Marius Cruceru

Isus este ”specialist” al neașteptatului, un maestru al surprizelor și al anticlimaxului. Te aștepți ceva de la Dînsul și El livrează altceva. Tocmai ai crezut că ai înțeles, precum Nicodim, și îți spune că stai prost cu hermeneza. Crezi că ai dat de profet, ca Samariteanca, dai peste Mesia, ba chiar peste Dumnezeu Însuși.

Crezi, precum Iuda, că Îl poți provoca să facă revoluție și să instaureze un nou guvern, în care El să fie împărat, să fie încoronat pe scaunul lui David, dar El te înșală și se duce să troneze pe cruce, încoronat cu spini și îmbrăcat în batjocură în purpură de locotenent.

Sărbătoarea Floriilor este sărbătoarea cu cele mai mari contraste și tensiuni dintre toate sărbătorile creștinilor.

În încercarea de a ne uita la toate fețele acestei pietre prețioase șlefuită în Sfintele Scripturi, am văzut că harul este ”ce primesc bun fără să merit și nu primesc rău, deși aș merita” în cea mai simplă definiție. Dar, dacă privim cu mai multă atenție, există mai multe feluri de înțelegere a harului: există harul prezenței lui Dumnezeu în toată creația, harul pedepsei, pentru cei care sînt considerați fii înfiați prin credință, harul pocăinței (am văzut că este har și să credem)și chiar harul pătimirii pentru crez.

Harul general sau al prezenței lui Dumnezeu peste și în lume este și pentru cei necredincioși. Într-un sens chiar și lui Satana i se face cumva ”har” într-o formă restrînsă a termenului, pentru că, deși tăgăduit, este îngăduit încă în existență o vreme, fără să fi fost distrus din următoarea clipă a răzvrătirii lui. Peste creație și peste cei necredincioși este așezată și ultima formă a harului, pe care o vom explora în cele ce urmează. Celelalte 5 forme ale harului se manifestă doar peste cei credincioși.

Scriptura inventariază multe ocurențe referitoare la har. Nu vom reuși să facem un studiu exhaustiv în cîteva sute de cuvinte, dar putem roti diamantul harului pe cîteva fețe și să privim cel puțin șapte aspecte ale, așa cum îl numește Apostolul Petru, ”harul felurit al lui Dumnezeu” (1 Petru 4:10). Dacă este felurit, înseamnă că se deschide un evantai de posibilități. Iată 7 aspecte, 7 fețe ale harului felurit de care ne face parte Creatorul.

1. Harul prezenței Sale sau harul general. Poți admite sau nu existența Sa, poți recunoaște sau nu prezența Sa, noi credincioșii credem că lumea se ține încă în mișcare, viață și ființă din pricina faptului că Dumnezeu nu este ”abstract”, etimologic vorbind, nu se abstrage lumii, este încă peste noi, cu noi, după cum îi este numele dat Mîntuitorului Emanuel. Este într-un fel cu cei credincioși, este ”în ei”, dar peste toată creația, de asemenea. Pentru că ”ploaia cade și peste cei buni și peste cei răi, soarele răsare și peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 4:45). Printre cei mai cruzi criminali există oameni cu digestie corectă și inimă de fier. De ce? Pentru că Dumnezeu își manifestă harul prezenței Sale suverane peste lume în mod ”nedrept”. În concepția creștină omul este corupt dinainte de naștere: ”în păcat m-a zămislit mama mea”, spune Psalmistul. Toată lumea este insuportabilă pentru sfințenia lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi sîntem în delict ontologic prin simpla noastră existență. Ar trebui să fim cauterizați la prima minciunică. Dar Dumnezeul ”oricărui har” (1 Petru 5:10) este peste noi, între noi, cu noi, în noi. Focul iadului se manifestă în primul rînd prin abstragerea lui Dumnezeu din acel loc, iadul este ”ateu”, topic vorbind, fără Dumnezeu.

2. Harul pedepsei lui Dumnezeu. Da, sună oximoronic, dar pentru cei care sînt într-o relație de adopție cu Dumnezeu, pentru cei cărora li s-a dat ”harul” înfierii prin credință, există un har special, de apreciat. Autorul Epistolei către Evrei (Evrei 6:10) ne spune că ”Dumnezeu ne pedepsește ca pe niște fii”, spre mai marele bine al nostru. Dacă nu ne-ar fi pedepsit, ne-ar fi tratat ca pe niște feciori din curvie, ca pe niște bastarzi. Psalmistul ne spune că tocmai atunci cînd ne preumblăm ca niște oi dezorientate prin Valea Umbrei Morții, ”toiagul și nuiaua Sa ne mîngîie”.

Citește restul articolului pe Edictum Dei AICI

Scripturile creștine se încheie întru-un mod surprinzător: „Harul Domnului Isus Cristos să fie cu voi cu toți! Amin!”. Nu pacea, nu bucuria, nu evlavia, ci harul.

Din păcate, termenul s-a depreciat printr-o folosire cu prea mare ușurătate. În mediul evanghelic parcă demonetizarea termenului este și mai acută: „am avut harul să am profesori buni; am avut harul să reușesc la examen, deși nu prea am învățat; am avut harul să găsesc un loc de parcare în Paris; am avut harul să prind rînd la pașapoarte; am avut harul să rezerv numărul la mașină BH 12 HAR!”. Completați voi!

Nu numai semnificantul este compromis, ci și semnificatul. Dietrich Bonhoeffer vorbește în Costul uceniciei despre harul ieftin.

Harul ieftin este duşmanul de moarte al bisericii noastre. Astăzi, lupta noastră se dă pentru harul care costă scump. Harul ieftin înseamnă har ca marfă de duzină: iertare ieftină, mângâiere ieftină, sacramente ieftine; harul a devenit tezaurul nesecat al Bisericii, din care se distribuie cu mână largă, fără şovăieli şi fără limite; har fără preţ, har fără costuri. Esenţa harului, nu-i aşa, e tocmai aceasta: datoria a fost plătită în avans, o dată pentru totdeauna. Şi dacă datoria a fost achitată, atunci totul se poate obţine pe nimic. Costurile au fost infinite, cum infinite sunt, în consecinţă, şi posibilităţile de folosire şi de irosire. Ce-ar mai însemna harul, dacă n-ar fi ieftin? Harul ieftin înseamnă har ca învăţătură, ca principiu, ca sistem; înseamnă iertarea păcatelor ca adevăr general valabil, înseamnă dragostea lui Dumnezeu, în chip de concepţie creştină despre Dumnezeu. Este suficient să o accepţi, ca să capeţi numaidecât iertarea de păcate. Biserica adeptă a acestei învăţături despre har are în mod nemijlocit parte de el. Într-o astfel de biserică, lumea găsește o acoperire ieftină a păcatelor sale, pe care nu le regretă și de care, tocmai de acea, nu-și dorește să se elibereze. Harul ieftin înseamnă deci tăgăduirea Cuvântului viu al lui Dumnezeu, tăgăduirea întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. ¹

Ce este harul într-o definiție cît mai simplă în termenii întregii Scripturi? Harul, așa cum apare și în Vechiul Testament și în Noul Testament? Pentru că, da, și în Vechiul Testament avem har.

Citește mai departe pe Edictum Dei AICI

Lumea fierbe de o lună de zile. Gîndul celui de-al Treilea Tăzboi Mondial a încolțit mai întîi în mintea noastră, apoi am început să verbalizăm cu timiditate, pentru ca acum să vorbim din ce în ce mai degajat și realist despre posibilitățile de neimaginat pentru generația noastră.

”Cine și-ar fi imaginat? Să fim noi ăia care vor trăi al treilea război mondial” îmi spun colegii mei de generație, decrețeii. Unii dintre aceștia trăiesc spaima incorporării, teama de front, iar femeile frica pentru un viitor sumbru pentru o așteptată criză alimentară de proporții nemaivăzute.

Am rîs de cei care și-au făcut provizii de ulei, pentru că nu și-au făcut provizii de făină. Rusia și Ucraina dețin un mare procent din piața de grîu. Am rîs de cei care au stat la cozi interminabile la benzinării, doar pentru că unii dintre noi am ales alte provizii. Rîsul ne-a înghețat pe față în momentul în care, după ce guvernanții noștri ne-au asigurat că rezerva de stat este plină, ca să nu ne facem provizii, cînd au fost întrebați de reporteri pînă cînd ajunge, ne-au răspuns senin: pînă în August. Acum este Aprilie. Ce vom face din Noiembrie?

Mulțumiți lui Dumnezeu

pentru toate lucrurile …

1 Tesaloniceni 5:18

Mi s-a întîmplat pe la începutul pandemiei. Eram, cred, la a doua infectare. Am scăpat ușor la prima (pierderea mirosului patru zile, stare proastă cam o zi!). La fel Natalia și Noah. Apoi am fost despărțiți șase săptămîni, 2 zile și patru ore, pentru ca Natalia să își îndeplinească rolul de bunică. În perioada în care am rămas singur acasă am căpătat un obicei ciudat: vorbesc ”de unul singur”. Nu mi-am dat seama pînă ne-am reîntîlnit, cînd mi s-a părut ciudat să fiu auzit de cei care ne vizitau, de soție și copil, dar n-am renunțat, pentru că nu era orice fel de vorbire. În perioada de singurătate am perceput mai bine alteritatea spirituală, prezența și împrejmuirea lui Dumnezeu prin Duhul.

După începutul războiului toată povestea asta s-a amplificat.

În cursul vieții ”glonțul” (o dată la propriu) mi-a trecut de mai multe ori pe lîngă ureche. Am fost în proximitatea propriei treceri de cîteva ori și, după ce a trecut momentul de climax, mi-am dat seama cîte lucruri puteam pierde, pentru cîte lucruri trebuie să mulțumesc.

Scripturile creștine ne îndeamnă să fim plini de mulțumire în orice circumstanță, chiar și atunci cînd, uitîndu-ne împrejur, nu prea găsim motive de mulțumire. Apostolul ne spune: ”Bucurați-vă întotdeauna în Domnul, iarăși zic: bucurați-vă!”, apoi același: ”aduceți la cunoștința Domnului tot felul de rugăciuni și cereri, cu mulțumiri!”

Multă vreme în viață am fost nemulțumit și îmi găseam legitimitate în frustrare, precum Iona: ”sînt frustrat și voi mai fi!”. Credeam că sînt îndreptățit: uciderea tatălui meu, care ne-a lăsat orfani și pe mama văduvă în timpuri crunte, anii 70-80 în România, apoi altele și altele. Din cînd în cînd mai scăpam cîte un cuvînt de mulțumire către Dumnezeu printre dinți, însă întotdeauna există în mintea mea un ”dar s-ar putea și mai bine … ”

Dacă veți fi fost curioși în aceste zile, veți fi descoperit că acest cuvînt, calic, vine din limba ucraineană.

Iată:

”calic, ~ă [ VARLAAM, C. 359 / căl~ / ~ici, ~ice / калика] 1-2 , (Om) lipsit de mijloace materiale elementare (foarte) sărac. 3 Cerșetor. 4-5 (Om) atins de o infirmitate vizibilă (ciung, olog ). 6-7 , (Om) care vrea să trăiască din munca altuia parazit. 8-9 , (Om) avar. 10-11 , (Rar) (Om) mincinos. 12 Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 13 Melodie după care se execută acest dans.”¹

După ce am fost atît de mîndru de prestația conaționalilor mei la granița estică României, după ce am fost atît de bucuros să văd chiar cu ochii mei modul în care s-au mobilizat românii, zilele acestea am fost cuprins de rușine și întristare. Am fost în Iași ca să mă întîlnesc cu oameni care sînt în prima linie, care, zi și noapte, dormind doar cîte 4 ore din 24, transportă refugiați către gară, aeroport, pe banii lor, pe cheltuiala lor, într-o dăruire extraordinară.

În același timp, ca rîmele, au ieșit și ”voluntari”, care iau din pături, din ajutoare și pleacă cu plasele pline acasă. Tot românași de-ai noștri. Șmecherii. Ca păsările de pradă au apărut și profitorii, care și-au făcut repede cîte o ”organizație” care se ocupă de refugiați și adună fonduri imense pentru ce se întîmplă în Ucraina, apoi fac poze, le încarcă pe internet și consideră asta ”transparență”. Ce să mai spun de traficanții de carne vie …

Între aceste extreme, creștinul autentic și generos și fiara, care se hrănește din suferința aproapelui, există o categorie pe care am redescoperit-o cu toții în aceste zile: calicul. Acesta nu aleargă să-i ajute pe ceilalți, dar nici nu îi încurcă, treaba lui este cu obiectele.

Calicul cuminte nu interacționează direct cu celălalt, simțul alterității îi este alterat. Se luptă cu altul doar în cazul în care celălalt atentează la obiectele pe care el a pus ochii, raftul care trebuie golit sau pompa care trebuie să-i vomite lui în rezervor cît mai mult (vă amintiți? O femeie a fost lovită în stația de benzină pentru că încurca un calic!).

Astăzi este Duminică. Mulți dintre noi am spus în timpul liturghiei rugăciunea pe care am învățat-o de la Mîntuitor: ”Tatăl nostru care ești în ceruri” și în parcursul ei am spus și ”facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe pămînt” și ”pîinea noastră cea de toate zilele …” (dar motorina, benzina și uleiul!?)

Este greu în asemenea zile să spunem astfel de fraze, mai ales cînd unii dintre noi cred că Dumnezeu Și-a luat vacanță, că a uitat lumea, că este nepăsător la durerea semenilor noștri, că a lăsat lumea de izbeliște pe mîna unor smintiți cu butoanele roșii în vîrful degetelor.

Și totuși, prin credință credem că Trinitatea S-a sfătuit înainte de orice veac și Dumnezeu este tot pe Tron, așa cum era cînd cu potopul.

Cine spune că înțelege tot ce se petrece în aceste zile este de o superbie diabolică. După ce am fost despărțiți de vaccinuri și măști, acum sîntem împărțiți pe culori: roșu și galben-albastru. Patima este chiar mai mare decît pe vremea pandemiei.

Cei care ne pretindem credincioși ne ancorăm în Sfintele Scripturi de unde învățăm că Dumnezeu este suveran, că voia Sa este și bună și plăcută și desăvîrșită. Pentru noi personal, individual (spuneți-le asta ucrainenilor în refugiu sau mamelor de la Moscova, care își așteaptă fiii acasă și aceștia nu vor mai veni… ) sau pentru întreaga lume? Ce lume!

„Mi-am recăpătat liniştea,

înţelegînd că istoria

se află în mîna lui Dumnezeu,

nu în mîna muritorilor!”

Regele Mihai I al României

Nu sînt istoric, nu sînt expert militar, dar sînt credincios și om al Bisericii. Nu înțeleg tot ce se întîmplă în aceste zile, dar, ca fiecare dintre voi, mă uit în vecini și îmi pasă de familia mea, de țara mea, de suferința refugiaților. Viața on-line a fost confiscată de război, rețelele de socializare s-au colorat fie în galben-albastru, fie în roșu. Ca fiecare dintre voi, m-am lăsat prins în vîrtejul de știri și imagini.

Nu știu multe despre politica internațională și despre conflictele istorice, dar de 30 de ani mă ocup de istoria gîndirii creștine, patristica. Istoria ne-a arătat capcanele în care Biserica poate cădea prin negocierea cu puterile politice. Din pricina aceasta mă uit la poziționarea Bisericii față de acest conflict și O voi lăuda și o voi critica, deopotrivă, pentru că Biserica a cîntat pe mai multe voci în aceste zile.

De la binecuvîntarea războiului lui Putin, sfințirea tancurilor și cădirea tunurilor, pînă la acte de o frumusețe extraordinară, de un spectaculos bun simț, Biserica și-a arătat și fețele încruntate și gurile înspumate ale celor care au anatemizat dușmanul, dar și luminoasa față a blîndeții, ajutorării, protecției și bunătății practice.

Din păcate, pe de o parte, în aceste zile Biserica s-a înregimentat ideologic, balansîndu-se legată de firul prea fragil care O suspendă de condiționările politice. Din fericire, pe de altă parte, în aceste zile Biserica a arătat și că există nebănuite resurse de generozitate și ospitalitate, nu numai de vorbe, lozinci religioase și liturghii. Lideri religioși, preoți și pastori, au luat cuvîntul uneori admirabil, alteori rușinos.

Ca de fiecare dată, Doamne, iartă-mi nepriceperea și cuvintele care vin năvală! Iartă-mi patima și lipsa de lumină! Știi bine că în rugăciune nu poți conta pe teologia mea și bunele mele dispoziții sau manierele învățate pînă acum, dar poți conta pe totala mea sinceritate, pentru că uneori mi se golește mintea, uneori chiar și inima, dar mi se umple gura de vorbe …

Iată dar …

Rețelele de socializare îți oferă surprize nemăsurate. În aceste zile de foc găsesc ”creștini” care îl laudă pe Putin pentru inteligența sa strategică, dar mai ales pentru că este ”harapnicu lu Mnezău” pentru nenorocita de Europă gomorizată. Acest călăreț apocaliptic este soluția pentru întoarcerea la ”dreapta credință”, ”calea cea adevărată”, un adevărat creștin, care apără sfințenia familiei (nu contează că are amantă). Putin ÎNCĂ, cu toate evenimentele din ultimele 48 de ore, este pentru unii un adevărat erou al ”adevăratei ortodoxii”, pe care este gata să o apere cu sabia, pornind un război sfînt, cu binecuvîntarea ierarhilor Bisericii, că doar este mare ctitor la Athos. Ucigașul de la Kremlin se identifică pe sine cu valorile creștine și în acest fel își găsește simpatizanți atît în propria țară cît și aiurea pe la noi.

Putin întruchipează creștinismul radical, agresiv, revendicativ, care ”îi va trage în țeapă pe fătălăi”, îi decapitează pe eretici și îi arde pe rug pe potrivnicii orînduirii stabilite de Sfînta Biserică. Este creștinismul de grajd, transpirat și nespălat, reprezentîndu-i pe aceia care se îmbată de vineri pînă sîmbătă, apoi sîmbătă seara își bat nevestele și își blastămă copiii, pentru ca Duminica să își facă cruci largi către Biserici în drumul spre tîrg, spunînd de trei ori ”Tatăl nostru”.

De cînd am început o lucrare care se ocupă de cuplurile care contemplă ideea divorțului, am adunat experiența unor cazuri care ne-au schimbat radical perspectiva asupra motivelor pentru care doi oameni, care și-au promis iubire veșnică, ar putea divorța.

Motivele ”clasice” se întîlnesc mai rar decît am fi crezut. Apar motive noi și neașteptate. Știam că se despart cuplurile care au adunat 20-25 de ani de frustrare, se întîmplă în criza de la mijlocul vieții, după ce și-au crescut copiii, după ce au adunat destule resurse pe care să le împartă, după ce și-au găsit alte variante de trai, fie singuri, fie în concubinaj intermitent, ca fugă de singurătate.

Mai nou, mai ales după perioada de lock-down și pandemie (este de studiat relația cauză-efect în această situație), poate fără nicio legătura neapărat cu acestea, întîlnim situații noi, nemaiauzite, șocante.

Sînt tineri sub 30 de ani sau puțin peste, din familii de credincioși evanghelici (deci crescuți cu Evanghelia lîngă biberon), unii dintre ei chiar la a patra generație de evanghelici, din mediul urban, cu slujbe bune, cu situație materială foarte bună, frumoși de pică amîndoi, fără copii.

În două cazuri am întîlnit intenția de despărțire, dar, paradoxal, cu mărturia unei iubiri nestinse încă.

Cu alte cuvinte:

Copiii, pentru că fiecare este unic, se manifestă diferit în fața fenomenului religios. Cei născuți și crescuți în case în care religiozitatea este la loc de cinste pot manifesta reacții față de viața plină de pioșenie a părinților. În mod natural copilul este înclinat spre explorarea narațiunilor fantastice, imaginație, ritual și magic. Noi putem confunda aceste trăiri cu evlavia și putem exploata în mod nelegitim trăirile lor.

Scripturile ne spun: ”în păcat m-a zămislit mama mea” și ”nebunia este lipită de inima copilului”. De la Augustin încoace acceptăm ca dogmă depravarea totală încă din pîntecele maicilor noastre. Urmele de nevinovăție sînt datorate ignoranței. Uneori copiii, ca să ne facă pe plac, ne imită în manifestările noastre religioase sau, mai rău, se tem de consecințe și mimează trăiri pioase.

Vorbirea voastră să fie

totdeauna cu har,

dreasă cu sare,

ca să știți

cum trebuie

să răspundeți fiecăruia

Coloseni 4:6

În urmă cu ceva vreme am scris un text, ”Dreptul” la cinism.

Acum mă simt tentat de o reacție la anumite comportamente ale unor juni (evanghelici!!) care scuipă în stînga și în dreapta măscări pe cîmpiile albastre ale facebook-ului. Ori ei le dau glas, ori jubilează că unu, care vrea să se grozăvească în căutare de atenție … ”le spune, băi, frate!”. Și unii și alții sînt la fel de întinați! Și cel care înjură și cel care celebrează comportamentul golănesc și dă curaj celui care își exprimă astfel frustrările.

Este adevărat că sensibilitatea la argument este pierdută în aceste spații în favoarea utilizării epitetului. Este drept că a cîștigat atacul la persoană în dauna demonstrației. Și totuși … chiar nu mai există speranță? Chiar trebuie să abandonăm dezbaterea din Agora în favoarea postărilor cu pisici și cu mîncare? Chiar nu putem spera că în piețile acestea de vești și imagini, de discuții și certuri, nu se poate culege și ceva bun?

”Dragostea este o flacără a Domnului”

Cîntarea Cîntărilor

”Nu știu alții cum sînt …”, dar eu nu cred în dragoste la prima vedere. Și totuși mie (adevărată situare oximoronică) așa mi s-a întîmplat. Am văzut grupul de fete în depărtare. S-au apropiat și atunci mi-a fost atît de limpede: ”vreau ca fata asta să fie soția mea.” Din acel moment, așa cum spune Solomon în Cîntarea Cîntărilor, toate celelalte chipuri de fete și femei au devenit vreascuri pe lîngă mărul din mijlocul pădurii.

Verbul românesc are reflexivitate: ”ne îndrăgostim, m-am îndrăgostit”, subliniind participarea, implicarea subiectului; vorbitorii de limbă engleză ”cad în dragoste”, de această dată fiind subliniat inevitabilul, ineluctabilul. Cred că ambele situații sînt adevărate parțial.