Citind pe îndelete presa de toată săptămîna, dau peste un articol care zice ce mi-a venit să spun de multe ori participînd la diverse tîrguri și manifestări care erau picurate și cu ceva folclor:
„Poliţia vestimentară folclorică“ ar trebui să fie o autoritate obligatorie în Bistriţa-Năsăud, unde nu apucă bine cel mic să meargă în picioare că e şi trimis de părinţi să ţopăie la vreunul dintre mult prea numeroasele ansambluri folclorice din judeţ.
Ah, începe să doară bătrîneţea, deja…
Un prieten scump, care se consideră mult mai bătrîn ca mine, dar a rămas tînăr la minte şi chip, mi-a trimis ASTA.
Uite şi excelenta traducere semnată RoB.
Bătrânele, bătrânico
– 1 –
Când voi fi un bătrânel şi tu fi-vei bătrânică,
Ale tale plete blonde timpul le va fi albit.
Ne-om întoarce amândoi, ne vom aşeza sub viţă
Ca în zi de-odinioară când cu patimi ne-am iubit.
Şi vom fi iar amândoi, bătrânel şi bătrânică
Povestind de vremea noastră când aveam ani douăzeci.
– 2 –
Când voi fi o bătrânică şi tu fi-vei bătrânel
Ochi în ochi cu strălucire fără saţ ne vom privi
Pe familiara bancă, la al soarelui apus
Ne-om întoarce împreună, ca-nainte ne-om iubi.
Şi vom fi iar amândoi, bătrânel şi bătrânică
Povestind de vremea noastră şi de ai noştri copii.
– 3-
Când voi fi un bătrânel şi tu fi-vei bătrânică
Şi de-atâţia ani povară fruntea-mi toată rid va fi
De câte ori altădată ţi-am şoptit că: te iubesc!
Pe-ndelete şi cu grijă număra-vom socoti
Şi vom fi iar amândoi, bătrânel şi bătrânică
La al primăverii soare inimile încălzind.
– 4 –
E drept că voi fi bătrân şi că tu vei fi bătrână,
Dar a mele amintiri şi-ale tale una fi-vor.
Şi până-n ultima zi, bătrânele, bătrânico,
Legănaţi de-al nost amor, mână-n mână ne vom ţine,
Că şi astăzi ne iubim, bătrânele, bătrânico,
Încă mai puţin ca mâine.
Mă gîndesc la bătrîneţe, să vedem ce iese!
Nu mă pot gîndi deloc fără „bătrînica” mea! Deloc!
Copyright Voicu Bojan
Nu sîntem nici unul puri din punct de vedere profesional. Ultraspecialistul.
Îmi scrie un priten care a fost inginer şi a devenit teolog. Rîdea de mine ca filolog.
Nu putem rîde de profesiile vechi şi nici de cele noi. Nici el nu a devenit cu totul teolog, nici eu n-am lăsat cu totul filologia pentru a deveni teolog.
Sîntem între profesii într-o epocă în care intersecţia dintre specializări sau specializările la graniţa dintre cele două pot crea fie poligloţi fie impostori. Mai probabilă este ultima.
Este ca în bancurile cu olteni şi cu moldoveni. Nu pot rîde de bancurile cu olteni pentru că tata a fost oltean şi soţia îmi este tot olteancă, nu por rîde de cele cu moldoveni, pentru că am accent de moldovean, am stat 15 ani acolo, dacă rîd de ardeleni, buletinul îmi este de Oradea, dacă încerc caragialismul muntenesc, atunci certificatul de naşter îmi arată că sînt născut în Ploieşti.
Sîntem noua specie: un homo universarmalis.
A apărut Newsletter-ul de filozofie pe vacanță. AICI sînt cîteva articole și recenzii remarcabile.
Calc după Adrian Miroiu.
Există mai multe categorii de obiecte, cele care există şi le putem vedea, dar mai sînt unele neglijate de teoreticieni: care pot fi imaginate, dar care nu există, (calul înaripat) după teoria obiectelor a lui Meinong. Sînt unele care pot fi numite şi care nu pot fi nici măcar imaginate, cum ar fi pătratul rotund, care subzistă pentru că îl numim, dar nu există, sau să îi spun că supra-zistă
Domnul Miroiu m-a luminat într-o discuţie, pornită de la una dintre cărţile dînsului, asupra acestei distincţii între ceea ce se poate imagina şi numi şi ceea ce se poate numi şi nu se poate imagina.
Spre exemplu molochete şi morochete şi care este diferenţa dintre cele două. Pe acestea le pot numi, le pot chiar imagina.
La fel şi calul înaripat, dar pătratul rotund nu se poate imagina, chema în fiinţă sau imagina.
Calul înaripat poate trimite spre imaginanţia noastră într-un spaţiu comun în care putem selecta culorile calului, felul penajului (calul poate fi alb, verde sau roşu, aripile pot fi cu pene sau poate ca cele ale deltaplanului?) dar aproximăm cu toţi imaginea în acelaşi fel, în jurul unei cabaline.
Numirile fără imagine, ne lasă un spaţiu gol, cum numim acele lucruri? Este ca imaginarea pătratului rotund.
Mai este o categorie la care ne putem gîndi. A acelor Existenţe care nu trebuie numite decît prin pseudonim şi le este interzisă imaginarea. Acesta este Dumnezeu. Iahwe. Acesta este un nume ascuns de un lexem care acoperă adevăratul nume al lui Dumnezeu care este mai presus de orice nume. Numele lui Dumnezeeu sînt pseudonime. El se numeşte pe Sine „Cel ce este” şi Numele Său este mai presus de orice nume care poate fi pronunţat.
Meinong împarte clasa obiecteleor în cele posibile,– calul înaripat – denotabile şi imaginabile, şi cele doar denotabile, pătratul rotund este inimaginabil. Meinong spune că dacă este inimaginabil este imposibil. Deci, nu există?
Nu are dreptate. Dumnezeu este in-imaginabil, dar este posibil.
Întrebarea lui Russell este dacă teologia ar putea să admită unicorni, mai mult decît face zoologia. Zoologia, nu; teologia, nu; dar mitologia, da. Poate admite zoologia lăcuste cu păr de femeie? Nu; teologia, da.
Iată deci, ceea ce poate fi numit, poate fi şi asumat? Nu! Putem inventa nume, putem inventa posibile existenţe. Putem numi ceea ce nu putem imagina şi nu putem nici numi, nici imagina ceea ce există.
Pătratul rotund sau sfera cubică…putem vorbi despre lucruri care nu există, nu vor exista niciodată, şi nici imaginate. Este folositor acest fel de vorbire? Spune Scriptura că vom fi traşi la răspundere pentru orice vorbă nefolositoare. Da, este folositor, este mai mult decît fitness pentru minte.
Cu ajutorul unor prieteni, cărora le mulţumesc pe această cale din nou, am făcut o comandă specială pentru un Regun. Da, am căzut în ispită. Vă mai amintiţi? Tentaţia. Am cedat. 🙂
Am comandat un Regun palisandru-cedru-os cu egalizator Fishman. O bijuterie. Am putut să aleg din trei Regunuri, care mai de care cu sunet diferit, mai aspru, mai dulce, nici una nu suna la fel. Cînt de cîteva zile pe ea şi, mai ales după ce se „încălzeşte lemnul” are un sunet …
Cedrul potrivit de dens, palisandrul bine prelucrat la îndoire şi lipire dau un sunet foarte cald, comparabil cu al unui Ramirez sau Rodriquez.
Iată mai multe fotografii:
După aproape 6 săptămîni sau 40 de zile de post de blog (10 zile cooling-down, 30 de zile pauză completă şi 10 zile de warming-up), revin cu mare bucurie şi veselie chiar la blogosloveală. Bine-cuvîntată lipsa de cuvinte!
Inundaţiile au trecut din nou peste ţară. Au lăsat în urmă multe lacrimi, frustrări, mînii pe care oamenii nu ştiu încotro să le îndrepte, spre Dumnezeu, spre guvernanţi, spre cei de la Bucureşti, spre primari, spre pădurari?
Televiziunile s-au întrecut în a ne oferi imagini din timpul potopului cu diferite titluri, care de care mai incitante „ape şi lacrimi”, „din nou potopul” etc.
Imaginile au fost însoţite de comentarii din partea reporterilor aflaţi la faţa locului. Soluţia arhicunoscută.
Inundaţiile astea au fost la fel ca cele de anul trecut şi cu cele de acum doi ani.
Între sutele de imagini am remarcat două (pe a treia o voi relata separat, este cea mai dură și este legată tot de televizor):
1. o bătrînă filmată în timpul nopţii, printre liniile de apă, că nu mai erau picuri, erau numai linii albe oblice peste ecran. Ieşea din casă cu un nepoţel agăţat de o mînecă, ajutată de un fiu sau un ginere şi în braţe avea un televizor învelit într-o pătură. N-a fost singura imagine de felul acesta.
Într-un interviu cu unul dintre localnicii din Tecuci cărora le-a fost spulberată averea primele cuvinte pe care acesta le-a rostit au fost
„Nu mai avem nimic, şi televizorul, pe care încă îl plătim la bancă l-a luat apa”
2. A doua imagine, de pus lîngă acestea, un cîine mort în lanţ.
Ce înseamnă asta?
Că nenorocirea oamenilor nu este de plîns? Ba da! De plîns, dar mai de plîns este că locul celui mai bun prieten al omului a fost luat de altceva.
Poate că potrivit şi cumsecade ar fi fost ca, în locul televizorului din braţele bătrînei să fi stat copilul, nu avea mai multe kilograme,
Poate că în loc să se fi repezit cu plasma în braţe afară din casă, proprietarul cîinelui ar fi trebuit să-l dezlege pe bietul animal.
Nu ştiu, cine ştie? Eu nu stau la casă. Poate judec greşit. Nici cîine n-am.
Dar mi se părea nenorocirea mai puţin gravă dacă alte lucrurile ar fi stat mai prejos de fiinţe.
Iată, pentru cei interesaţi de Coran, cartea de căpătîi a unui sfert de omenire este disponibilă on line. În excelenta traducere a lui George Grigore, Coranul este oferit cititorilor români într-o limbă română cursivă, frumoasă, vără abuzuri de neologisme (cum sînt ispitiţi traducătorii unor alte texte religioase), fără arhaisme care să încarce textul prea mult.
Am vrut neapărat să ajung la Păltiniş. Am vrut să văd de ce anume a spus Noica „cine nu stă în Păltiniş trebuie să se simtă exilat”.
Am respirat „cel mai curat aer din România” şi m-am gîndit la ce fel de bucurie voi fi simţit.
Am stat, am stat, am mers, am stat…
Am văzut vila Noica (nu este cea originală, este refăcută, la fel Bojdeuca lui Creangă sau casa lui Ceauşescu din Scorniceşti)
– Este autorizată să funcţioneze de către Consiliul Naţional de Asigurare a Calităţii din Învăţământul Superior, în cadrul unei Universităţi cu Grad înalt de încredere.
– Asigură o dublă specializare care îmbină ştiinţa limbii cu arta literaturii şi vocaţia didactică, misionară, creştină.
La Groşi de Arad l-am întîlnit pe nea Ghiţă. Un om de 70 de ani care arăta ca de 50.
Ne-a dat tîrcoale. A trecut de vreo două ori în sus, în jos. Avea chef de vorbă. Ne-a văzut orăşeni, ne-a iscodit din priviri.
I-am dat curaj. L-am întrebat „de vorbă”, cum se spune. Natalia a stat mai mult de vorbă cu el şi a început să-l iscodească ea.
Abia a aşteptat. Şi-a dat drumul.
La sfîrșitul săptămînii trecute a avut loc la Detroit Congresul Asociației Bisericilor Creștine Baptiste Române din Statele Unite și Canada.
L-am așteptat cu nerăbdare. Am revăzut prieteni vechi, tineri, acum tați și mame, care au trecut prin misiunile Countryside din 1998 încoace, pastori pe care i-am cunoscut în țară, prieteni pe care i-am cunoscut aici în urmă cu ani de zile și mi-am făcut prieteni noi sau am re-cunoscut prieteni care mi-au stat în față prin ferestre opace (windows 🙂 ).
Nuntă. Cu chelneri. Atmosfera este destinsă. Sîntem într-un separeu. Muzica este în fundal, nu prea tare.
Chelnerii, depăşiţi de situaţie, aleargă dintr-o parte în alta pentru o sare, un zahăr, o furculiţă de înlocuit pe aceea care tocmai a picat pe jos.
Doamna din faţa mea are nevoie de ceva lapte pentru cafea.
Încerc eu să strig chelnerii aşa cum ştiu. Credeam că vocea mea poate să ajungă mai dihai la urechile chelnerilor. Cum ar fi strigat o doamnă după chelneri, pocnind din degete? Nu?
Aşa că am încercat:
„Băiatu… un lapte de cafea, te rog!”
– nimic
trece din nou
„Domnu chelner, un lapte de cafea, vă rog!”
– nimic
trece din nou
„Ospătar.. un lapte de cafea, te rog!”
– nimic
nu mai trece o vreme…
Pun pariu cu cei de la masă.
„Dacă îl strig .. .”Şefu”, punem pariu că răspunde?”
Trece din nou.
„Şefu… aici… un lapte de cafea, te rog!”
Răspunsul a fost prompt.
„Şefu… aici, te rog!” – numai zîmbet. Este „şefu”
Am mai observat chestia asta la un plutonier major căruia i-am spus în prima zi de armată „Toarăşu căpitan… ”
A zîmbit, gudurîndu-se ca un păun, şi mi-a spus
„Nu, bă, eu sînt toarăşu plutonier major, nţeles?”
Chelnerii nu vă vor corecta niciodată, dar vor răspunde întotdeauna la „Şefu… aici, şefu”
Punem pariu? 🙂
Limba greacă nu are multe sunete ciudate, numai cîteva. Toate sînt pronunţabile de un român care nu suferă de boli ale laringelui. Nu trebuie să ne speriem.
Oricum noi proiectăm o pronunţare imaginată, “Socrate nici măcar n-ar bănui că este vorba de limba lui, dacă ar asculta cum se pronuţă în neogreacă”, cu pronunţarea erasmică ar bănui că este vorba de o limbă asemănătoare cu cea pe care va fi vorbit-o el.
Mai tîrziu despre asta.
În concluzie, pronunţarea noastră este aproximativă. Cel mai distractiv este să ne ascultăm unii pe alţii, la simpozioane internaţionale, francezi, nemţi, englezi, americani şi grecii, care cred că ei pronunţă corect. E ca la Turnul Babel. O distracţie! Fiecare pronunţă influenţat de fonemele propriei limbi.
Iată AICI două tabele.
Nu, n-am ajuns încă să ne revedem copiii, pe care i-am lăsat la bunica lor o lună de zile, ore și minute… și nopți.
Este vorba despre altceva:
I-am prins pînă la urmă. Împreună.
Citește în continuare
Cineva m-a întrebat în urmă cu vreo cîteva luni care este scena mea preferată din filme. Am căutat mult, dar tot timpul mi-a dat de furcă cîte ceva.
Am găsit-o!
Care este de preferat oare?
Cîteva zile în urmă primesc un email de la o doamnă-domnişoară (cu generozitate spun „doamnă”) pe care o durea faptul că am lăudat pe cineva pe blog. „E o linguşitoare, n-o ştiţi etc.”. Plină de venin şi otravă de moarte.
Mi s-a făcut din nou de emetiral. Greţoasă chestie.
Şi chiar în ordinea asta.
Matei 21: 33-44 este un text remarcabil care conţine un principiu esenţial creştinismului: frîngerea, zdrobirea.
Dumnezeul nostru ne vrea morţi ca să putem trăi de-adevăratelea. Botezul creştin semnifică, prin totala imersiune, o moarte şi o înviere, în Cristos şi prin Cristos. 2 Timotei 2:11 Adevărat este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Romani 6:8 Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El,
Cristos este piatra. O întîlnire cu El nu te poate lăsa la fel.
„Cine va cădea peste Piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera.”
Ideea este că oricum nu scapi. Nu?
La fel ca şi la pilda viţei de vie din Ioan cap. 15.
Regula numărul 1: Cine nu aduce roadă – foarfeca, este tăiat şi aruncat afară. Dacă nu se aplică regula nr. 1 se aplică
Regula numărul 2: Cine aduce roadă – FOARFECA – este tăiat ca să aducă şi mai multă roadă.
Deci tot nu scapi de foarfecă, tot nu scapi de traume. De aceea creştinismul este o religie foarte stresantă. Cu multă durere, cu mutilare şi frustrare.
Cine cade peste piatră – zdrobit, dar tot mai scapi, ca să poţi trăi pe Piatră. Dar dacă vrei să scapi de Piatră, nici gînd. Este atît de mare că oriunde ai fugi, te ajunge, sub munţi nu ai scăpare şi în gurile peşterilor, alinare. Cade Piatra peste tine şi spulberă.
Ce e zdrobit se poate vindeca şi recupera, ce este spulberat este luat de vînt precum pleava psalmului 1.
Trebuie scris de urgenţă un nou capitol în manualul de pastorală.
Pînă mai ieri trebuia să rezolvăm evenimente care se petreceau prin curţile, paturile, ogoarele, apartamentele oamenilor. Ciomăgeli, femei bătute, procese pentru terenuri, conflicte între rudenii, jigniri, adulter, tot tacîmul.
Citește în continuare
După o lună de odihnă și lucru, călătorii și întîlniri, discuții și părtășie cu unii dintre frații în credință (unii cititori sau comentatori sau și una și alta … ai acestui blog) am revenit să văd ce mai mai scrie pe blogul meu.
Ciudată senzație: am programat articolele și am intrat doar din cînd în cînd direct în panoul de control pentru a da drumul unor comentarii după un simplu survol, fără o lectură atentă. Acum m-am uitat și din față să văd cum arată.
S-ar putea ca nu mare lucru şi totuşi…
Dialogul civilizat, exorcizat de talibanisme şi purtat cu argumente, nu cu epitete, ne-ar putea aduce mari cîştiguri. Aşa cum am mai precizat şi alte dăţi, nu sînt un ecumenic entuziast cînd vine vorba de ecumenismul instituţional.
Cred însă din toată inima că o întîlnire a unor oameni de diferite confesiuni care citesc textul inspirat al Noului Testament în original, ne poate oferi multe surprize.
Am făcut asta cu atei, de ce n-aş face-o cu persoane care aparţin altor confesiuni creştine?
Există! Şi încă foarte talentaţi, dar cu atelierele pustii.
Dacă ne putem imagina un teolog care nu are acces la limbile clasice şi cel puţin la una dintre limbile de circulaţie internaţională, atunci ne putem imagina şi îi putem asemăna cu meşteri excelenţi, talentaţi, dăruiţi de Dumnezeu, dar fără scule.
Petrică C. îmi este drag. ESte un om foarte priceput. Din trei maşini defecte face una bună. Oricînd.
Am avut un Golf II, Diesel 1,6, albastru metalizat. A avut un defect greu de identificat. Se întîmplase ceva în cutia de viteze. O bunătate de maşină, o bijuterie de cutie. Schimbam viteza cu degetul mijlociu, împingeam puţin în faţă sau în spate, pişcînd ambreiajul.
S-a defectat. M-am dus la Petrică. A cercetat maşina, şi-a dat seama despre ce este vorba şi s-a uitat spre mine neputincios: „Degeaba, n-am scule să repar defectul ăsta… ştiu despre ce e vorba, dar n-am scule.”
1. Bunăvoinţă. S-ar putea crede că se găseşte pe toate drumurile. Nu! Nu confundaţi focul de paie al entuziasmului de cîteva săptămîni cu bunăvoinţa. Bunăvoinţa este o voinţă bună. Deci, voinţă şi aia trebuie să fie bună. Dacă trebuie explicaţii, dau, dar numai după scurtul şi aşteptatul concediu.
2. Bunăînvoire. Un asemenea exerciţiu este o intreprindere comunitară. Adică se întîmplă între oameni. Între oameni trebuie să fie bunăînvoire. Merg oare doi oameni împreună dacă nu se învoiesc? cum spune profetul Amos (3.3). Sper ca micuţa noastră comunitate să fie dăruită cu bunăînvoire. Discutăm, parlamentăm, rîdem, tragem de timp, ne mai şi grăbim, facem exerciţii mai uşoare, mai grele, dar să fie bunăînvoire.
3. Timp. Nu mult. Vreo 10 minute zilnic. Nu mai mult. Vă rog eu! Aşa este şi cu rugăciunea. Se apucă cîte unul să se roage două ore. Oboseşte şi nu mai poate să se roage doi ani de zile. Firea omului fuge de greutăţi şi plictiseală. “Vă interzic” să petreceţi mai mult de 10 minute, dar, mai ales în primele săptămîni să fie zilnic.
4. Un text. Uşor de procurat. Foarte uşor. Am pregătit un text didactic pentru voi. Este AICI. Vom învăţa cum se umblă cu el. Deocamdacă trebuie să îl descărcaţi în computerele voastre şi să vă obişnuiţi cu el. Trebuie să ne uităm ca “mîţa-n calendar la el”, străin fiind de noi textul, necunoscute literele. Abia atunci, cînd nu ştii alfabetul observi cele mai multe lucruri. “vă interzic din nou” 
(hai că mi-am intrat în rol) să vă uitaţi pe un alfabet grecesc pînă pe 1 septembrie. Este mult mai util să săriţi direct pe text. Veţi descoperi că toate semnele le ştiţi deja de la matematică. Nelu, inginerul nostru scump, totul este acolo. Dacă ai făcut matematici superioare în facultate, nu-i nici o problemă.
5. Răbdare. Dacă începeţi să vă uitaţi peste text, nu să-l citiţi, “să vă uitaţi peste”… atunci vă trebuie răbdare şi chiar îndelungă răbdare. Aş dori să observaţi orice chichiţenie de pe text: liniuţe, accente, şerpişori, puncte, virgule, absolut tot.
6. Perseverenţă. Dacă vă apucaţi de privit textul, atunci vă trebuie un pic de stăruinţă pentru a inventaria toate semnele acelea. Le puteţi grupa? Le puteţi trece pe coloane diferite. De cîte tipuri sînt? Ce fel de semne sînt deasupra litereleor, ce fel de semne sînt sub rînduri? Ia să vedem? Cine termină primul. Am încredere în Lenuţa, că la goblenuri şi la croitorie îţi trebuie răbdare, trebuie să vezi toţi puricii ăia şi să îi înţepi în cap.
7. Un mic dicţionar. O listă de cuvinte. Cum traducem, cum puneţi semnificaţia în dreptul cuvîntului. Ce nu veţi putea învăţa voi 233 de cuvinte noi? Sînt sigur că puteţi. Iată. Descărcaţi şi această listă. Puneţi-o bine într-un dosar. Iată AICI o altă listă. Foarte importantă. Tot timpul o vom folosi. Veţi nota fiecare cuvînt, după ce îl vom fi găsit în dicţionar. În 12 săptămîni puteţi învăţa dacă vă ţineţi de lista ASTA, absolut toate cuvintele din Prima Epistolă a Apostolului Ioan. Veţi zburda, fără nici un fel de dicţionar. Mai adăugaţi un pic şi puteţi citi şi Evanghelia după Ioan.
Deocamdată atît.
Vă rog să vă ocupaţi cu textul! Obişnuiţi-vă cu el. Încercaţi să vă uitaţi literă cu literă, semn cu semn. Dacă se poate, peste tot textul. Nu mai mult de 10 minute pe zi. Ajunge! 11 minute? Prea mult!
Pentru unii, interesaţi rău de tot, iată o bibliografie. Se găseşte în biblioteca noastră.
Revin eu!
Continuăm să discutăm din lista anunţată evaluarea centrelor de studii.
Nu cred că merită să mai insistăm prea mult.
În Romania sînt tot mai multe şcoli de teologie, de misiune, de toate speciile şi de toate orientările. Cine vrea să pună mîna pe carte are unde. Dacă cineva vrea să meargă să îşi facă un doctorat în străinătate sau chiar licenţa, acest vis este mai la îndemînă decît v-aţi putea imagina. Oferta educaţională europeană este foarte tentantă. Este foarte greu de spus însă care universitate este cea mai tare? Cea mai tare în ce domeniu?
devine pretext…. ”
A spus-o cineva. Prima dată am auzit-o din gura dr. Beniamin Fărăgău. Am mai auzit-o și în alte contexte. Poate găsește cineva prima sursă.
Oricum…
Ca autor de carte nu am trăit o singură dată coșmarul descoperirii unor pasaje pe care le-aș fi scris altfel. Acesta este unul dintre motivele pentru care mi-am amînat pînă aproape de 40 de ani unele texte de sertar…și tot n-ajunge și tot nu-i destul.
copyright Voicu Bojan
Am auzit un proverb evreiesc: Orice proces de educație începe cu o frustrare….
sursa Big Picture
În două comentarii la postul despre „intelectual” doi buni prieteni au manifestat timiditate în a se numi pe ei înşişi asemenea.
„Mai bine să ne dea alţii titlul cu pricina etc.” Oameni cumsecade şi smeriţi. Îi cunosc bine. Nu se fandosesc.
Bine.
Dar cred că sfioşenia asta feciorelnică atunci cînd trebuie să ne asumăm crucea la care ne-a chemat Dumnezeu cu darurile şi poverile de purtat în fiecare zi, vine tocmai din faptul că avem o înţelegere deformată asupra „intelectualului” ca personaj care cheamă la căciulire: „trăiţi dom’ profesor” (aşa mă salută tot timpul un vecin), „trăiţi dom zidar” îmi vine să-i răspund.
Ce spuneți de aceste reinterpretări? Putem face același lucru și cu textul biblic, în funcție de etnie, stil…
O simfonie de texte care ne aduce aminte care care este esenţa creştinismului!
Creştinii n-au fost niciodată centrali, ci periferici. Şi-au păstrat însă concentrarea asupra Centrului, Cristos descoperit în Scripturi.
Creştinii n-au fost niciodată la conducerea polisului, dar n-au fost nici supuşi cînd le-a fost atacată credinţa. Au fost vocali în Agora şi tăcuţi în Circ, unde erau daţi la lei. Excentrici (devianţi faţă de centru), ambasadori ai unei alte lumi, au fost alungaţi, exilaţi, prigoniţi.
Marius Cruceru 