Marius Cruceru

Crăciunul este perioada în care Dumnezeu se descrie prin diminutive sau în promiximitatea acestora. Îi dăm tîrcoale cu hipocorismele. Ne dă voie să ne apropiem mult mai mult de el prin pogorămîntul pe care îl face lăsîndu-se cuprins în limbaj.

În colinzile noastre Dumnezeul-Om este Pruncuţul, Domnuţul şi chiar preajma îi este micşorată: sînt împrejurui-I vitişoare, legănelul…

Cred că aţi păţit asta cu chelnerii, nu?

Cînd te întreabă vreun chelner la masă te întreabă dacă vrei

„Ciorbiţă, pîiniţă, chifteluţe, fripurică” … de ce? De ce totu-i micşorat? Ca să nu ţi se pară că mănînci mult.

Nu-ţi dă o ciooorboaie, o pîinoaie, nici chifeloaie sau ditamai fripturaaaaa!

Totu-i mic, micuţ, micutel.

Asta-i atmosfera din Staul.

Citește în continuare →

I-am scris unui prieten. Mi-e foarte drag. Dar nu l-am văzut niciodată! I-am scris şi mă apucasem din reflex să îi urez: “Crăciun fericit!”

Sună convenţional, nu-i aşa? Are gust de carton. Parcă molfăi o felicitare! Aţi văzut ce faţă au copiii noştri după ce le scoţi fotografia din gură?

Cam aşa-i cu urarea asta “Crăciun fericit!” Este convenţională pentru că fericirea este o convenţie.

Citește în continuare →

Mihail Neamţu a scris pentru Cotidianul un text frumos, text care a apărut ma apoi şi pe blogul Antiteze.

M-a pus la clocit gînduri, ca să nu mai spun „m-a pus pe gînduri” cele spuse de dînsul cu o pornire prin istoria poporului Israel, vizitînd diacronic veacurile şi culturile, cu opriri la Heraclit şi Cicero, cu aluzii la Pax Augusta.

Pacea Crăciunului…este prea fragilă pentru a tolera falsul ori somnolenţa ca premise ale reconcilierii. Darul acestor zile sfinte nu s-a ascuns mereu în reflexul destinderii colective, al pasiunii pentru vacanţe scumpe şi vitrine somptuoase. Crăciunul n-a coincis dintotdeauna cu euforia sentimentală, consumul abundent şi veselia goală a gregarităţii. Nu există pace fără zbuciumul interiorităţii şi pasiunea pentru adevăr, într-o neîncetată aspiraţie spre desăvârşire. Singur, confortul ne binedispune fără să ne facă, automat, mai buni.

spune Mihail.

Da, frăţiilor dragi, chiar azi am avut o discuţie despre împăciure şi pace între noi. Laşitatea sau lenea pot fi oare premise ale unei duhovniceşti împăcăciuni.

Putem avea pace cu toţii? Ne putem imagina pacea Crăciunului ca un „pupat-nbrăţişat” între lacrimi şi suflături în batiste?

Citește în continuare →

Pînă acum am crezut că o dată pe zi este normal. Aşa mi-a spus toată lumea.

Încă de cînd numeam asta Q.T. Quiet Time.

Am început să o fac cu greu, la sfatul învăţătorului meu căruia trebuia să îi dau socoteală.

La început trebuia să dureze 10 de minute. Atît. Nu mai mult. Dimineaţa.

Pentru că lucram noaptea şi mă sculam tîrzîu, am început să şmecheresc. Îmi transferam cele 10 minute prin tramvai în timp ce mă dădeam cu capu de bară cînd tramvaiul oprea brusc în staţii sau la curba de la Gară spre Centru.

Pînă la urmă mi-a intrat în sînge. O dată pe zi. Atît. Cam 20 de minute.

Pînă am citit Daniel.

Daniel 6:10 Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui, unde ferestrele odăii de sus erau deschise înspre Ierusalim, şi de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte.
11 Atunci oamenii aceştia au dat năvală în casă, şi au găsit pe Daniel rugându-se şi chemând pe Dumnezeul lui.

Iată ce făcea Daniel, se ruga de trei ori pe zi.

Citește în continuare →