Marius  dragă

Consumă dom’le nuci şi seminţe. Dar cu măsură, adică nu să nu dai dintr-una în alta.

E iarnă, e frig, dacă umblăm pe-afară se pierde multă căldură şi corpul ştie foarte bine că grăsimile au o putere calorică net superioară glucidelor. De aceea iarna suntem tentaţi să păpăm mai multe grăsimi ca niciodată.

Dar dacă te alimentezi cu seminţe şi nuci la discreţie, după cum îţi zice foamea şi năravul, (1) vei stinge flacăra metabolică a arderii lipidelor pe care te-ai chinuit aşa de mult să o porneşti în zilele din urmă, şi (2) rişti să îţi „înfunzi” ficatul, adică să îl ocupi cu sarcini de care nu ai nevoie în timpul unui post. Deci, papă cu măsură! Îţi urez, deci, ca la mănăstire: poftă bătrână!

Nu ştiu de ce dar am impresia, din cele scrise, că tragi mai tare decât ar trebui. Repet, regimul de viteză sau de forţă nu se desfăşoară cu ardere de grăsime. Pentru a avea explozie, viteză, şi pentru a genera rapid forţă, e nevoie de glucide. Adică se consumă glucoza din sânge, ATP (adenozintrifosfat – un soi de „valută forte” energetică a organismului) şi glicogen. Astea „ard” rapid. Când zic „ardere”, mă refer în general la procesele chimice prin care „combustibilii” susmenţionaţi (care nu sunt şi singurii, dar sunt cei mai comuni) sunt degradaţi. Se rup legături chimice, care eliberează energie (de pildă din ATP se desface un fosfat, devenind ADP, adenozindifosfat, iar legătura fiind una macroergică, adică la compunerea căreia s-a folosit energie în valoare de 7 kcal), sau se oxidează combustibilul (de pildă glucoza), rezultând produşi tot mai simpli, iar în final apă (metabolică) şi dixodid de carbon. Pe ambele le le eliberăm pe cale pulmonară (le expirăm), iar excesul de apă metabolică îl eliminăm pe cale renală. Asta aşa, simplist de tot.

Deci, pentru a arde trigliceridele depuse în stratul adipos e nevoie de alt regim de lucru: cardio, adică de rezistenţă. Adică e nevoie pe de o parte de un timp minim (cca. 30 min. în cazul mersului rapid sau pedalatului) de efort cardio, în regim de viteză medie, adică de rezistenţă, după care încep să se ardă grăsimi. În acest proces apar în ficat, şi sunt eliberaţi în sânge, nişte produşi secundari, aşa numiţii corpi cetonici, care şi ei pot fi arşi în anumite condiţii, dar care în cantitate mai mare sunt toxici. Aceşti produşi care apar prin oxidarea acizilor graşi, pot provoca cetoză. Cetoză, cetonic, îţi spun ceva? Nu îţi amintesc cumva de acetonă? E foarte important să respirăm cum se cuvine, fiindcă o parte bună din aceşti corpi cetonici putem scăpa prin expiraţie. De pildă, respiraţia diabeticilor miroase a acetonă, tocmai din cauza prezenţei mari în sânge a acestor corpi cetonici (=cetoză). Restul se elimină prin urină. Se pot face teste de urină pentru stabilirea conţinutului de corpi cetoni. Cere de la farmacie o hârtie pentru măsurarea corpilor cetonici şi dimineaţa, la prima oră, testează şi vezi cum îţi funcţionează „flacăra metabolică a arderii lipidelor”. De reţinut e faptul că cetoza este o formă particulară de aciditate (adică o putem numi şi acidocetoză). Numai că noi nu suntem făcuţi să funcţionăm cu lichide acide la interior (plasmă, sânge, limfă,lichid interstiţial, lichid sinovial, lichid intraceelular etc.), asemeni bateriilor de maşină care merg cu acid sulfuric. Nu! Noi, dimpotrivă, suntem „baterii” de tip „Duracell”, care funcţionează în regim alcalin. Poate că îţi aminteşti că pH-ul măsoară aciditatea/alcalinitatea unei soloţii apoase. „H”-ul ăla vine de la hidrogen, iar „p”-ul ne provoacă sechelele de chimie pe care le mai avem, să ne amintim de protoni, nu? Un atom de hidrogen are un nucleu cu un proton (p+, adică încărcat pozitiv), şi un electron (e-, încărcat negativ) care orbitează în jurul nucleului. Deci atomul de hidrogen este neutru din punct de vedere electric. Când însă atomul de hidrogen îşi cedează electronul, el devine încărcat pozitiv (fiindcă a pierdut sarcina negativă), adică devine ion de hidrogen, mai precis un ion pozitiv. Acesta mai este numit şi „proton” (dar nu trebuie confundat cu particula subatomică din nucleu, cu protonul de care am vorbit mai sus). Deci pH-ul se referă la concentraţia „protonilor” de hidrogen (ionii de hidrogen) dintr-o soluţie apoasă. În corpul omenesc,apa este elementul cel mai întâlnit (cca. 60% din greutatea corpului), iar molecula de apă e compusă din doi atomi de hidrogen care şi-au pus în comun electronii (2x1e-) cu un atom de oxigen (foarte reactiv, întrucât are doar 6 e- pe ultimul strat, iar o configuraţie stabilă, adică asemănătoare cu a gazelor rare, cere ca pe ultimul strat să fie 2 sau 8 electroni e-). Apa este însă cel mai întâlnit solvent din natură şi solventul principal din corpul uman. De fapt toate reacţiile chimice din corp se desfăşoară în mediu apos. De aceea vorbim de soluţii apoase, şi de aceea putem măsura pH-ul acestor soluţii apoase din corp. Urina de pildă e o soluţie apoasă, nu? Sucurile gastrice şi intestinale de asemenea. Sângele şi el, ş.a.m.d.

Revenind, scala de măsură a pH-ul variază de la 0 (foarte acid) la 14 (foarte alcalin), punctul neutru fiind 7. Aşadar, e de reţinut că pH-ul sângelui trebuie să fie uşor alcalin, deci peste valoarea neutră 7. De fapt pH-ul unui sânge normal trebuie să se încadreze între 7,35 şi 7,45. Sub 7,35 avem deja un sânge uşor acid, iar sub 7 avem un sânge tot mai acid, iar peste 7,45 sângele e prea bazic. Niciuna dintre aceste variante nu e bună, ci duce la boală, dar aciditatea este extrem de periculoasă. Vei fi citit sau auzit tu de „aciditatea sângelui”.

Cetoza sau mai bine zis acidocetoza, este şi ea extrem de periculoasă şi poate fi chiar fatală. Greviştii foamei nu ajung la spital fiindcă au făcut hipoglicemie, ci pentru că şi-au deranjat grav echilibrul acido-bazic al organismului. Corpul uman funcţionează pe principiul homeostaziei, adică el face tot ce ştie ca să îşi păstreze parametrii fiziologici în limitele pentru care a fost gândit să funcţioneze, limitele în care viaţa este posibilă. De pildă avem o homeostazie termică (corpul luptă să îşi menţină temperatura constantă – de altfel enzimele care catalizează reacţiile chimice din corp nu funcţionează decât într-un anumit interval de temperatură), o homeostazie acido-bazică etc.

Deci e foarte important să facem constant mişcare în timpul postului. E limpede că o dată cu consumul de energie, datorită arderii grăsimilor, se produc corpi cetonici şi, deci, o acidifiere a lichidelor corpului (în primul rând a sângelui), dar mişcarea uşoară sau uşoară spre mediu, are şi rolul de a ajuta la eliminarea corpilor cetonici şi la menţinerea balanţei acido-bazice în limite normale sau acceptabile. Aşa că aviz celor care postesc zăcând la pat, care confundă postul cu leneveala sau care se tem că o să cadă jos că n-au mâncat!

Nu cazi jos că n-ai mâncat câteva zile, cazi jos fiindcă nu bei apă suficient în timpul postului şi te intoxici ca prostul din exces de zel (sunt destui evlavioşi care cred că „postul negru” e un soi de lucru meritoriu, habar neavând că e o crimă împotriva propriului corp!) şi ţi se face rău şi cazi jos pentru că ţi-ai deranjat grav echilibrul acido-bazic al organismului (mai ales la posturi prelungite), fiindcă nici nu ai băut apă şi nici nu ai făcut mişcare, ca să ajuţi excreţia corpilor cetonici şi a altor toxine.

Într-un cuvânt, în loc să îţi detoxifiezi corpul şi să te vindeci prin post. te nenoroceşti sigur şi singur.

Ce-şi face omul cu mânuţa lui se încadrează în acelaşi principiu general al cauzei şi efectului, că adică „ceea ce seamănă omul, aceea va şi culege”. Dacă a vrut să fie prea evlavios, va culege în final rău şi boală, şi va fi nevoit să se smerească şi să lase baltă postul, Postul făcut ca prostul.

Da, că despre asta era vorba!

Silvian

P.S. Ziceam că aciditatea sângelui e periculoasă, dar nu am apucat să explic. Aşa, pe scurt şi simplificat, cum ştim că organismul funcţionează pe principiul homeostaziei, el va face tot ce ştie pentru a-şi meţine parametrii în limitele normale de funcţionare, în care viaţa este posibilă. Când pH-ul sângelui devine acid, corpul trebuie să facă ceva. Şi face! Are nevoie de substanţe alcaline pentru a tampona acizii şi a-i neutraliza. Dar de unde face el rost de substanţe alcaline?

Păi, în primul rând că scoate din vezica biliară, prin pereţii acesteia, sodiul (Na, care e un metal alcalin, iar bila se „îngroaşă”, adică creşte concetraţia ei – aşa se formează calculii biliari! – şi devine şi acidă, adică toxică, când de fapt ar trebui să fie alcalină. În timpul digestiei, bila acidă nu-şi face treaba cum se cuvine, nu poate emulsiona cum se cuvine grăsimile, şi mai produce şi arsuri chimice etc. Dacă mai refulează şi în stomac, îţi imaginezi ce plăcere! Oricum în intestinul subţire mediul trebuie să fie alcalin, iar bila acidă, draga de ea, îţi arde maţele (v. experienţa din ultimele luni a lui Dana Achim).

Pe de altă parte, pentru a combate aciditatea, corpul începe să „tragă” afară calciul (Ca – metal alcalin) din oase şi dinţi. Iacă o caută pentru osteoporoză şi carii dentare!

La un moment dat, dacă îl hrăneşti tot prostioare – murături, cărnuri grele în exces, prăjeşi, hrană acidă sau care prin metabolizare dă deşeuri acide – corpul îşi epuizează rezervele şi cedează. se îmbolnăveşte grav din pricina regimului acid în care a fost nevoit să funcţioneze.

Noi, creştinii, ne lăudăm că „corpul nostru e templu al Duhului Sfânt” şi îl torturăm cu toate mizeriile culinare, care plac teribil limbii noastre! Şi îi facem astfel duhului vânt, să plece, să se ducă mai repede „la Domnul”. După care, când dă boala în noi, începem, la fel de ipocriţi, să îl rugăm să ne mai lase pe aici, pe pământ, să nu ne ia, să nu ne lase copiii orfani etc. deşi până mai înainte ne tot rugam „să ne ia la cer”!

UPDATE

ASTA e MAREA PROBLEMĂ! „De dragul Tău, Doamne, mă prostesc!”. „Dar cine ţi-a cerut să Mă insulţi? Adică Eu m-am străduit să fac exces de înţelepciune în toată creaţia, în trupul tău – legi de aur! – şi tu vrei să le arunci la gunoi de dragul Meu?” – să mă ierţi, nu se face să vorbeşti în locul Lui cu uşurătate. A fost doar un mod mai trăznit de a accentua eu paradoxul excesului de evlavie.