Teofil Stanciu nu este numai poet şi anticar, este şi blogăr. Foarte talentat. Cel puţin la fel de talentat precum este de talentat ca poet. De fapt ce este un blogăr? Un autor de texte, un creator în logosferă. Dacă are talent, are, dacă n-are, n-are! Teofil are!
Unul dintre comentatorii de pe blogul lui Teofil spunea că vrea să schimbe ceva în lumea despre care vorbim. Eu vreau să schimb ceva în lumea ÎN CARE vorbesc, adică în logotopul meu propriu şi personal. Poate că este încercarea cea mai grea, pentru că mulţimea vorbelor pe care le spunem vine din prisosul inimii.
A scăpa de formule gata preparate, lozincăraie reîncălzită, sfaturi rulate la grabă, formule biblice congelate (şi congelante) cu o hermenutică îndoielnică, schiţe ideologice servite sumar în foi de ziar unsuros… nu-i uşor lucru.
Dar… lumea evanghelică din România este abia în perioada preadolescenţei. Ce să mai spunem de blogosfera evanghelică? Are trei anişori de cînd a deschis guriţa, drăgălaşa! Spune prostii, dar e copilă, ce ştie ea!
Poate că este apucătură didactică sau pastorală de am mai multă îngăduinţă cu maturizarea blogosferei evanghelice româneşti, dar, dacă sînt prea blînd, Teo compensează vîrtos. Nu sînt de acord cu toate observaţiile lui Teo. Este de discutat, dar demult nu am mai văzut un text atît de bine scris.
Textul este republicat cu permisiunea autorului. Cred că merită să fie revizitat nu numai pentru anumite formule care ar trebui să ne pună pe gînduri, ci şi pentru stil. Este unul dintre cele mai bune texte din punct de vedere stilistic şi retoric pe care le-am văzut în ultima lună.
Noi mințim
Noi vrem să fim relevanţi. Există mereu un mesaj pe care e musai să-l transmitem. De obicei, un mesaj critic. Sau un mesaj didactic.
Fie că trecem prin vreo pădure, fie că privim un apus de soare, zăpada de pe un vârf de munte sau delicateţea unei flori, la final, musai să avem o morală hiperspiritualizată. Nici nu mai ştim dacă ni-i firească, dacă ne vine din adâncul sufletului sau dacă ni s-a înfăşurat în jurul minţii precum fularul, într-un gest reflex, în jurul grumazului. E foarte greu să ne dăm seama şi care ne e adevăratul suflet.
Ne apasă lozincile, ne doboară povara reprezentativităţii. Avem obsesia ca lucrurile spuse să fie semnificative într-un sens religios explicit şi gălăgios proclamat. Viaţa ne este toată cufundată într-o atmosferă religioasă muncită, autoimpusă. Dacă plânge copilul, noi trebuie să tragem o învăţătură spirituală din asta. Sau măcar morală. Avem obsesia învăţămintelor facil obţinute, prin raţionamente superficiale şi rudimentare. Explicăm totul prin cauzalităţi liniare şi simpliste.
Citește în continuare →
