O întrebare prostească îmi trece prin minte: în ce limbă îmi vorbeşte Dumnezeu?
Pînă acum am vorbit cu Dumnezeu în româneşte. El mi-a răspuns în limba maternă. După o lună de stat între vorbitori de limbă engleză am început să aud gînduri pe care le credeam din partea Lui în limba engleză.
Atunci mi-am dat seama că sînt mai multe feluri de gînduri care se zbat înlăuntrul nostru. Gîndim noi şi ne ascultăm gîndurile, însă vocea Lui este diferită. Nu este în limbaj articulat, discursiv. Gîndul care vine din partea lui Dumnezeu vine tot odată, cu totul, nu discursiv, aşa cum este limbajul, apoi este dincolo de limbă.
Este ceva ce cuprinzi tot odată, un simţămînt, o senzaţie foarte puternică.
Spre exemplu.
Eşti manager într-un loc în care ţi se cere să faci ceva împotriva conştiinţei. Nu poţi articula sentimentul în nici o limbă, nu poţi crea fraze, dar ştii că El nu este de acord, este ceva apăsător pe suflet.
La fel atunci cînd ceri călăuzirea lui Dumnezeu într-un lucru şi simţi că El este de acord. Este o bucurie pe care nu poţi descrie în cuvinte.
Aşa fac diferenţa între vorbirea lui Dumnezeu şi vorbirea mea lăuntrică. Atunci cînd „aud” vorbire articulată, în orice limbă ar fi, se pare că îmi vorbesc singur, soliloquia.
Atunci cînd simt vorbirea Lui direct în inimă, dincolo de fraze şi cuvinte, dincolo de limbă, şi cînd acea trăire devine din ce în ce mai puternică, ştiu că este apăsarea degetului Lui.
Lui îi pot vorbi în orice limbă, El vorbeşte într-o limbă de dinainte de Babel şi de după Cetatea din Apocalipsa 7.
Marius Cruceru 