Marius Cruceru

Astăzi, deşi e vineri, ba chiar în 13, societatea civilă românească a înregistrat prima victorie importantă nu doar de la instalarea regimului Băsescu, ci din ultimii vreo cincisprezece ani! Lucrurile au mers într-o viteză incredibilă pentru ritmul molcom românesc. Acum câteva zile, preşedintele a făcut ceea ce nici un preşedinte serios din lume – a intrat telefonic într-o controversă cu Raed Arafat, care participa la o emisiune de televiziune dîndu-şi cu părerea în chestiuni la care, deosebit de interlocutorul său, evident nu se pricepe – sănătatea, situaţiile de urgenţă, delicatese din astea.

Citește în continuare →

Este „veteranul” salonului. Un bătrân simplu, extrem de simpatic în simplitatea lui. E moţ şi asta spune multe pentru cunoscători. Are aproape 70 de ani şi a ajuns în spital „dintr-o prostie”, vorba lui. A tăiat un porc şi, încălzit „de atâta zoală” a intrat în casă, a băut apă rece şi apoi „i-a scos dracul în cale” o sticlă de must „ajunsă de soare săc”. A băut cu poftă din ea şi… „gata o fost pita mea!”
Nu înţelege de ce atâtea analize şi atâta „zdroabă” din partea medicilor. Săracul, n-are idee că fiica lui, pe care „a scăpat-o la oraş”, înainte de a intra la el în salon lasă de fiecare dată câte ceva la cabinetul asistentei şefe…
Stai de vorbă cu acest om şi ai impresia că te întorci în timp suficient de mult încât să uiţi de aberantul sistem în care eşti parte, mai mult sau mai puţin funcţională. Are un spirit acut de observaţie şi e primul care remarcă faptul că administraţia spitalului instalează televiziune prin cablu în saloane (evident, contra plată) dar trimite pacienţii la farmacia de peste drum să-şi cumpere medicamente necesare tratamentului. Mai mult, când discutăm în salon problema aceasta, tot el e primul care pune o întrebare absolut superbă: „Păi, dacă io nu vreau să plătesc să mă uit la televizor, da’ altul vrea, cum o să facă ăştia? O să-mi pună mie ‘licoplast’ pă ochi să nu mă uit?”

Citește în continuare →

Când m-am întors în salon, omul era deja acolo. Tolănit pe patul unuia dintre pacienţii internaţi şi aşteptând să se elibereze patul pe care urma să-l ocupe. Ca majoritatea celor ce s-au perindat prin salonul nostru în acele zile, a încercat şi el să-şi facă „intrarea” în felul său personal. N-am să înţeleg de ce şi el, asemeni celorlalţi, a găsit de cuviinţă să o facă legându-se de personalul spitalului. După ce infirmiera a terminat de schimbat aşternuturile patului în care urma să se aşeze şi a plecat, observând baticul pe care acea femeie în vârstă îl purta, a aruncat prima replică: „Băi, tată! Nici în spital nu scapi de pocăiţi! Sigur şi asta e!”
Toţi cei prezenţi în salon, mai vechi şi în cunoştinţă de cauză, mi-au aruncat o privire jenată, tăcând…
Operez repede, „fără anestezie”, vorba cuiva, ca să evit gafe ulterioare…
„Eşti credincios?”, îl întreb direct, fără politeţuri inutile.
„Păi, cum nu? Da-s unul dintr-ăia dat dracului! Că pocăiţii aştia mi-au mâncat ficaţii!” Inutil să descriu stânjeneala din salon… Nu încerc să aflu ce legătură e între „ficaţii” lui şi pocăiţi. O las pe mai târziu…
„Uite ce e… Eu sunt baptist. Sper că nu te deranjează dacă afli asta înainte de analize!”, îi mai spun şi îmi reiau lectura, lăsându-l să-şi consume singur momentul de stânjeneală.

Citește în continuare →

A venit doar pentru „a bifa” o internare pentru prelungirea pensiei de boală… El nu e bolnav. Cel puţin aşa susţine. Trupeşte, aş spune, n-o fi…
De la început vrea să stabilească cine este. Nu ştiu de ce fac toţi asta, dar e bine, într-un fel. Se dezbracă încet, îşi împătureşte cu grijă hainele, îmbracă o pijama din mătase, scoate o pereche de şosete noi, pe care le taie cu briceagul pentru a nu-l strânge la glezne „împiedicând circulaţia sângelui”. Îşi suflecă mâneca pijamalei pentru a face vizibilă brăţara de argint pe care o poarta la cei aproape 60 de ani. Apoi sună la telefon. „Dragă, am ajuns. Dacă vii mâine, să-mi aduci telefonul celălalt. Ăsta nu e bun”. E direct. E autoritar. În fond, aşa îi stă bine unui bărbat. Fără „te rog”, fără dulcegării… Până seara a reuşit să comenteze câte ceva despre toate asistentele şi infirmierele care au trecut prin salon. E clar. Un Don Juan comunal…

Citește în continuare →

Când a intrat în salon, prima lui grijă a fost să-şi comunice rebeliunea. „Io aici nu stau! N-am fost niciodată în spital şi pă mine nu mă ţîn ăştia aci numa dacă mă leagă dă pat! Ce Dumniezău lor!” Ne uitam toţi la el curioşi. Unii puţin amuzaţi… Alţii deloc… Peste zece minute îi curgea sânge din nas. Panică… Asta a fost intrarea sa în „familia” salonului. Restul e un fel de nuvelă în care eu am încercat să discut cu el ceva în cele câteva zile, iar el a înţeles doar ce i s-a părut că „se potriveşte” cu şablonul în care trăieşte…

Citește în continuare →

ROMÂNIA CA SPITAL… (un soi de thriller cu suspans previzibil…)

O perioadă de timp petrecută în spital poate fi, dincolo de „experienţa” medicală, o experienţă umană absolut particulară. Deşi, dacă este să fim oneşti, genul acesta de „experienţă” nu este legată exclusiv de spitalul ca instituţie medicală… De aceea şi titlul… România tinde să devină tot mai mult un „spital”. Cu secţii de „psihiatrie”, de „cardiologie”, de „chirurgie”…
Un salon de spital presupune un grup de oameni care, din varii motive, îşi arată „cu generozitate” sau îşi ascund „cu ingenuitate ?” bolile sufleteşti… În zilele petrecute acolo am avut ocazia „să studiez” câteva tipologii umane româneşti. Fără o strădanie expresă. Era, pur şi simplu, o „lectură” ce mi se îmbia ca un fel de aplicaţie la lecturile zilnice biblice care, în aceste condiţii arătau tot mai mult ca o combinaţie uluitoare de „anamneză” şi „diagnostic”, „investigaţie” şi „tratament”, cu un fel de aplicabilitate imediată…

Citește în continuare →