de MEDIUL SONOR se referă la un parametru ecologic, similar celui de ambianţă, sau preajmă sonoră, propriu unei persoane sau unui grup de persoane. Este vorba despre zona în care personajul analizat are acces auditiv. Limitele mediului sonor natural al oricărui om sunt date de posibilităţile acestuia de a-l percepe cu ajutorul analizorului acustic propriu şi „neprotezat”.[1]
La fel cum, până mai ieri, aerul (atmosfera), ori apa (hidrosfera), cele mai banale componente ale mediului, nu au constituit obiecte speciale ale atenţiei omului sau ale societăţii, starea componentei sonore a mediului nu a ajuns să fie cercetată temeinic încă nici în zilele noastre.
De factorii de mediu şi importanţa lor, în general, a început să se ţină seama doar după ce omul, în urma unor intense şi nesăbuite activităţi, puse sub semnul „îmbunătăţirii vieţii”, a „deranjat” aceste „cadouri” primite de la Dumnezeu în stare perfectă, într-atât încât viaţa a devenit din ce în ce mai dificilă, ba chiar periculoasă. Şi mediul sonor a căzut „victimă” aceloraşi elanuri optimizatoare ale omului şi ar fi de dorit să nu se ajungă în punctul din care unele tulburări majore pe care modul de viaţă contemporan le declanşează, să nu mai poată fi „remediate”. Cercetarea parametrului sonor al preajmei generează o seamă de constatări.
Cea mai la îndemână se referă la faptul că, în diversele analize, ori în simplele discuţii referitoare la condiţia omului, mediul sonor nu este îndeajuns de „băgat în seamă”, de luat în considerare. Mediul sonor nu stă în atenţia nici a celor care contribuie la formarea lui, nici a celor care îl receptează conştient sau inconştient şi, până la urmă, sunt beneficiarii lui.
Îngrijorător este faptul că nici măcar ecologii, cei care ar trebui să studieze toţi factorii de mediu, deci să monitorizeze şi mediului sonor, nu dau semne prea concrete de interes în această direcţie.
Poate că a venit timpul ca şi situaţia preajmei sonore să devină obiectul unei cercetări mai atente. Din multiplele puncte de vedere din care poate fi abordată problematica, materialul de faţă propune doar una dintre ele, şi care însă nu exclude alte modalităţi de cercetare a acesteia. În măsura în care ea se va dovedi eficientă şi creativă, se va adăuga, probabil la altele care eventual existente deja. Pentru operativitate au fost introduse şi utilizate două concepte noi în analiza mediului, cea de sonosferă şi cea de sonotop.
Perspectiva propusă pentru abordare este cea creaţionistă şi rezultă din studierea Sfintei Scripturi, a Bibliei.
1.1.1. Sonosfera
Conceptul de SONOSFERĂ este folosit pentru a desemna „învelişul de sunete al pământului”, în întregimea sa, însă doar atât cât este accesibil auzului omului normal.
Omul trăieşte în permanenţă,[2] „scăldat” nu doar de aer, ci şi de diverse forme de vibraţii: căldură, lumină, şi sunete.
Sonosfera poate fi definită ca fiind continuum-ul de vibraţii perceptibile analizorului acustic al omului.
Mulţumiri prietenilor de pe facebook. Iată (şi) la ce (mai) foloseşte
Doresc să prezint scuzele mele publice faţă de fraţii penticostali răniţi sau întristaţi, prin ricoşeu, de remarcile dure din scrisoarea publică a pastorului Mateaş, scrisoare pe care am găzduit-o pe blogul meu.
Aşa cum am precizat, intenţia mea a fost cu totul alta decît de a-mi răni fraţii şi/sau rudeniile (reamintesc faptul că bunicul din partea mamei a făcut parte dintr-o biserică penticostală). Exerciţiul s-a vrut cu totul altul, dar … fiecare mai avem de învăţat.
Dacă vă întrebaţi asupra influenţelor sau cauzelor politice ale acestei decizii, doresc să vă scutesc de scenarită acută şi pierdere de vreme.
….dar voi deveni rege… ca-n poveste! Sînt o oaie!!! Dacă am păstor, sînt oaie, dar, ca în Povestea porcului, care noaptea se dezbracă de pielea de porc pentru a deveni prinţ… eu port numai în noaptea acestei lumi blana de oaie pe care mi s-au prins atîţia scaieţi… dar, în Ziua aceea, voi deveni rege… voi domni împreună cu El!
Noaptea, oaie, ziua, rege! Aşa merge lumea mea!
Noaptea Păstor, ziua, Gazdă! Aşa e-n lumea Lui!
Motto: Orice text scos din context…
S-ar putea să vă suprindă răspunsul: Richard Wurmbrand, dar iată un bun exerciţiu de hermeneutică generală şi o posibilă provocare la a ne răspunde onest următoarelor întrebări:
Cum citim?
Contează, nu-i aşa, cine spune ce?
Contează în ce context au fost scrise? Ce educaţie şi ce formare spirituală are cel care a spus ce a spus?
Contează ce tradiţie a suferinţei are şi ce vizibilitate şi credibilitate?
Contează contextul mai larg în care este strecurată o afirmaţie care este, fără discuţii, şocantă la prima lectură?
Iată răspunsurile:
Este vorba de un singur autor sau de mai mulţi?
Dumnezeu nu-şi împlineşte propriul Său Cuvînt.
Maria (mama Domnului Isus) vede totul.
„Să nu preacurveşti” se porunceşte celui ce are o soţie frumoasă şi iubitoare, o parteneră potrivită pentru nevoile lui. Dar aceeaşi poruncă este dată şi celui ce are o soţie insuportabilă.
Tocmai am aflat cu mare tristeţe că Marin Constantin, dirijorul corului Madrigal, a murit. Sînt curios dacă va avea onoruri cel puţin cît Adrian Păunescu.
Nu ştiu dacă a colaborat sau nu cu Securitatea, de i-au dat voie să facă proiectul Madrigal în acele vremuri, drept să vă spun… în cazul lui chiar nu mă interesează. Nu văd ce informaţii, ce avantaje, ce spionaje ar fi putut să intreprindă un asemenea om. Omul acesta a realizat ceva unic în lume: o orgă de voci umane.
Numai cine a participat vreodată la un concert pe viu al Madrigalului înţelege ce spun prin „orgă de voci”.
Sunetul era cu totul altfel faţă de celelalte coruri. Timbrul? Parcă tot corul avea un singur timbru vocal.
Suprinzător este faptul că atunci cînd un corist intră într-un astfel de cor, îşi modifică vocea substanţial şi sună diferit.
Un articol excelent intitulat „You’re fooling yourself” de Paul Tripp
Cum ne putem prosti pe noi înşine?
Poate că aceste informaţii ne folosesc la sfîrşit şi început de an:
Astăzi este prima Cină a Domnului din întreg anul. Vom lua Paharul Domnului din aceste păhăruţe. Sînt realizate la Pădurea Neagră în urmă cu vreo 20 de ani.
Până pe la şapte ani, copilă fiind, eram convinsă că o balerină nu poate vorbi. Şi că această muţenie îi vine perfect, că este un ceva aparţinând doar artei dansului. Ea, balerina, caligrafia din poante o comunicare perfectă, suspendată, la urma urmei. La ce să-i mai servească vorbele? Presimţeam în mine, de fapt, fără s-o ştiu, o fascinaţie născândă pentru necuvinte, ce avea să vină.
V-aţi trezit? Ok! E 12. Nu-i Ok! Toată ziua asta va fi de „mahmureală” şi ochi roşii. După „Bulion” luaţi bulion. Face bine! Suc de roşii pentru ochi roşii!
Anul trecut am alergat cu vîntul. Să ne oprim din alergare ca să simţim vîntul! Să încremenim pentru un moment în sărbătoare!
Vă propun o meditaţie la Eclesiast! Nu-i scurtă, dar e ca o zeamă de varză după băutura de aseară!
Drege!
Iată AICI.
„Eclesiastul vorbeşte despre un mai bine imposibil. Este o adîncă tînjire – „ce bine ar fi să fie bine!”, dar suntem în haos şi „ce bine am trăi dacă am şti cum să trăim!”, dar suntem în neorînduială.
Să ne aducem aminte, dar din revelaţie, pentru că nu avem de unde să învăţăm că aparentul haos produs de Dumnezeu este cosmos pentru noi, iar cosmosul Lui este haos pentru noi. Ordinea Sa pare dezordine pentru noi, dar atunci cînd pune El cotul pe masă pentru a răsturna totul, abia atunci este pus totul „cum se cade”. Acolo unde pare că totul a luat-o razna, abia acolo este desăvîrşirea.
Acum, „la cumpăna dintre ani”, cum spune felicitarea SMS standard, mi-aduc aminte de toate binecuvîntările pe care le-am primit din partea lui Dumnezeu. Oficialmente intrăm în al 20-lea an de căsnicie. Am început de la nimic. Eu, fiu de văduvă, rămasă văduvă la 27 de ani; Natalia, a doua fiică din 10 copii.
Felicitări „esemoase”, trimise prin SMS. Toţi primim! Sînt bune. Este unul dintre cele mai bune prilejuri să îmi salvez numerele de telefon pierdute din diferite pricini. De asemenea, prilej de aducere aminte… că ochii care văd numărul de telefon, uită persoane al cărui număr este… 🙂
Ca şi în ceilalţi ani fiecare am primit felicitările standard, previzibile, cu texte parcă făcute gata, cu un fel de gust de carton… Nu mai spun de felicitările pe email şi sms-urile trimise la „undisclosed recipient”, un fel de megapupătură, dat îmbrăţişare la toată lumea cu un singur click. Convenabilă relaţie, puţin cheltuitor sentiment.
Să vedem: care sînt cele mai lipsite de creativitate felicitări pe care le-aţi primit?
Am primit ieri un necrolog. Am făcut ceva cercetări superficiale şi se pare că n-a apărut vreodată în ziarul britanic, dar textul s-a răspîndit viral. It’s a hoax.
‘Today we mourn the passing of a beloved old friend, Common Sense, who has been with us for many years. No one knows for sure how old he was, since his birth records were long ago lost in bureaucratic red tape. He will be remembered as having cultivated such valuable lessons as:
Knowing when to come in out of the rain; why the early bird gets the worm; Life isn’t always fair; and maybe it was my fault.
Common Sense lived by simple, sound financial policies (don’t spend more than you can earn) and reliable strategies (adults, not children, are in charge).
Pentru că facem prostii şi vom continua să facem prostii! De vreo patru ani de zile, zic eu, m-am deşteptat puţin. Unii spun că pe la 33 de ani se termină tinereţea. Cred că au dreptate!
Şi au dreptate şi aceia care spun că pe la 40 de ani pe bărbaţi îi apucă o depresie care se numeşte „midlife crisis”. De ce? pentru că încep să îşi dea seama cine sînt de fapt!
Îţi trebuie cel puţin vreo 30 de ani de viaţă ca să îţi dai seama de următoarele lucruri:
1. Uităm că Dumnezeu ne culcă o treime din viaţă. Nani! Asta-i! Trist, mi-e necaz pe somn, dar fără nu se poate. Dumnezeu ne-a împărţit viaţa în trei părţi: o treime o dormim. Dacă ai 24 de ani, ai dormit deja 8 ani, poate chia mai mult 🙂 . Un bătrîn de 75 de ani a dormit 25 de ani în viaţă, în cazul lui… poate mai puţin.
Prostia noastră, a bărbaţilor, este că ne facem planuri ca şi cum am sta treji 24 de ore. Fals.
Din 24 de ore, dormim o treime, ar trebui să muncim cel puţin o treime şi cealaltă treime s-o dăm celor mai importante relaţii din viaţă: Dumnezeu şi familia.
2. Nu avem curajul să privim înapoi! Nu avem curajul să ne uităm la anul care a trecut şi să vedem ce-am făcut din ce ne-am propus şi ce n-am realizat.
Asta este laşitate şi nepocăinţă! Curaj mare îi trebuie unui bărbat să se uite înapoi şi să îşi recunoască falimentele, ratările, eşecurile.
Am găsit agenda lui Isus… se găseşte pe toate drumurile. M-am gîndit la chestia asta acum cînd evaluez anul care a trecut şi fac planuri pentru cel nou.
M-am surprins gîndindu-mi agenda la fel ca înainte de îmbolnăvire: evenimente şi activităţi. Locuri exacte, planificări riguroase, acţiuni ciclice, făptuiri ritmice.
Tot încercam să le potrivesc în calendar. Uneori agenda îmi sună: „activităţi suprapuse”. Anul meu este deja prevăzut şi previzibil. M-am oprit…
În urmă cu ceva timp am scris un text numit Carpe Diem. Oh, de m-aş fi ascultat!….
Îmi pare rău că nu m-am crezut atunci pe cuvînt. Rău îmi pare! Îmi mai adăugam cîţiva ani la viaţă şi aş fi fost înainte cu cel puţin trei sau patru proiecte.
Discutam zilele trecute cu un prieten drag despre felul în care ne-am petrecut ultimul an.
Am fost concentraţi pe agendele noastre cu evenimente, activităţi, locuri exacte şi ore fixe.
Mă uit la Domnul Isus, la apostolul Pavel şi ce descopăr?
Am văzut cum se face prin 1987. Acum am aflat cum se numeşte de la cineva care tocmai se întorsese din China.
Băieţii de acolo au apucat să perfecţioneze sistemul.
Despre ce este vorba?
Foarte simplu, dar e o problemă foarte complicată!
Dacă ai evrei în casă şi naziştii îi caută la uşă? Ce spui? Spui adevărul, că eşti creştin?
„Da, vă rog, intraţi, luaţi-i, prăjiţi-i!”
Nu! Îi minţi cu frică, dar îi minţi!
Dacă mergi în China şi trebuie să declari unde stai? Ce declari pe formular? Casa pastorului la care vei sta?
Nu! Îi minţi cu spor, dar îi minţi!
Dacă transporţi Biblii în rucsac (e pe vremea lui Ceauşescu) şi te întreabă miliţianul ce ai aşa de greu în rucsac?
Ce îi spui, adevărul?
Nu, îl minţi, dar cu entuziasm!
Dar…
Am recitit o postare mai veche, dat fiind un context particular, şi, acum, cînd citesc retrospectivele pe anul care a trecut, am descoperit cît de adevărate sînt aceste cuvinte:
. . [I]t has become abundantly clear in the second half of the twentieth century that Western Man has decided to abolish himself. Having wearied of the struggle to be himself, he has created his own boredom out of his own affluence, his own impotence out of his own erotomania, his own vulnerability out of his own strength; himself blowing the trumpet that brings the walls of his own city tumbling down, and, in a process of auto-genocide, convincing himself that he is too numerous, and labouring accordingly with pill and scalpel and syringe to make himself fewer in order to be an easier prey for his enemies; until at last, having educated himself into imbecility, and polluted and drugged himself into stupefaction, he keels over a weary, battered old brontosaurus and becomes extinct.
În traducerea lui Natan Mladin:
Dosarul Predicatorul aparţine unui om de care sînt foarte mîndru.
Are acum 88 de ani. Luna trecută şi-a ridicat volumele din dosar de la CNCSIS.
Iată AICI.
Sînt peste 400 de pagini în total din cele 488. 30 dintre pagini sînt securizate, fiind „de importanţă strategică”. În traducere liberă? Conţin date despre informatori în viaţă şi activi.
Subiectul acestui dosar a fost prins predicînd Evanghelia, a fost luat, bătut, ameninţat, ţinut 9 ore cu pistolul la tîmplă, trimis în puşcărie.
Fratele lui a cedat, el a rămas în picioare.
Este fratele tatălui meu, Florea Cruceru, un om extraordinar.
Am crescut în bătătura lui şi mi-a devenit un fel de tată adoptiv. BA, pe fratele meu vitreg, Aurel, chiar l-a adoptat. Aurel şi acum îi zice „Tată”.
Florea Cruceru este tatăl de care am putut fi cu totul mîndru.
Puţini ştiu că Bach n-a fost chiar atît de religios pe cît se crede. N-a compus numai muzică bisericească şi cînd spunem Bach nu ne gîndim imediat neapărat la Tocata şi fuga în Re minor.
Bach a compus şi bucăţi mai …. terene. O cantată dedicată cafelei, spre exemplu în care transpare extraordinarul simţ al umorului şi personalitatea expansivă de care se bucura geniul.
… acestei oribile producţii care s-a răspîndit viral în aceste zile:
Se acordă premiul pentru prost gust, proastă inspiraţie şi în general… pentru megaprostioara virală a acestui Crăciun.
Există ..în lumea românească, semnificative categorii de cetăţeni care par să-şi ţină zilele cu un singur aliment: ura îndreptată împotriva cuiva. Nu mă refer la cei care, nemulţumiţi de politicieni, legi, curbe de sacrificiu, demagogie şi incompetenţă, se înfurie periodic şi îşi varsă năduful pe unde apucă. Mă refer la cei care şi-au făcut din ură şi din exprimarea ei o profesie lucrativă, un program, un mod de viaţă. Ura pare să fie, în aceste cazuri, preocuparea dominantă a persoanei, unicul conţinut al prestaţiei ei publice: un viciu şi o obsesie.
Citeşte mai departe AICI
Datoria lor era să stea la turme şi gata. Erau în tură de noapte şi ar fi trebuit să stea cuminţi la post.
Ce i-a apucat?
Au avut “o vedenie” şi în urma unei “vedenii” (colective, admitem) au plecat, şi-au părăsit turmele (temporar, admitem şi asta, n-a fost chiar o tragedie… dacă erau operatori la o centrală atomică???) şi s-au dus să vadă …. o lăuză cu un prunc????!!!!
Cetăţeni iresponsabili! “Creştinii nu trebuie să fie aşa! Ei trebuie să fie serioşi, muncitori, sîrguincioşi, să vină primii la servici şi să plece ultimii!”
N-au procedat ca nişte adevăraţi “creştini”, n-au stat la “job-ul” încredinţat, cu toată credincioşia.
De ce n-au făcut lucrurile “ca pentru Domnul”?
De ce n-au practicat etica muncii a la Max Weber?
De ce?
Nu vi se pare că ceva nu-i în regulă cu toată scena Crăciunului? Prea mulţi bărbaţi împrejurul unei lăuze. Ba… toată Evanghelia e pe dos. La mormînt sînt femei, la prunc bărbaţi.
Toată viaţa lui Isus este aşa. Între Iesle şi Mormînt este anticlimax acolo unde aştepţi deznodămîntul cu sufletul la gură, este cu vameşii în loc să fie cu fariseii, este cu stricatele la masă, în loc să stea în proximitatea cărturarilor. Isus însuşi este pe dos faţă de lume şi toată viaţa lui se aşează sub semnul nepotrivirilor.
Am scris un pe care îl puteţi lua de AICI.
Introducerea şi concluziile sînt cam aşa:
Menoraua mă chinuie de vreo 20 de ani, iar textul profetic din Isaia mă obsedează de circa un an de zile. Mai bine astfel de obsesii decît altele, păcatele mele 🙂
Iată rodul acestei obsesii AICI.
Cum poate fi numit un Prunc Părinte?
Cum poate fi un neştiutor Sfetnic?
Cum poate fi cel născut într-o iesle Împărat?
Cum poate fi cel ieşit dintr-o femeie veşnic şi fără de început?
Cum poate fi omul Dumnezeu?
Cum poate fi tare cel fragil, mititel, înfăşăţel?
Astea sînt întrebările pe care ni le putem pune de fiecare Crăciun.
PS.
Ştiu, ştiu, ştiu..nu mă luaţi cu punctele şi virgulele. Ştiu. Graba!
Asta-i!
Am vrut anul trecut să le fac o supriză copiilor şi Nataliei (lor le este dedicată cartea) chiar de Crăciun şi Anul Nou şi uite-aşa a ieşit cartea asta.
Anul viitor va fi mai bine!
Marius Cruceru 
