Pe Mariana am cunoscut-o la Iași în casa lui Dănuț. Tabloul ei cu turlele de biserici era întoteauna în camera în care ne întîlneam pentru studiu cu pick-up-ul cîntînd de teama securiștilor.
Cineva a realizat un youtube cu picturile ei.
Iată-l
sursa youtube mariaamiga
Mariana Sain Morar are un albastru care se apropie de cel de Voroneț, un albastru foarte intens, dar liniștitor, culorile vii se strecoară printre cele pale și cele reci se amestecă cu cele calde , trădînd preferința feminină pentru amestecurile noi.
Formele sînt uneori alungite ca în El Greco, altădată sînt îndesate ca niște umbre de Sancho Panza. Instrumentele muzicale parcă sînt în așteptarea suflării de viață sau ciupiturii de coarde. Detaliile în desenul violoncelului sînt atît de realiste într-o pictură care nu-și propune detaliul. Am văzut acolo și lăuta și flautul baroc. Cum se putea alfel într-o comunitate ca cea din Iași, unde ne vizitau atîția studenți la conservator?
Păsările au ceva din Brâncuși în alungirile de piept și ciocuri.
Portocoliul este obsedant, îți rămîne pe retină la fel ca în jocurile noastre de copii, atunci cînd ne uitam la ferestre și închideam brusc ochii, apăsîndu-ne globii oculari ca să vedem urma luminii pe pînza retinei.
Chipurile, deși sînt uneori faceless, fără față, sau cu trei ochi, arată o tristețe vecină cu nostalgiile doinelor românești. Personajele Marianei sînt serioase, grave, chiar și la ospețe. Au treabă și gînduri grele. Atunci cînd sînt bine detaliate, chipurile MArianei au un zîmbet giocondic, ușor tras spre dreapta, ochii puțin mijiți, în care poți citi gîndurile.
Elementele de cult ebraic sînt la fel de detaliate, în compensație parcă față de chipuri, precum instrumnetele muzicale. Nu-i interesant? Să tranferi detaliul către lucruri, exprimînd sentimentele prin lucruri, dacă nu prin fețe? Este o retorică a indirectului, a expresiei ocolitoare.
Nudurile, și atunci dîn există, sînt nevinovate, copilărești, fără senzualitate agresivă. Îngerii sînt pămîntești și transparenți în același timp, au aripi dublate uneori, ca la libelule, subliniindu-le grația.
Retorica simbolisticii religioase este indirectă, amăgitoare, așa cum ar trebui să fie cea a pescarilor, care trebuie să vestească evanghelia precum pescarii de oameni, momind prada.
Mariana este și ea o pescăriță cu undițe din penel și momeli din culori. Ape liniștite!
Marius Cruceru 
Un superb tribut unei pictorite care a fost inzestrata de Dumnezeu cu talent si sensibilitate.
In final, ai dreptate, ca sa fii pescar/pescarita, nu e nevoie sa strigi si sa gesticulezi. Este suficient sa existi, autentic. Restul face Dumnezeu/
da, știu vorba lui Assisi parcă… vestește Evanghelia și, dacă este nevoie, folosește și cuvinte,
sînt de acord cu aceasta doar dacă ne lipsește darul de a vorbi,
Romani 10 ne spune… cum vor înțelege dacă nu le vestește cineva…
Să vestim prin Cuvînt și cuvinte întîi, iar pentru cei care sînt înzestrați cu daruri suplimentare, de ce nu prin muzică, pictură, film etc.
strigatul și gesticulatul au rolul lor, nu îmi fac acum apologia pro domo, pentru că pentru mine blogul este o astfel de formă de manifestare, aici nici nu pot STRIGA :), nici nu pot gesticula, dar pot să îmi folosesc unele daruri pescărești,
NAVIGHEZ CU NETUL după oameni.. adică pescar de oameni, blogul este parte din parohia mea, așa cum la împărțeală MArianei i s-au dat culorile și ție alte daruri.
unde este acum tabloul cu turlele înclinate?
Marius,
sa stii ca nimeni nu a „spus” in cuvinte mai transparente si profunde picturile mele.
Impresionant…am plins. Mariana
Draga Mariana,
foarte emoționat că mi-ai scris aici.
Mulțumesc de cuvintele calde și de sinceritate.
La fel de sincer am fost și eu cînd am scris despre picturile tale.
Îți doresc mult succes la expoziția de la Veneția și multă inspirație.
Mulțumesc pentru pictura trimisă pe privat și mai ales pentru pictura care va fi pe coperta de la Întoarcerea din Oglindă, ediția a II-a.
Astept si eu cu nerabdare cartea ta.
acum vine sesiunea …. şi le terminăm, că sînt două! 🙂
finalmente!
N-ai ceva şi pe Predica de pe Munte? 🙂
Pingback: Tupeu 2011 şi relaţia dintre cauză şi efect la români « La patratosu