Zilele trecute, avînd în vedere situația prin care trec acum, cu totul stranie, ciudată și nedorită, dar atît de folositoare din punctul de vedere al sufletului, am revenit la un text mai vechi, dar pe care îl văd acum cu totul altfel, Un Crăciun anapoda.

Dumnezeu pune cotul pe masa istoriei, curăţă totul dintr-o mişcare, după care aşează totul la loc acolo unde nu te-ai aştepta. Un prunc nu-i aşa deosebit, nici dacă este înfăşat, dar un prunc într-o iesle este cu totul distopic (Luca 2:16). Mesajul Crăciunului este că însuşi Dumnezeu şi-a schimbat locul, a venit pe pământ, în carne şi sânge pentru noi şi pentru a noastră mântuire. De ce am scăpa noi? De ce am crede că Dumnezeu vrea să ne lase în locurile în care ne simţim obişnuit, comozi, competenţi, adecvaţi, siguri, potriviţi? Poate că tocmai de aceea este Crăciun acum, ca Dumnezeu să ne dizloce din locurile în care ne-am obişnuit și să ne așeze în situațiile incomode în care ne poate ciopli, așa cum un meșter își așează obiectul uneori anapoda tocmai pentru a-i da forma dorită cînd va fi așezat din nou în picioare.

Prietenul Mihai Maci mi-a răspuns în stilul său plin de sensibilitate și mustind de luciditate cu un alt text, pe care îl găsiți mai jos:

”Nu e clar deloc unde anume se naște Mântuitorul: într-o peșteră, în ceva care are funcția unui grajd, în anexele unui han sau ale unei locuințe, la marginea unui câmp pe care se află saivane cu turme de oi? Singurul lucru pe care-l știm este locul – la Betleem – dar topografia lui ne scapă cu desăvârșire. Avantajul acestei necunoașteri e acela că ne-o putem imagina cum dorim. De secole, o întreagă artă a făcut acest lucru, proiectând nașterea Celui fără Început într-un decor pastoral, menit a ne reaminti o condiție originară, pe care îndepărtarea noastră de simplitatea rustică o lasă tot mai mult în urmă. ”Creșele” imaginate de tradiție sunt mai curând o imagine menită a focaliza nostalgia ce acompaniază înaintarea în timp (deopotrivă a individului și a umanității) și o promisiune a posibilității înnoirii (legată mai curând de cultele pre-creștine ale luminii ce crește după solstițiul de iarnă). Cuvintele – atât de puține – ale Evangheliei după Luca ne spun mai curând faptul că intrarea lui Dumnezeu în istorie e a-topică, că El vine fără veste (”ca furul în noapte”) și că – deși e anunțat de profeții – nu știm niciodată nici când, nici exact unde și nici cum vine. Venirea lui ne ia prin surprindere: ne încântă (ca pe magi), ne uimește (ca pe păstori) și ne sperie (ca pe Irod). În realitate, când ne e dat a-L întâlni, nu ne aflăm niciodată în fața unui copil ”drăguț” și neștiutor, ci în aceea a Fiului lui Dumnezeu, cel asupra căruia timpul nu are putere și care ne vede, în fiecare clipă, așa cum suntem, cu tot trecutul și cu tot viitorul nostru; cu tot posibilul și cu toate ratările noastre; cu tot ceea ce am făptuit, am spus și am gândit. Noi nu reușim să adunăm și să ținem împreună niciodată aceste lucruri; deși sunt ”ale noastre”, nu le găsim niciodată locul exact ”în inima noastră”.

O întreagă tradiție a reprezentării nașterii Mântuitorului a elaborat cadrele unui decor care s-a impus memoriei noastre. Și totuși, dacă ne întoarcem la cuvintele Evangheliei, ceea ce caracterizează incidența Eternității în timp e tocmai stranietatea ei. Mântuitorul nu e de aici, nu are un loc (”nu are unde-și odihni capul”), nu se integrează nici unei ordini a lucrurilor pe care o proiectează oamenii. Nu vine în centrul lumii, așa cum îl credeau toți, la Roma, nici în vreun palat al hegemonului Iudeii și nici măcar într-o cameră atent amenajată de oameni grijulii. Decorul casnic sau public al Crăciunului nu ține de venirea lui Isus, ci de invocarea ei: vrem să-I arătăm că suntem pregătiți, că ne-am dereticat spațiul lăuntric pentru venirea Lui, că-L așteptăm și că, păstrând în minte sosirea Lui, ne bucurăm de pe acum. Dar El nu apare în casele bine îngrijite și la mesele cuminte așezate, ci străbate lumea – necunoscut nouă și străin legilor ei – și ne cercetează la ceasul îndoielilor și al amărăciunii. Atunci când nimic din ordinea, atât de frumoasă și de strălucitoare, a decorului de Sărbători nu a mai rămas și, în locul cadrului festiv, decorul lăuntric s-a ruinat și s-a transformat în grajd, dacă nu cumva în sălbăticia unei peșteri. Atunci când nu ne mai rămâne decât pustiul acestei sihăstrii în care-și încheie fiul risipitor aventura ”veseliei”; atunci când ne simțim străini față de noi înșine și față de toți ceilalți; atunci când nu mai putem imagina decoruri fastuoase ale împlinirii. Atunci abia descoperim că ne-am întors cu fața la iesle. ”Credința se naște acolo unde se termină iluziile” și întâlnirea survine – ca un miracol – după ce se risipesc toate scenariile ei.”

Mihai Maci