Marius Cruceru

arhiva foto personală.

Decor Biserica Vestea Bună din Beiuș – seara de imnuri

Lăudați pe Domnul!

Lăudați pe Dumnezeu în Locașul Lui cel Sfânt,

Lăudați-L în întinderea cerului, unde se arată puterea Lui!

Lăudați-L pentru isprăvile Lui cele mari,

Lăudați-L după mărimea Lui nemărginită!

Lăudați-L cu sunet de trâmbiță,

Lăudați-L cu alăuta și harpa!

Lăudați-L cu timpane și cu jocuri,

Lăudați-L cântând cu instrumente cu coarde și cu cavalul!

Lăudați-L cu chimvale sunătoare,

Lăudați-L cu chimvale zăngănitoare!

Tot ce are suflare să laude pe Domnul!

Lăudați pe Domnul!

Nu există religie în lume care să pună atît de mult accentul pe cîntul comun precum creștinii. Cîntă în familie (cîntau!), cîntă în spațiul liturgic, au cîntat în circul roman, pe cînd erau dați la fiare, au cîntat pe rug, pe roată, în spînzurători. Cîntă de bucurie și de jale, cîntă doinit sau imnuri. Regină a cîntării comune bisericești este Lauda! Imnurile de laudă la adresa lui Dumnezeu.

Psaltirea are un loc special în toate confesiunile creștine, iar din tot corpul psaltic Psalmul 150, ultimul psalm, este un fel de grand finale al tuturor imnurilor de pînă atunci.

Pe cît de important este locul cîntului în viața creștinilor, pe atît de multe dezbateri se pot naște de la muzica din spațiul sau din afara spațiului eclesial.

Se spune că dacă vrei să te cerți neapărat cu un prieten creștin trebuie să te apuci să discuți despre muzică. Imediat vor apărea tensiuni.

Dacă în bisericile tradiționale există anumite canoane care reglementează muzica liturgică, la evanghelici libertatea este neîngrădită. Fiecare cîntă cam cum îl taie capul, așa cum se și roagă, așa cum și teologisește, după principiul derivat în mod vulgar din mentalul reformatorilor radicali: ”eu și cu Dumnezeu formez majoritatea!”. În muzică asta se traduce: ”nu-i frumos și bun ceea ce este frumos și bun, este frumos și bun ce-mi place mie!”

Ar exista oare un cadru minim la care să ne raportăm, indiferent de preferințele noastre muzicale, de gusturi, de educație, de cultura muzicală acumulată?

Ca și în alte domenii ale vieții spirituale, există niște temeiuri nenegociabile și niște hotare clare între care să se desfășoare închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu. De fapt Dumnezeu a trasat granițe și rînduieli chiar și celor mai apropiați prieteni ai Săi: ”Moise, descalță-te căci ești pe un pămînt sfînt!”. În prezența lui Dumnezeu se cer ajustări de vestimentație, gestică, atitudine și dispoziție. Iar dacă ”Dumnezeu locuiește în mijlocul laudelor Sale” și dacă ne-a promis că va fi cu noi pînă la sfîrșitul veacurilor, atunci cred că ar trebui să ne decupăm libertatea în Prezența Sa binecuvîntată.

Lumea creștină se mișcă între două extreme în raport cu Dumnezeu. În confesiunile tradiționale Dumnezeu este prezentat ca Împărat, Basileu, Rege. În icoana împărătească de la intrarea altarului Îl avem pe Christos Victor. Deasupra, în naos, în turla centrală este Pantocratorul. Pare un Dumnezeu de departe.

În cealaltă extremă se află evanghelicii cu a lor, uneori enervantă, familiaritate față de Isus. Din dorința de a accentua relația personală cu Mîntuitorul, idee care s-a născut după Reformă, de la cîntări bisericești precum ”Isuse-al meu, prieten bun … ” și ”Nu-i prieten lui Isus asemenea … ” s-a ajuns la ”Eu azi dimineață mi-am băut cafeaua cu Isus!”.

Familiaritatea excesivă a unor neoprotestanți provine dintr-o necunoaștere a Scripturilor și dintr-o practică superficială a vieții spirituale. Isaia, după cele șase Vai-uri din primele capitole, în momentul în care ajunge în prezența lui Dumnezeu, strigă ”Vai de mine!”. Ioan Apostolul, cel care a auzit bătăile inimii Mîntuitorului Întrupat, cel care și-a odihnit capul pe pieptul Său, cînd L-a revăzut în slava Sa, a căzut ca mort.

Psalmul 25 aduce un echilibru în aceste pendulări de atitudine.

Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El și legământul făcut cu El le dă învățătură. (Ps. 25:14)

Dacă ar fi să imaginez cumva, după 38 de ani de experiență creștină, aș creiona experiența prieteniei cu Dumnezeu, așa cum o văd acum, în cîteva tablouri.

1. Înălțarea. Psalmul începe astfel: la Tine, Doamne, îmi înalț sufletul … (v1). Cînd veneam acasă și copiii erau mici, veneau și îmi săreau în brațe, mi se urcau pe umeri ca să mă strîngă apoi cît puteau. Prima mișcare este una instinctivă și este de jos în sus, este o cocoțare a sufletului suferind și care își cunoaște năpasta spre PreaÎnaltul, spre Cel de Sus, spre Împăratul Cerurilor, de aici, din Valea Umbrelor Morții. Și El, Înviatul, răspunde, face pogorămînt, alunecă pe scara întrupării, făcîndu-Și cortul, așa cum ne spune Ioan în Evanghelia sa, între noi. Înălțarea sufletului este un reflex religios, dar nu reprezintă neapărat și garanția unei relații de lungă durată. Ne putem înălța sufletele din cînd în cînd, într-o criză majoră din viață sau într-un moment estetic, în uimire sau în admirație.

2. Încrederea. În Tine, Dumnezeule, mă încred, ca să nu fiu dat de rușine … (v. 2). Ce fel de prietenie ar fi aceea fără încredere? Încredere reciprocă? Mă tem că nu, deși am ascultat predicatori care afirmau: ”Dumnezeu crede în tine, Dumnezeu are încredere în tine!” În ce, în cine? Într-o spumă de țărînă? Încrederea în această relație este unidirecțională, dinspre mine spre El. Cînd ultimul nostru copil era mai mic l-am pus pe sobă. I-am spus să sară. S-a dat înapoi. Eu l-am împins de la spate în brațele mele. A tresărit, a sărit și apoi … ”Încă o dată! Încă o dată!”. A căpătat încredere! O altă fază posibilă este încrederea într-un Dumnezeu Atotputernic și Atoateștiutor.

sursa imaginii Edictum Dei

Continuare de AICI, AICI, AICI, AICI și AICI

Nu vă îmbătați de vin,

aceasta este destrăbălare.

Dimpotrivă, fiți plini de Duh.

Efeseni 5:18

7. Dependențele. Cu siguranță nu vom fi epuizat toate posibilitățile și nu am enumerat toate motivele pentru care cuplurile ajung să se despartă, dar, cum spune Înțeleptul: “Nimic nou sub soare! Ce-a fost va mai fi!”. Diavolul și-a ascuțit bine uneltele pe natura umană timp de mii de ani. Alături de pervertirile hermeneutice, sexul și dependențele de orice fel i-au fost întotdeauna la îndemînă. Sînt eficiente și cu rezultate sigure. Majoritatea motivelor enumerate de cuplurile care se despart se pot grupa în oricare dintre cele șapte categorii enumerate pînă acum.

În ultimul timp, alături de bețiile obișnuite, care au distrus mii de căsnicii, au apărut dependențele de substanțe, droguri și dependențele de jocuri, “păcănelele”, în cea mai vulgară formă; jocurile video, în forma un pic mai spălată.

Chiar de la începutul lucrării noastre de consiliere am dat peste trei cazuri îngrozitoare. Toate aceste cupluri au ajuns la divorț. De obicei partenerul celui dependent cere ajutorul, dependentul refuză în cele mai multe cazuri și consilierea de cuplu și consilierea specializată în centre de asistență. Chiar și atunci cînd este început un proces de “dezintoxicare”, șansa de reușită este de 20%-30%.

Sursa imaginii Edictum Dei

Continuare de AICI, AICI, AICI și AICI

6. Patologia relațiilor de familie. În urmă cu cîteva săptămîni am avut în față la un interviu o studentă minunată. O persoană volubilă, deschisă, modestă, inteligentă, spirituală, cu replici bine gîndite și rapide, dar cu o tristețe care îi învăluia fața. Era genul acela de tristețe permanentizată deja și mult prea timpuriu apărută pe un chip atît de tînăr. Am văzut în dosar: ”părinți divorțați”.

Am întrebat ce s-a întîmplat.

”Bunica! Am locuit împreună cu bunica și bunica a reușit să îi despartă pe părinții noștri. Tot timpul a fost critică față de mami, tot timpul o pîra la tata, pînă cînd nu s-a mai putut, tata ne-a părăsit, a plecat, ne-a lăsat … ”

”Tata a plecat? Păi mă așteptam ca mama să fi plecat!”

”Nu, tata a plecat și ne-a lăsat pe toți, dar știți care este ironia lui Dumnezeu? Bunica este acum bătrînă și bolnavă, neputincioasă și a rămas tot cu noi, în aceeași curte și acum mami o îngrijește … ”

Povestea continuă într-un mod fascinant cu un exemplu de dragoste maternă și o dragoste sacrificială creștinească față de cea care a făcut atît de mult rău. Mi-au dat lacrimile de milă, de admirație, dar și de … ciudă.

Altă căsătorie distrusă de părinți!

sursa imaginii Edictum Dei

Continuare de AICI, AICI și AICI

5. Patologia iubirii de sine. Relația cu sinele este una complicată. Mîntuitorul ne spune că ar trebui să ne iubim aproapele așa cum ne iubim pe noi înșine. Aceasta înseamnă că relaționarea la oricine altcineva trece prin sita modului de raportare la propria persoană. Stricăciunea la nivelul lăuntrului și a relației cu propriul ego se va manifesta mai devreme sau mai tîrziu și în relația cu celălalt, cu ceilalți. Să ne imaginăm cît de devastatoare poate fi o relație cu cea mai apropiată ființă, cu cea/cel care devine parte dintr-o unitate pe care n-am mai experimentat-o în nicio altă relație pînă la căsătorie, dacă relația cu eul nu este așezată corect.

Nu cred că sînt îndemnuri mai radicale referitoare la relația cu sinele în contextul căsătoriei decît acestea:

Efeseni 5: 25-30 Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană. Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta se iubește pe sine însuși. Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrănește, îl îngrijește cu drag, ca și Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui.

Modelul absolut de iubire este sacrificiul de Sine pe care L-a făcut Mirele Cristos pentru Mireasa Sa, Biserica. Există aici, dacă înțelegem corect un astfel de text spațiu pentru abuz fizic, spiritual, emoțional? Există loc pentru a ne trata soțiile drept obiecte sexuale, drept femei de servici, drept menajere, bucătărese și doar angajate în puericultură, să ne nască și să ne crească progeniturile? Există loc pentru ”eu sînt șeful, eu îți aduc resursele, eu țin casa … ”?

Continuare de AICI și AICI

Avertizare: acest text conține informații și afirmații tulburătoare!

Sursa imaginii Edictum Dei

4. Patologia iubirii. Da, abia al patrulea motiv în această tristă enumerare este ”dragostea bolnavă”. De ce? Pentru că cele dintîi funcționează drept cauze pentru îmbolnăvirea iubirii și pentru adîncirea crăpăturilor care devin falii și prăpăstii între cei doi. Lipsa unei comunicări corecte, spunerea adevărurilor dificile fără dragoste, nemulțumirea constantă, nesupunerea față de autoritățile spirituale și pămîntești, toate acestea duc încet-încet în luni și ani la degradarea relației. Erosul se stinge repede. Emoțiile pălesc rapid. Excitarea durează puțin. ”Post coitum omne animal triste” spune latinul. Orice ființă sexuală este tristă după simpla împreunare. Trebuie să fie iubire ceva mai mult decît erotismul. Într-o cultură care supralicitează amorul fizic, relațiile de durată par expirate.

Revin la subiectul dependenței de pornografie. Dintre cei care formează generația care se află acum la vîrsta căsătoriei, 25-30 de ani, la vîrsta de 9-11 ani unii au fost deja expuși internetului de mare viteză și pericolelor care vin odată cu acesta. Tineri de 21-25 de ani au deja o lungă ”carieră” de pornografie și masturbare. Cîte imagini, cîte filmulețe scurte, cîte ipostaze pot fi survolate într-o noapte de vineri spre sîmbătă? Și dacă le înmulțim pe acestea cu 10 sau 11 ani și cu masturbarea compulsivă (7 pînă la 11 ori în 24 de ore???) Vă imaginați întîlnirea dintre un tînăr deja epuizat biologic și emoțional cu o tînără înfometată biologic și emoțional? Poate un băiat care a masturbat compulsiv timp de 10-11 ani să satisfacă o fată care, la rîndul ei, a gustat din autosatisfacerea obsesivă? Cine poate concura cu așa ceva? Cine poate imagina o relație normală între doi tineri care au pășit cu mult în teritoriul anormalului?

Continuare de AICI

sursa imaginii Edictum Dei

3. Patologia autorității. Tocmai din pricina faptului că sîntem fragili moral, supuși ispitelor și căderilor de orice fel, avem nevoie de structuri de autoritate și de dat socoteală. Rînduiala pe care Dumnezeu a așezat-o în familie este descrisă de Apostol, dar unii bărbați din mediul evanghelic profită de această învățătură pentru a deveni dictatoriali, fără ca ei înșiși să se așeze sub autoritate. Este foarte comod să spui: ”nevasta să fie supusă bărbatului ei, iar bărbatul se supune direct lui Cristos” și apoi să soliciți supunere irațională la orice moft și la orice poftă stîrnită. Nimeni nu se poate supune direct lui Cristos decît prin intermediul Trupului Său, care este Biserica Sa. Cum arăți practic o asemenea supunere? Dovada ascultării de autoritate în viața unui bărbat credincios stă în faptul că stă în ascultare de autorități vizibile și pămîntești, oameni mai experimentați, mai în vîrstă, cu o umblare dovedită în viața de credință.

sursa imaginii Edictum Dei

Acest articol (AICI) m-a determinat să regîndesc chestiunea pentru cultura noastră și pentru vremea noastră. Unele motive de divorț pot fi diferite de la o cultură la alta. Unele lucruri nu se schimbă niciodată: ”nimic nou sub soare, ce-a fost va mai fi!” pentru că ”inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea” oriunde și de-a lungul vremii.

Din experiența noastră de căsnicie, din experiența pastorală și din experiența consilierii familiilor din lucrarea Casa Păcii, am selectat următoarele motive care pot duce un cuplu la divorț. Le-am selectat în ordinea apariției în discuțiile noastre, acesta a fost primul criteriu. Apoi în ordinea posibilităților de a determina alte subdiviziuni de motive, în modul în care acestea acoperă alte motive, care pot fi subsumate acelorași cauze primare; acesta a fost al doilea criteriu. De asemenea, le-am selectat în ordinea gravității și a dificultății de rezolvare: al treilea criteriu.

Aceste 7 motive sînt mai degrabă mulțimi, categorii, pachete de cauze, de aceea le-am trecut sub eticheta ”patologii ale … ”. Probabil în viitorul apropiat voi reveni cu încercarea de a detalia în dreptul fiecărei categorii în parte.

Așadar:

sursa imagini Edictum Dei

Dezamăgirea este o formă de vindecare. Dez-amăgirea (scris intenționat astfel – vezi AICI un exercițiu etimologic asupra termenului) este și o formă de revendicare, de revendicare a adevărului, este revendicarea lucidității mature după beția naivității idolatre. Este un proces de clarificare a vederii, de limpezire, dezintoxicare și are întotdeauna retrospectiva. Ca să te poți dezamăgi (reflexivul este intenționat) trebuie să fi fost amăgit (pasivul este planificat!). Mai întotdeauna vinovăția este împărțită între amăgitor și amăgit. Amăgitorul scapă de responsabilitate cu vremea, dar rămîne vina amăgitului, dacă vremea, timpul, circumstanțele, viața, experiența, acumulările nu îl trezesc.

În urmă cu ceva vreme, doamna profesoară Adela Toplean scria:

Admirația față de cineva are aproape întotdeauna un moment 2, de nemiloasă demolare. Ai zice că frumosul sentiment al admirației e dublat de un înspăimântător sentiment al pericolului. Calitățile lui te omoară efectiv cu zile! În realitate, a ridica pe cineva în slăvi și a da – într-un moment 2 – cu el de pământ nu are de-a face cu admirația, ci cu un extrem de viclean proces de denigrare: admirația ca etapă incipientă a unei sofisticate construcții depreciative.

Omul public pe care nu-l cunoști personal (îl știi doar de pe FB sau din presă) trebuie de-preciat cu orice chip. Cândva l-ai admirat, îi sorbeai cuvintele, normal că acum îl critici. De ce altfel te-ai fi cheltuit atâția ani acordându-i atenție? Dacă nu ai motive concrete să devii dezamăgit de el, le vei scoate din piatră seacă. Cum ăștia care se dau grozavi pe FB sunt și ei oameni, motive de dezamăgire există cu duiumul. Mană cerească pentru tine, admirator activ.

Continuare de AICI

Atenționare: Nu sînt nutriționist!

Nu am niciun fel de calificare în acest domeniu,

dar am luptele mele cu greutatea,

un război greu, cu bătălii pierdute și unele cîștigate.

Informațiile care urmează nu sînt informații medicale,

științifice, ci doar o perspectivă asupra propriilor lupte.

Poate folosește cuiva.

Articolul acesta este scris după pierderea celor 20 de kg pomenite AICI. Așa cum vă spuneam, întotdeauna am avut probleme cu greutatea, dar mai ales după ce mi-am încheiat viața sportivă. În copilărie am fost dolofănel, apoi a urmat adolescența, sportul. Cînd m-am căsătorit aveam 56 de kg la 168 cm înălțime. După ce am fost în Statele Unite la o bursă de studii, m-am îngrășat 12 kg în 10 săptămîni. Atunci totul a luat-o razna. M-am oprit din orice fel de mișcare și am migrat între bibliotecă, dormitor și sala de mese. Curînd am ajuns la 80 de kg, apoi, după perioade de stress intens, scris la teza de doctorat, luat carnet, cumpărat mașină, cîntarul mi-a rînjit cu maximul cît am văzut vreodată: 106, apoi 107 și într-o bună zi … 110 kg. În acea perioadă am făcut fibrilație atrială paroxistică pentru 20 de ore și m-am speriat. După perioade în care am reluat din nou mișcarea, am ajuns să pierd pînă la 25 de kg.

În urmă cu 8 ani ajunsesem din nou la 80 de kg și făceam o performanță de invidiat pentru vîrsta (44 de ani), greutatea de la acea oră și condiția mea de sănătate: 400 de km în 24 de ore cu bicicleta, performanță de care sînt mîndru pînă în ziua de astăzi.

În urmă cu 2 ani am avut o accidentare și, pentru că din nou m-am dat jos de pe bicicletă, cîntarul a început din nou să arate cifre din ce în ce mai mari.

În februarie-martie anul acesta (2023), prietenul meu cel mai bun, medic de profesie, a făcut un sacrificiu imens. Și-a lăsat cabinetul pentru două săptămîni, și-a luat bilet de avion și a venit din Canada pînă la mine acasă ca să mă repună pe roți. A fost o experiență fascinantă și a funcționat. Kilogramele s-au dus în jos și încă se pierd. Ținta? 75 de kilograme în următoarele cîteva luni.

Ce lecții am învățat din toată această perioadă?

Creștinii imaginează finalul creației printr-o mare despărțire a întregii umanități în două direcții către ceea ce majoritatea numește Rai sau spre Iad. Escatologiile confesiunilor creștine diferă sensibil una față de cealaltă, dar, nu numai confesiunile creștine în marea lor majoritate, dar și cele mai multe religii cred într-o continuare a vieții după moarte într-un mod care să asigure o modalitate de compensare care are la bază etica viețuitorului. Ai făcut bine, vei avea bine; ai făcut rău, vei avea rău – dacă reducem totul la cea mai simplă așezare.

Citește în continuare de AICI

Pictură de Iurie Cojocarul – colecția personală Marius Cruceru

Cum am crezut totuși, în ciuda tuturor îndoielilor care mi-au precedat credința, care mi-au însoțit apoi starea de credincios, îndoieli care pălesc acum tot mai mult, spre bătrînețe…

Cum am crezut? Ca un disperat. Evanghelia aceasta ajunge în dreptul meu, cu toată această galerie, cu tot inventarul de fapte și am decis să cred. Dar nu știu cum am decis acest lucru în toate articulațiile intime ale acestui act. Am ajuns la concluzia că sînt silit să cred și în același timp am primit credința drept dar. Am crezut, căutînd să mă îndoiesc, dar toate lucrurile au început să capete sens numai în raport cu credința.

Continuare de AICI

Dacă citim Evanghelia după Ioan, Ioan călătorește cu noi, printre dialoguri și personaje, printre minuni și semne pentru a ne risipi îndoielile. Fiecare dintre personaje este surprins în călătoria aceasta de abord perimetral care sfîrșește spre miezul declarațiilor lui Isus.

După cum vedem, Isus este privit mai întîi ca un mare învățător, apoi ca un profet, apoi ca un taumaturg, apoi ca un potențial Împărat, apoi ca Mesia, dar pretenția Sa este de a fi considerat Dumnezeu. Evanghelia după Ioan este evanghelia luptei cu necredința, cu îndoiala, care dispare atunci cînd personajele încep să creadă că Isus este Cel care pretinde că este.

Mama lui Isus și ucenicii Săi în capitolul 2 la Nunta din Cana. Maria are încredere în Fiul ei, ucenicii încep să creadă în El ca un făcător de minuni. Să aduci apă și să iei vin…. Lui Nicodim în capitolul 3, i se cere o credință ca celor mușcați de șarpe, să privești la o tablă așezată într-un par, care te vindecă de mușcături de șarpe. Samariteanca din capitolul 4 trebuie să creadă precum cei care au stat în fața Stîncii aducătoare de apă. Slăbănogul din capitolul 5 ascultă o poruncă imposibilă, fără să poată mișca picioarele, se ridică, pleacă și își tîrîie și targa, pentru că Adevăratul Înger a venit să îi tulbure viața. Orbul din capitolul 9 crede că va vedea și pleacă orbecăind spre scăldătoare să se spele pe ochi de scuipatul sfînt amestecat cu pămîntul din care toți am fost creați. Maria, Petru, Toma, ucenicii, preoții, cărturarii, fariseii, fiecare personaj sau grup crede într-un alt fel în Isus, credința căpătînd strălucirile unei pietre prețioase care generează culori diferite la fiecare rotire.

continuare de AICI

sursa imaginii Edictum Dei

Iubirea nu conlocuiește cu îndoiala multă vreme. Calea către credința neclintită, cea care abolește îndoiala, trece spre dragoste prin încredere. Singurul care nu are îndoieli este Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este în afara timpului si spațiului. Pentru credință și îndoială trebuie să existe posibilități, potențialitate, proiecție a alternativelor, ori El este Alpha și Omega. Fiind cu totul transcendent, dincolo de orice condiționare spațială sau temporală, dincolo de trecut, prezent și viitor, cuprinzînd toate în vederea Sa, știind totul, îndoiala îi va fi fost străină lui Dumnezeu pînă la intrarea în istorie prin întrupare. Cristos a experimentat ispitirea îndoielii, atunci cînd a fost în pustie, tocmai pentru că era condiționat de spațiu și timp, pentru că intrase în oikonomie. A fost ispitit în totul la fel ca și noi, deci și cu îndoiala, dar n-a păcătuit prin necredință.

De aceea orice credincios are permisiunea și chiar necesitatea îndoielii, de care se poate vindeca în relația cu Neîndoielnicul.

Continuare de AICI

Cum am putea vorbi despre un Dumnezeu infinit? Ca să vorbim trebuie să înțelegem, ca să înțelegem trebuie să delimităm, să cuprindem. Cum poate fi cuprins necuprinsul? În cuvintele noastre se pot îngrămădi mai multe concepte, iar conceptele pot rămîne adesea neacoperite de limbaj, de aceea avem mai mulți termeni pentru același concept.

Noi nu putem trăi fără credință. Sîntem creați pentru a crede. Nu am fi putut supraviețui după primul an de viață fără credință. În momentul în care ne căpătăm independența biologică ni se solicită diferite tipuri de încredințări. În măsura în care devenim tot mai autonomi și traversăm tot mai des și mai mult granița dintre concret și abstract avem tot mai multă nevoie de credință.

Grecii făceau distincție între diferitele tipuri de credință și încredere:

Verbul pisteuo se poate construi în trei feluri:

1. cu dativul: ”cred cuiva, cred vorba cuiva, cred ce spune, îi dau credit cuiva”,

2. cu prepoziția eis și cu acuzativul: ”mă încred în cineva”, este relațional, dialogic.

3. cu prepoziția en și cu dativul: este structura cea mai puternică, ceea ce înseamnă abandon total, încredere necondiționată și totală.

Dacă îndoielile și credința sînt delimitate întotdeauna cristologic pentru un credincios, atunci trebuie să explorăm modalitățile în care ne putem relaționa la Isus Cristos, pentru că El este Infinitul care Și-a pus limite, ca să poată ajunge la noi și noi la El. S-a Întrupat ca să Îl putem cuprinde, a vorbit cu glas ca să Îl putem înțelege.

Așa cum am văzut verbul pisteuo din limba greacă se poate construi în mai multe feluri. La fiecare autor al Noului Testament regimul și semnificațiile sînt diferite. Cea mai bogată atestare, după cum bine bănuiți, este la Apostolul Pavel. Autorii Noului Testament construiesc verbul și fără și cu prepozițiile eis și en, și cu dativul și cu acuzativul. Există verbe care cer un anumit regim în ceea ce privește cazul și prepozițiile însoțitoare (vezi verbul akouw care cere genitivul și încurcă studentul începător), dar și verbe care se bucură de mai multă libertate. Mai multă libertate la regimul cazului, mai multă confuzie. Eh, ce să mai spunem de un genitiv de tipul genitivului acesta, interpretabil fie ca genitiv subiectiv, fie ca genitiv obiectiv.

Continuare de AICI

Dacă îndoielile care contează sînt cristologice, toată greutatea credinței, dar şi bucuria consecventă ei vine din această opoziţie absent – prezent.

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu nevăzut, dar El există. Este. El este Cel ce Este cu adevărat. Iahve. Mai adevărat chiar şi decît eu însumi acum. Faptul că nu SE vede (cu accent pe reflexiv) nu înseamnă că nu ESTE. Din pricina faptului că El ne este nevăzut, este „aparent” absent.

În aparență (ce paradox, pentru că aparent, înseamnă că „apare”, dar nu este ceea ce apare, dar Dumnezeu nici măcar nu apare), în aparenta Sa absenţă El este cea mai tulburătoare prezenţă. Este o prezenţă invazivă pentru credincios şi o absenţă politicos-suveran-tragică pentru necredincios. Dumnezeul nostru nu este Marele Absent, ci Prezenţa abstrasă discret și pedepsitor din viaţa celui care nu vrea să creadă.

Dumnezeu este Prezent pentru cine îl caută în nevedere, în absenţă (mai ferice este de cel care nu a văzut, dar a crezut) şi este cu totul Absent pentru cel care caută în vedere şi îi doreşte prezenţa care s-ar prăbuşi în constatare, ocolind credința. Dacă Dumnezeu ne-ar invada cu prezenţa Lui fără să o căutăm în ascunderea rugăciunii atunci drumul credinţei ne-ar fi interzis. Prezenţa Lui ar fi CONSTATATĂ, nu CREZUTĂ.

Exod 3:13  Moise i-a zis lui Dumnezeu: „Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel şi le voi spune: „Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi” şi mă vor întreba: „Care este Numele Lui?” ce le voi răspunde?”

Credincios și îndoială în aceeași frază reprezintă o poziționare oximoronică. Cel puțin așa pare. Dacă ești credincios, nu ai îndoieli, dacă ai îndoieli nu ești credincios. Și totuși lucrurile pot sta mai nuanțat. Unul dintre personajele Evangheliei strigă paradoxal: Cred, Doamne, ajută necredinței mele!

Dumnezeul creștin este un Deus absconditus, un Dumnezeu care se ”joacă de-a v-ați ascunselea” cu lumea. Orice catehism ne va spune că scopul omului pe pămînt este să Îl cunoască și să Îi dea slavă lui Dumnezeu, apoi să Îl facă cunoscut altora. Dar Acest Dumnezeu vorbește despre Fiul Întrupat prin niște texte, iar textele acelea, care formează Scripturile Sfinte, sînt descifrate tot de Dumnezeu-Duhul, Persoana fără Chip. Dumnezeu Nevăzutul, Fiul Înălțatul și Duhul Fără-de-Față.

Ce fel de Dumnezeu este Acesta Care, atunci cînd vrei să Îl cunoşti îşi ascunde şi NUMELE şi FAŢA?

Moise Îl întreabă: Spune-mi care îţi este Numele!

Răspuns: Numele Meu este minunat! (Dar nu-l rosteşte), Numele meu este „Eu sînt”!

Ce fel de Nume este acesta? Dumnezeu evită răspunsul şi îşi ascunde Numele în răspuns. De fapt Moise pleacă din faţa Domnului cu un pseudonim.

Exod 3:13: Moise i-a zis lui Dumnezeu: „Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel şi le voi spune: „Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi” şi mă vor întreba: „Care este Numele Lui?” ce le voi răspunde?”Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce se numeşte „Eu sunt” m-a trimis la voi.”

Apoi, cînd Moise doreşte să Îi vadă Faţa aşa cum este, deşi stătea de vorbă faţă către faţă, aşa cum stă un om de vorbă cu prietenul lui,

Exod 33:11: Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui. Apoi Moise se întorcea în tabără, dar tânărul lui slujitor, Iosua, fiul lui Nun, nu ieşea deloc din mijlocul cortului.

Dumnezeu se ascunde, se lasă văzut din spate, ascunzîndu-l pe Moise în crăpătură de stîncă.

Iată pasajul fascinant:

Exod 33:16: Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi şi când prin aceasta vom fi deosebiţi, eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pământului?” Domnul i-a zis lui Moise: „Voi face şi ceea ce-mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea şi te cunosc pe nume!” Moise a zis: „Arată-mi slava Ta!” Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă!” Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” Domnul a zis: „Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine Mă vei vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea.”

Iată dar că avem un Dumnezeu care îşi ascunde şi Numele şi Faţa, îl cunoaşte pe nume pe Moise, dar îi ascunde adevăratul Nume, l-a văzut pe Moise ca prieten faţă către faţă, dar îi ascunde Faţa, la fel cum face şi cu Ilie, tot pe un munte.

1 Regi 19:11 Domnul i-a zis: „Ieşi şi stai pe munte înaintea Domnului!” Şi iată că Domnul a trecut pe lângă peşteră. Şi înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. 12 Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Şi după foc, a venit un susur blând şi subţire.

Lui Moise Dumnezeu i-a arătat ariergarda, lui Ilie avantgarda, dar Împăratul Însuşi s-a lăsat nevăzut şi ascuns în întuneric.

Citește mai departe articolul AICI pe Edictum Dei

Atenționare: Informațiile din acest text sînt tulburătoare și pot provoca reacții emoționale puternice. Citiți textul cu prudență și trageți concluziile… după ce mai citiți o dată.

sursa Reddit

Sînt bunic de doi ani și cîteva luni. Avem un nepoțel și o nepoțică. Am 53 de ani și fac parte din generația ”decrețeilor”. Noi sîntem mulți și sîntem altfel decît celelalte generații. Ne-am prins tinerețile în comunism, am trăit adultețea în ”libertate”. Am îmbătrînit și unii dintre noi ne apropiem de vîrsta la care părul alb anesteziază prudența celor din jurul nostru, dar… nici bunicii nu mai sînt ce-au fost. “Bunic”, “bunu”, “bunelu” – toate acestea ar trebui să se învecineze cu aria semantică a cuvîntului “bun”. “Își ridică obrazul spre figura bună cu barbă căruntă a bunicului”, spune Sadoveanu.

Figura BUNĂ… a bunicului… Hmmm! Din păcate nu mai este așa pentru toți și peste tot!

Scriu acest text după ce m-am întors de pe teren și scriu cu inima frîntă și cu sîngele în fierbere, pentru că am văzut acum și în ultimii ani roadele pe care pornografia le-a adus în mințile și faptele celor de vîrsta noastră.

Primul contact cu pornografia pentru cei care acum avem 50-60 de ani a fost minor și trecător, însă în ultimii ani s-a intensificat și face ravagii. Cum era atunci? Venea cineva din gara Iași cu niște reviste aduse de pe la sîrbi, via Trenul Foamei, Acceleratul Timișoara-Iași, reviste din care se rupeau pagini cu femei dezgolite; fiecare pagină, 10 lei, și acelea erau lipite pe ușile vestiarelor. Alaltăieri, ieri, azi, mîine și poimîine, aceeași imagine, la fiecare deschidere a vestiarului. Sau mai erau cărțile de joc cu imagini pe spate.

Continuare de AICI, AICI, AICI, AICI și AICI

sursa foto

În Cartea profetului Daniel avem o situație ciudată. Daniel era deja la o vîrstă înaintată. Era demnitar respectat în cel mai important imperiu al vremii. Opozanții săi politici îi căutau pricină și nu au găsit în viața lui personală și nici în cariera sa nimic de acuzat, în afară de faptul că avea niște obiceiuri ciudate, care trădau faptul că are o viață religioasă intensă și diferită de cea a țării și culturii în care slujea.

Au complotat în așa fel încît să se dea o lege țintită spre el, astfel încît să îi afecteze obiceiurile cotidiene private. Nimeni nu trebuia să se mai închine pentru o anumită perioadă în modul în care se va fi închinat pînă atunci.

În momentul în care se dă porunca, ne spun Scripturile că atunci ”Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui, unde ferestrele odăii de sus erau deschise înspre Ierusalim, și de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga și lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea și mai înainte.” (Daniel 6:10)

Sînt sigur că aghiotanții săi vor fi venit să îl convingă că religia este o chestiune privată, că Dumnezeu ascultă oricum și cu ferestrele și obloanele închise, că nu trebuie să facem chiar atît de mult caz de niște chestiuni facultative, de niște opțiuni intime pînă la urmă. Daniel a făcut ACELAȘI lucru pe care l-a făcut zeci de ani, zi de zi, de trei ori pe zi, la fel cum făcea și mai înainte.

Obiceiurile sînt foarte puternice. Ele ne dau ritm în timp, ne reglementează viața zilnic, săptămînal, lunar, anual. Putem avea cele mai sănătoase principii, valori biblice, priorități corecte și reguli bine articulate, degeaba, dacă nu le așezăm în cotidian prin crearea unor rutine.

Rutina uzează, este plictisitoare prin repetitivitate, dar tocmai în aceasta stă puterea obiceiului. Obiceiurile proaste ne distrug, obiceiurile bune ne țin viața în frîu. Dacă principiile sînt temelia, obiceiurile sînt acoperișul casei noastre. Și pereții și temelia s-ar deteriora și s-ar fisura, dacă apa ploilor și ninsorilor ar ajuge la ele, pentru că tot acoperișul este crăpat.

Dacă este ușor să declarăm principii, valori, priorități și reguli, este greu, extrem de greu, să fim perseverenți în a păstra ritmul obiceiurilor. În această partitură minunată, care este însăși viața, pe portativ sînt scrise cele decise între noi sînt notele cu înălțimea și valorile temporale necesare, dar ce s-ar întîmpla cu toată muzica aceea scrisă corect, dacă la interpretare n-am păstra cadența? Obiceiurile păstrate cu încăpățînare dau ritm, cadență, previzibilitate, stabilitate și ne scot din haosul deciziilor de moment.

La întrebări precum Ce facem în această dimineață/seară sau astăzi? Ce facem săptămîna asta? Ce facem luna aceasta? Ce facem anul acesta în iulie? La toate acestea răspundem prin obiceiuri.

Citește articolul în întregime pe Edictum Dei AICI

sursa foto Edictum Dei

Pornografia ne vizitează ca popor de vreo 30 de ani, mai intens, de vreo 10 ani încoace. Sîntem în rînd cu lumea la acest capitol. Este parte din globalizare. Dar în domeniul pornofoniei aveam tradiții mai solide. Ce este pornofonia? După cum pornografia este orice reprezentare grafică, orice imagine, care depictează obscenitatea, pornofonia cheamă în sonotopul (toate sunetele auzite în locul pe care îl ocupăm) din preajma noastră și introduce în sonosferă (toate sunetele din lume, toate sunetele care vor fi fost produse vreodată și care vor fi produse, definițiile aparțin dr. Dorin Frandeș) obscenitatea.

Da, sînt și alte neamuri care sonorizează obscenul, dar românii produc niște combinații extrem de interesante între familie, biserică și sex. Cristoși, cruci, candele, aghiazma mică, aghiazma mare, morții, viii, mamele cu atît de uzitatul reversus ad uterum,nimic nu scapă. În aceeași combinație este sacrul și profanarea. În aceeași frază apare spațiul sfințit și actul intim. Incestul și necrofilia îndreptată spre antecesorii de pe linie maternă sînt parte din cotidian și spațiu public. Femeile folosesc înjurături și blesteme care ”se potrivesc” doar masculilor.

Nu contează aria geografică. Cu mici variații românul își umple urechile cu cele mai scabroase scene imaginabile.

Problema pe care o văd aici este preajma copiilor. Mi s-a întîmplat să fiu în spații publice și să aud de la mesele învecinate astfel de expresii. M-am ridicat și le-am spus politicos celor care ne invadau urechile cu astfel de imagini sonore să se oprească pentru că ”avem copiii alături de noi.”

Răspuns: ”și ce, noi n-avem?!”

sursa Edictum Dei

Continuare de AICI și AICI

Dacă avem principii asupra cărora cădem de acord, atunci putem construi o serie de filtre de atitudine și apoi filtre comportamentale. Putem oare merge mai departe dacă unul iubește ceva și altul altceva? Sau… ceea ce apreciază unul este disprețuit de celălalt?

Fiecare dintre noi venim din familie cu o axiologie, cu anumite valori, idei, comportamente, atitudini, pe care le considerăm prețioase, valoroase. De asemenea, o axiologie nu poate fi completă fără opozabile, fără acelea pe care le disprețuim, pentru că există și lucruri vrednice de disprețuit și chiar oameni vrednici de disprețuit.

Cel neprihănit, cel care urcă pe Muntele Domnului… “privește cu dispreț pe cel vrednic de disprețuit, dar cinstește pe cei ce se tem de Domnul.” (Psalmul 15:4). Isus Însuși a privit cu dispreț la lucrurile vrednice de disprețuit.

Continuare de AICI

sursa imaginii Edictum Dei

Pot oare doi oameni să meargă mai departe fără să se fi înțeles mai dinainte? Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiți?”(Amos 3:3).

Termenul principiu vine din latinescul principium care înseamnă început și se referă la toate formele de întemeiere.

Prima mea experiență de lucru nu a fost la catedră, ci pe șantier. Acolo am învățat că deasupra oricărei temelii crăpate tot ce se va construi se va crăpa. O temelie solidă menține o suprastructură complexă, iar căsnicia este o construcție foarte complexă. Din această pricină avem nevoie de principii solide.

Ce sînt principiile în definițiile asupra cărora am căzut de acord cu soția mea încă din scrisorile noastre din tinerețe? Principiile noastre sînt niște afirmații scurte care trebuie să conțină unul dintre cele două adverbe NICIODATĂ sau ÎNTOTDEAUNA. Aceste afirmații trebuie să conțină înțelegeri nenegociabile, lucruri pentru care sîntem gata să ne dăm viața amîndoi, structuri de gîndire pe care vom construi orice altă rutină, orice alt obicei sau apucătură în viața de familie. Așadar am început să le gîndim și să ni le enumerăm, să le negociem. Au rezultat mai întîi 5, apoi s-au înmulțit, pînă la urmă am rămas la 7, dintre care două au fost cumva reformulări sau rafinări ale primelor 5.

sursa imaginii Edictum Dei

În urmă cu un an scriam despre structura textului din Galateni 5 despre Duhul Sfînt. Este iar Cincizecime și sîntem iar ispitiți să credem că noi putem să ne FACEM creștini și să ne ȚINEM creștini, că am putea avea monopolul Duhului Sfînt și Acesta este un fel de peștișor aurit ținut în acvariu, care ne face viața mai frumoasă și ne împlinește toate dorințele.

Cel care ne-a născut din nou este Dumnezeu Tatăl, prin Fiul Său, în puterea Duhului Sfînt. Noi eram morți în păcatele și greșelile noastre. Mortul nu se poate trezi singur, am fost născuți din nou, am fost înviați, am fost regenerați, aduși la viață. Diateza la verbele mîntuirii este întotdeauna pasivă.

Cum ne putem ține? Dar oare doar ne ținem pe cale, stăm la linia de plutire sau creștem cumva, avansăm, înaintăm, sîntem sfințiți? Viața creștinului este într-o progresie lentă, cu alunecări și scăderi, dar un drum continuu spre tot mai mare asemănare cu Mîntuitorul, în dezbrăcare de firea pămîntească și îmbrăcare în Cristos, în moartea omului din afară și creșterea în omul dinlăuntru. Și aceasta o face în viața noastră tot Dumnezeu, prin a treia Persoană a Treimii, Duhul Sfînt.