Marius Cruceru

Continuare de AICI

Text Filipeni 3 și 4

sursa foto Edictum Dei

1. Pentru ce trăiești?

3:7 Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Hristos. Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos și să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credință.

Pavel trăiește pentru Isus Cristos, ca să Îl cunoască în fiecare zi mai bine, ascultînd citirea ucenicilor din Biblie, pierzînd toate pentru a-L cîștiga pe Cel care este totul. Pavel trăiește în fiecare zi cîștigînd din cunoașterea Lui, irosind toate achizițiile personale, cele pămîntești, legat din ce în ce mai mult de ceea ce este ceresc, de o Persoană cu totul transcendentă, Mîntuitorul Său. Scopul vieții Sale este să Îl contemple pe Cristos.

Există o artă a punerii întrebărilor. Scriptura ne vorbește de întrebări nebune, întrebări fără răspuns, inutile sau probleme prost puse. O problemă prost pusă nu poate avea un răspuns corect, spunea Grigore Moisil. Mircea Eliade vorbește despre întrebarea necesară, întrebarea care este așteptată de maestru pentru a da răspunsul potrivit.

Noțiunea de întrebare fundamentală

Există însă cîteva întrebări pe care, dacă noi nu ni le vom pune, viața ni le va pune. Sînt întrebările inevitabile. Sînt întrebările la care fiecare sistem filozofic sau religios caută să răspundă într-un fel sau altul. Sînt acele frămîntări care încep în fața primului sicriu pe care îl vedem și se încheie pe propriul nostru pat de suferință.

Fiecare dintre noi, că admitem sau nu, avem un sistem filozofic, chiar dacă nu sîntem filozofi calificați formal și nu conștientizăm acest lucru. Sîntem filozofi și teologi fără voie. Fiecare dintre noi respirăm și avem puls, dar nu toți sîntem pneumologi sau cardiologi. Faptul că executăm o acțiune nu ne face specialiști, așa cum, dacă am făcut covid, nu sînt epidemiolog, deși unii și-au obținut această calificare pe facebook, chiar și fără să fi făcut boala. Una este experiența, alta este expertiza, alta este căutarea, alta este cunoașterea. Avem înțelegeri, dar prea puțin dintre noi gîndesc hermeneutic, cum înțelegem ceea ce înțelegem? Noi avem experiențe și căutări care sînt împrejmuite de aceste întrebări, pe care le-am numit întemeietoare sau fundamentale. Ele pun temelia pentru alți stîlpi de gîndire, care, la un loc se coagulează în paradigme, moduri de înțelegere, concepții despre lume și viață.

Cred că unii dintre noi, care vom fi trecut printr-un proiect de construcție, am avut experiența schimburilor de meșteri. Îți zidește cineva, vine apoi cel care tencuiește, vine apoi cel care îți face gletuirea, finisajele, varul, instalația primară, apoi vine instalatorul care pune obiectele sanitare… și, cînd vine următorul, auzi întrebarea inevitabilă: „da aici cine v-a lucrat înainte?”

Uneori meșterul prezent are dreptate. Treaba este făcută de mîntuială, în doru lelii, superficial, cu mentalitatea celui care „trage o țeapă” o singură dată și apoi nu se mai gîndește la perspectivă, la viitor, la alți clienți, la alte proiecte. Banul să iasă.

Unul dintre cele mai dureroase subiecte în mediul evanghelic este etica muncii. Pretindem că ne derivăm istoria din teologia și practica reformatorilor, care au generat o nouă etică a muncii după Reformă, dar realitatea în spațiile de lucru este cu totul alta. Am auzit prea mulți confrați spunînd: „decît să lucrezi cu pocăiți, mai bine… ”

Cum s-a ajuns aici într-o comunitate care invocă atît de des versetul Apostolului care spune:

În primii ani după mutarea la Oradea am călătorit mult cu trenul. Fie că mă duceam spre Sud sau spre Est, drumul trecea prin Cluj. Între Oradea și Cluj nu era (nici acum nu este!) linie electrificată, așa că mai toți ne zgribuleam iarna, ne topeam de căldură vara, pînă ajungeam la linia electrificată.

După Cluj, atmosfera se destindea și începeam să intrăm în dialog unii cu ceilalți, 8 călători condamnați la 8 ore de împărtășire a aceluiași spațiu.

– Mergeți departe?

– La Iași?

– Ah, la Iași! Departe! Aveți ceva de mers.

– Dumneavoastră?

Care este diferența dintre cel cu judecată, cel cu discernămînt, cel care a făcut alegeri în urma cumpănirii și cel nechibzuit?

Amîndoi au depus efortul și au plătit prețul de a construi, amîndoi au ascultat cuvintele divine, amîndoi au știut, amîndoi au fost informați, amîndoi au suportat aceleași stihii. Diferența dintre prăbușire și temeinicie stă nu în auzire, ci în ascultare cu fapta.

Auzi cuvintele și le împlinești.

De ce?

Pentru că ceva radical a fost schimbat de Dumnezeu în viața ta.

Ideea de radicalitate are de-a face cu întemeierile, cu rădăcinile, cu temeliile.

Casa spirituală a celui care Îl urmează pe Cristos cel viu într-un mod viu, și nu precum un alt “ism”, stă în picioare pentru că și-a încredințat dorințele Celui care îl va fi creat.

Dacă ar fi să pui de-o parte 72 de ore de post pentru o problemă (nu este discutabil dacă poți sau nu poți și cît de mare este chinul și sacrificiul), care ar fi acea problemă pentru care ai sacrifica aceste trei zile din viața normală? Care ar fi lucrul acela care te arde atît de mult încît să plătești acest preț?Motivele spun totul despre rădăcinile, despre temeliile vieții noastre spirituale.

4. Două tipuri de porți, două tipuri de căi

Matei 7:13-14: Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află.

După ce ești confruntat cu relația pe care o ai cu Cel de dincolo de Ușă, urmează o cascadă de alegeri. În imageria populară și în folcloristica noastră teologică este drumul și la final este ușa.

Nu, poarta îngustă este chiar la începutul căii. Poarta îngustă deschide pasajul spre calea îngustă, care duce la viață și pentru că este atît de îngustă și puțin vizibilă, acoperită de vegetație, față de cea largă și unde sînt majoritățile, mulțimile, este greu de găsit. Largă este poarta care duce spre calea largă care se termină, la rîndul ei, în moarte.

Sînteți tineri, aveți de făcut alegeri grele încă de acum.

Unul dintre paradoxurile creștinismului este tensiunea dintre radicalismul opțiunilor și posibilitatea nuanțărilor. Domnul se coboară la fiecare dintre noi, fără a ne așeza pe un pat procustian, în același timp ne oferă alegerea în întuneric și lumină, excluzînd nuanțele de gri, alegerea este între stînga și dreapta, fără a avea posibilitatea mediocrității, înăuntru sau afară, cu Domnul sau împotriva Sa.

Textul din finalul Predicii de pe Munte se desparte în mai multe perechi de alternative. Radicalismul alegerilor este ceea ce ne dă de gîndit și finalul ne lasă pe gînduri într-un discurs care adaugă perspectiva cauză-efect.

Creștinismul nu poate fi trăit ca un alt ism, socialism, capitalism, budism, mahomedanism etc. Creștinismul nu poate fi trăit nici măcar ca un stil de viață diferit precum veganismul sau minimalismul. Creștinismul presupune o schimbare ontologică și relațională.

Dilemele încep de fapt mult mai devreme decît apar la prima vedere.

Continuare de AICI, AICI, AICI, AICI, AICI și AICI

Cît sîntem în trup sîntem tot timpul în strigătul ”binele pe care vreau să-l fac nu-l fac și răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!”

De aceea, conștienți fiind de continua ratare a standardelor lui Dumnezeu, este loc pentru fiecare să ne pocăim continuu și pînă la moarte.

De ce reactivare după pocăință autentică? Pentru că lui Dumnezeu nu
Îi place ca diavolul să cîștige două bătălii la rînd într-un război. Dacă i s-a permis diavolului să cîștige o primă bătălie în viața lui David, următoarea este cîștigată de Dumnezeu.

Ce psalmi ascultăm și citim noi acum? Psalmii unui împărat, din ăștia au mai fost! Psalmii unui curvar, și din ăștia au mai fost, ai unui ucigaș? Nu! Psalmii „omului după inima lui Dumnezeu”, pentru că așa a fost numit de Însuși Domnul un ucigaș și un adulterin care a pierdut enorm, dar a fost reactivat într-un mod nou pentru slava Sa!

13 Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă,şi păcătoşii se vor întoarce la Tine.14 Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele! Izbăveşte-mă de vina sângeluivărsat,şi limba mea va lăudaîndurarea Ta.15 Doamne, deschide-mi buzele,şi gura mea va vesti lauda Ta.16 Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus,dar Ţie nu-Ţi plac arderile-de-tot.18 În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionuluişi zideşte zidurile Ierusalimului!19 Atunci vei primi jertfeneprihănite, arderi-de-tot şi jertfe întregi;atunci se vor aduce pe altarul Tău viţei.

Ce se pierde și ce se cîștigă cînd ne pocăim? Există lucruri care te descalifică pentru totdeauna, chiar dacă Dumnezeu și Biserica te iartă. Se poate reclama revenirea în aceleași poziții de slujire, de autoritate? A rămas viața lui David intactă, autoritatea lui neștirbită, poziția lui egală cu cea dinainte? L-a repus Dumnezeu în aceleași roluri?

Nu!

Curățire, spălare, zidește, pune, dă-mi iarăși – ce serie de imagini!

7 Curăţeşte-măcu isop, şi voi fi curat;spală-mă, şi voi fimai alb decât zăpada.8 Fă-mă să aud veselie şi bucurieşi oasele pe care le-ai zdrobit Tu sevor bucura.10 Zideşte în mine o inimăcurată, Dumnezeule,pune în mine un duh nou şi statornic!11 Nu mă lepăda de laFaţa Taşi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.12 Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale,şi sprijină-mă cu un duhde bunăvoinţă!

David cere restaurare, vrea să repare, în măsura în care se poate. Uneori nu se mai poate! Morții nu pot fi înviați, spălarea Batșebei nu înlătură sarcina nedorită. Șmecheriile și complotul, acoperirea, autoritatea politică și militară a lui David nu sînt de ajuns ca să anuleze faptele.

Repetiția este mama învățăturii!

Trebuie să repetăm ca să ne aducem aminte. Pocăința este un foc care trebuie alimentat continuu.

4 Împotriva Ta, numaiîmpotriva Ta,

am păcătuit şi am făcut ce este rău înainteaTa;aşa căvei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta.5 Iată căsunt născut în nelegiuireşiîn păcat m-a zămislit mama mea.

9 Întoarce-Ţiprivirea de la păcatele mele,
ştergetoate nelegiuirile mele!
17 Jertfeleplăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit:
Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.

David nu numai că își reamintește din cînd în cînd păcatul în aceeași formă (am curvit, am ucis!), ci repetă folosind imagini și lexeme diferite, apoi reformulează totul în modul paralelismului ebraic. Se rotește asupra conceptelor, repetînd într-un mod diferit ofensa, dar include și încarcă noi sensuri după tehnica bulgărelui de zăpadă.

Este ca un zbor de vultur, în cerc, se rotește asupra prăzii, ca să fie cît mai exact.

Descrie aceleași fapte cu sinome și expresii înrudite ca să fie deopotrivă precis în descriere, dar să includă ce este mai important: perspectiva de sus, vederea holistică, ansamblul.

Pînă la urmă împotriva cui am păcătuit? Împotriva lui Urie, Batșeba, da, dar în primul rînd acum se vede mai clar relația esențială: Împotriva Domnului.

Nu poate fi vorba de pocăință autentică fără un pas delicat, drastic, dur și care trebuie să dureze pentru toată viața: reamintirea faptelor iertate. Unde ați găsit „marea uitării” în Biblie? Unde găsim un Dumnezeu uituc?

Adevărata dovadă de dragoste stă în reamintire și iubire. Soția își amintește cine sînt și totuși mă iubește pentru că dragostea nu uită, ci acoperă totul. Amnezia nu este o dovadă de iubire, este doar o dovadă de slăbiciune mentală. Iubirea este puternică tocmai prin faptul că ofensa este tot timpul proaspătă, tot timpul însă… acoperită, iertată.

Noi nu-L putem invita pe Dumnezeu la uitare. „Cine are o conștiință curată sigur are o memorie foarte scurtă.”

3 Căci îmi cunosc bine fărădelegileşi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.

Da, păcatul este iertat, absolvit, dar păcatul stă totuși înaintea mea.

Sînt două mari avantaje să nu îți uiți păcatul:

Astăzi am avut o discuție iluminantă. L-am întrebat pe un pastor mai în vîrstă, la care mai fac spovedanie din cînd în cînd, cum aș putea să sfîrșesc bine, să nu ajung în situația în care Johhny Hunt și alții au ajuns.

Știu bine că am „material prost”, Psalmistul spune: „în păcat m-a zămislit mama mea”, Apostolul spune: „văd în mine cum se luptă două firi… binele pe care vreau să-l fac nu-l fac și răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!”. Sînt augustinian și cred în depravarea totală a inimii omenești, în înclinația spre rău a tuturor, chiar dacă sînt mîntuit de Isus Cristos. Îmi repet sistematic: „inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea” și stau cu frică și cutremur pentru că „cel ce crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă.”

Cum se poate ajunge la „misecuvinism” cînd vestim Evanghelia Harului, cînd propovăduim un Dumnezeu atît de fascinant și măreț, care Și-a făcut milă de noi, Care ne face hatîrul prezenței Sale cotidian?

Probabil mulți dintre noi ne întrebăm ce se întîmplă și de ce se întîmplă acum ce se întîmplă în Convenția Baptistă de Sud.

Se petrece același lucru care se s-a petrecut în capul oricărui lider care și-a pierdut dreapta cumpănă, care n-a mai dat socoteală nimănui, care iese din structurile de autoritate necesare, fie el creștin sau păgîn: misecuvinismul[1]

[1] https://psihoteca.ro/sentimentul-exagerat-de-entitlement-sau-misecuvinismul/

Aceeași secvență de gînduri s-a petrecut în capul lui David, cînd a hotărît că nu se mai duce la război în vremea în care toți împărații mergeau la război. (2 Samuel 11:1)

Atunci David a hotărît în mintea lui că a slujit prea mult și că merită o răsplată specială pentru un om ales ca el, a considerat că își făcuse datoria, că lui i se cuvine o pauză binemeritată, că el are drepturi suplimentare față de ceilalți, că el are voie să facă ce altora le fusese interzis, că este superior tuturor, pentru că are achiziții, CV, realizări, este lider, conducător, rege și toată împărăția, cu tot ce este în ea, este a lui.

Să notăm indicația de lectură. Este către mai marele cîntăreților, scris atunci cînd Natan l-a confruntat pe David cu privire la Batșeba. Știți istoria, știți contextul. Și acest psalm nu este singurul psalm al pocăinței. Ce scene trebuie să fi fost! Cu împăratul vinovat de față se cîntau psalmi ai pocăinței cu recunoașterea în detaliu a tuturor faptelor, cu autoacuzare, cu penitență exact descrisă.

1 Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta!
După îndurarea Ta cea mare, ştergefărădelegile mele!
2 Spală-măcu desăvârşire de nelegiuirea meaşi curăţă-mă de păcatul meu!6 Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adânculinimii:fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu!

David și-a recunoscut faptele, contabilicește, juridic, precis. Cu adevărat și în tot adevărul, exact, fără să fie tras de limbă, fără să încerce vreo îndulcire prin sinonime. A curvit, n-a alunecat; a furat, n-a împrumutat; a ucis, a vărsat sînge nevinovat, n-a trimis un erou la moarte indirect.

Ce este nostalgia? Etimologic vorbind este durerea reîntoarcerii.

Pocăința are un aspect nostalgic. Din păcate termenul pocăință este deja un arhaism și iese din uzul comun în favoarea unui alt termen: convertirea. Însă sînt două chestiuni diferite. Convertirea este un eveniment, prin care Dumnezeu ne învie la o nouă viață. Pocăința însă este un proces de o viață întreagă.

Toți creștinii pretindem convertirea, dar uneori ne blocăm într-un triumfalism ușuratic, prin care reclamăm o viață de biruință continuă, constantă și climactică, ceea ce nu se întîmplă în viața niciunuia dintre noi. 

În mentalul evanghelic avem idei și practici pe care le numim generic ”pocăință”, adesea numim astfel simple regrete, păreri de rău, frustrări și ciuda că vom fi fost prinși asupra faptului. Adevăratele lacrimi ale pocăinței nu au nimic de-a face cu amărăciunea că ne vom fi pierdut reputația sau vom fi făcut de rîs biserica locală în care sîntem membri sau familia. 

Dintr-o altă pespectivă, pocăit, ca termen folosit de cei din lume, a ajuns aproape o jignire.Este folosit cu sens depreciativ. Între aceste tensiuni vom încerca să găsim calea spre ceea ce am putea imagina ca drum al pocăinței autentice.

Într-un articol precedent am discutat despre MOTIVELE pentru care ele spun NU. (Vezi partea a II-a AICI) Ce facem totuși cînd și după ce aflăm răspunsul?

Există, după cum am văzut, cel puțin 10 motive și încă unul foarte important pentru care o fată ar refuza intrarea într-o relație de prietenie cu un băiat în vederea căsătoriei. Dincolo de cele amendabile, negociabile și corectabile, există unul asupra căruia nu se poate face nimic: voia suverană a lui Dumnezeu.

Cum administrăm totuși un refuz?

Există cel puțin două scenarii posibile:

Am crescut doi copii, care acum sînt căsătoriți. Anul trecut am devenit bunici. Cînd s-au făcut aceștia mari și ne-a mai făcut Dumnezeu un dar, pe Noah, am crezut că știm atît de multe lucruri despre educația copiilor, încît acum va fi mult mai ușor.

N-a fost să fie așa! Fiecare copil este cu totul diferit. Aceeași doi părinți, dar altă moștenire genetică, altă spirală a ADN-ului, alte înclinații, alte pulsiuni.

Cu fiecare copil a fost altfel și acum sînt mai convins ca niciodată că nu există rețete, nu există metode ideale pentru conducerea unui suflet spre maturitate. Nimeni nu va fi niciodată pe deplin pregătit pentru călătoria cu alt suflet pe care trebuie să îl cioplească.

Ce metafore ar descrie mai bine călătoriile noastre cu fiecare dintre pruncii noștri?

Iată cîteva:

A murit Isus Cristos, un mare maestru spiritual! Au mai murit și alții: Socrate!

A murit nevinovat! Au mai murit și alții!

A murit pentru mulți! Au mai murit și alții. Numai războiul cu Ucraina a livrat zeci de eroi, soldați care și-au sacrificat viața pentru mulți.

Și a avut Dînsul chiar cea mai îngrozitoare moarte? Există chinuri și morți îndelungi, pe săptămîni! Există dureri mai mari decît cîteva ore suspendat pe un lemn. Există moarte mai cruntă decît cea fizică, să mori pe dinăuntru violată zile la rînd, batjocorită și apoi lăsată în viață, purtînd în pîntec rodul siluirii.

Profetul Isaia ne spune:

Isaia 53:3 Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El şi noi nu L-am băgat în seamă.

4 Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.

5 Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.

Paștele aterizează greu și lin, timp de 40 de zile, cam 6 săptămîni, ba aproape 7, în viața celor care fac parte din cultele tradiționale. Este Postul Mare.

Paștele cade aproape meteoritic în viața credinciosului evanghelic. Acum e sărbătoarea Floriilor, care și ea ne ia oarecum prin surprindere, după care, cu treabă, aprovizionare, alergătură și curățenie… Vinerea Mare, Sîmbăta neagră și gata… e Paște.

De Paște facem „programe”. Dacă facem „programe” multe (Joi – Cina Domnului, Vineri seara, Duminica – Prima zi de Paște, Luni, a doua zi de Paște, cîte două „programe”) atunci facem și „repetiții”, mai ales dacă sînt implicate formații muzicale.

Cam asta este, din păcate, tot!

Apoi reintrăm în … „normal”!

Isus este ”specialist” al neașteptatului, un maestru al surprizelor și al anticlimaxului. Te aștepți ceva de la Dînsul și El livrează altceva. Tocmai ai crezut că ai înțeles, precum Nicodim, și îți spune că stai prost cu hermeneza. Crezi că ai dat de profet, ca Samariteanca, dai peste Mesia, ba chiar peste Dumnezeu Însuși.

Crezi, precum Iuda, că Îl poți provoca să facă revoluție și să instaureze un nou guvern, în care El să fie împărat, să fie încoronat pe scaunul lui David, dar El te înșală și se duce să troneze pe cruce, încoronat cu spini și îmbrăcat în batjocură în purpură de locotenent.

Sărbătoarea Floriilor este sărbătoarea cu cele mai mari contraste și tensiuni dintre toate sărbătorile creștinilor.

În încercarea de a ne uita la toate fețele acestei pietre prețioase șlefuită în Sfintele Scripturi, am văzut că harul este ”ce primesc bun fără să merit și nu primesc rău, deși aș merita” în cea mai simplă definiție. Dar, dacă privim cu mai multă atenție, există mai multe feluri de înțelegere a harului: există harul prezenței lui Dumnezeu în toată creația, harul pedepsei, pentru cei care sînt considerați fii înfiați prin credință, harul pocăinței (am văzut că este har și să credem)și chiar harul pătimirii pentru crez.

Harul general sau al prezenței lui Dumnezeu peste și în lume este și pentru cei necredincioși. Într-un sens chiar și lui Satana i se face cumva ”har” într-o formă restrînsă a termenului, pentru că, deși tăgăduit, este îngăduit încă în existență o vreme, fără să fi fost distrus din următoarea clipă a răzvrătirii lui. Peste creație și peste cei necredincioși este așezată și ultima formă a harului, pe care o vom explora în cele ce urmează. Celelalte 5 forme ale harului se manifestă doar peste cei credincioși.

Scriptura inventariază multe ocurențe referitoare la har. Nu vom reuși să facem un studiu exhaustiv în cîteva sute de cuvinte, dar putem roti diamantul harului pe cîteva fețe și să privim cel puțin șapte aspecte ale, așa cum îl numește Apostolul Petru, ”harul felurit al lui Dumnezeu” (1 Petru 4:10). Dacă este felurit, înseamnă că se deschide un evantai de posibilități. Iată 7 aspecte, 7 fețe ale harului felurit de care ne face parte Creatorul.

1. Harul prezenței Sale sau harul general. Poți admite sau nu existența Sa, poți recunoaște sau nu prezența Sa, noi credincioșii credem că lumea se ține încă în mișcare, viață și ființă din pricina faptului că Dumnezeu nu este ”abstract”, etimologic vorbind, nu se abstrage lumii, este încă peste noi, cu noi, după cum îi este numele dat Mîntuitorului Emanuel. Este într-un fel cu cei credincioși, este ”în ei”, dar peste toată creația, de asemenea. Pentru că ”ploaia cade și peste cei buni și peste cei răi, soarele răsare și peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 4:45). Printre cei mai cruzi criminali există oameni cu digestie corectă și inimă de fier. De ce? Pentru că Dumnezeu își manifestă harul prezenței Sale suverane peste lume în mod ”nedrept”. În concepția creștină omul este corupt dinainte de naștere: ”în păcat m-a zămislit mama mea”, spune Psalmistul. Toată lumea este insuportabilă pentru sfințenia lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi sîntem în delict ontologic prin simpla noastră existență. Ar trebui să fim cauterizați la prima minciunică. Dar Dumnezeul ”oricărui har” (1 Petru 5:10) este peste noi, între noi, cu noi, în noi. Focul iadului se manifestă în primul rînd prin abstragerea lui Dumnezeu din acel loc, iadul este ”ateu”, topic vorbind, fără Dumnezeu.

2. Harul pedepsei lui Dumnezeu. Da, sună oximoronic, dar pentru cei care sînt într-o relație de adopție cu Dumnezeu, pentru cei cărora li s-a dat ”harul” înfierii prin credință, există un har special, de apreciat. Autorul Epistolei către Evrei (Evrei 6:10) ne spune că ”Dumnezeu ne pedepsește ca pe niște fii”, spre mai marele bine al nostru. Dacă nu ne-ar fi pedepsit, ne-ar fi tratat ca pe niște feciori din curvie, ca pe niște bastarzi. Psalmistul ne spune că tocmai atunci cînd ne preumblăm ca niște oi dezorientate prin Valea Umbrei Morții, ”toiagul și nuiaua Sa ne mîngîie”.

Citește restul articolului pe Edictum Dei AICI

Scripturile creștine se încheie întru-un mod surprinzător: „Harul Domnului Isus Cristos să fie cu voi cu toți! Amin!”. Nu pacea, nu bucuria, nu evlavia, ci harul.

Din păcate, termenul s-a depreciat printr-o folosire cu prea mare ușurătate. În mediul evanghelic parcă demonetizarea termenului este și mai acută: „am avut harul să am profesori buni; am avut harul să reușesc la examen, deși nu prea am învățat; am avut harul să găsesc un loc de parcare în Paris; am avut harul să prind rînd la pașapoarte; am avut harul să rezerv numărul la mașină BH 12 HAR!”. Completați voi!

Nu numai semnificantul este compromis, ci și semnificatul. Dietrich Bonhoeffer vorbește în Costul uceniciei despre harul ieftin.

Harul ieftin este duşmanul de moarte al bisericii noastre. Astăzi, lupta noastră se dă pentru harul care costă scump. Harul ieftin înseamnă har ca marfă de duzină: iertare ieftină, mângâiere ieftină, sacramente ieftine; harul a devenit tezaurul nesecat al Bisericii, din care se distribuie cu mână largă, fără şovăieli şi fără limite; har fără preţ, har fără costuri. Esenţa harului, nu-i aşa, e tocmai aceasta: datoria a fost plătită în avans, o dată pentru totdeauna. Şi dacă datoria a fost achitată, atunci totul se poate obţine pe nimic. Costurile au fost infinite, cum infinite sunt, în consecinţă, şi posibilităţile de folosire şi de irosire. Ce-ar mai însemna harul, dacă n-ar fi ieftin? Harul ieftin înseamnă har ca învăţătură, ca principiu, ca sistem; înseamnă iertarea păcatelor ca adevăr general valabil, înseamnă dragostea lui Dumnezeu, în chip de concepţie creştină despre Dumnezeu. Este suficient să o accepţi, ca să capeţi numaidecât iertarea de păcate. Biserica adeptă a acestei învăţături despre har are în mod nemijlocit parte de el. Într-o astfel de biserică, lumea găsește o acoperire ieftină a păcatelor sale, pe care nu le regretă și de care, tocmai de acea, nu-și dorește să se elibereze. Harul ieftin înseamnă deci tăgăduirea Cuvântului viu al lui Dumnezeu, tăgăduirea întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. ¹

Ce este harul într-o definiție cît mai simplă în termenii întregii Scripturi? Harul, așa cum apare și în Vechiul Testament și în Noul Testament? Pentru că, da, și în Vechiul Testament avem har.

Citește mai departe pe Edictum Dei AICI

Lumea fierbe de o lună de zile. Gîndul celui de-al Treilea Tăzboi Mondial a încolțit mai întîi în mintea noastră, apoi am început să verbalizăm cu timiditate, pentru ca acum să vorbim din ce în ce mai degajat și realist despre posibilitățile de neimaginat pentru generația noastră.

”Cine și-ar fi imaginat? Să fim noi ăia care vor trăi al treilea război mondial” îmi spun colegii mei de generație, decrețeii. Unii dintre aceștia trăiesc spaima incorporării, teama de front, iar femeile frica pentru un viitor sumbru pentru o așteptată criză alimentară de proporții nemaivăzute.

Am rîs de cei care și-au făcut provizii de ulei, pentru că nu și-au făcut provizii de făină. Rusia și Ucraina dețin un mare procent din piața de grîu. Am rîs de cei care au stat la cozi interminabile la benzinării, doar pentru că unii dintre noi am ales alte provizii. Rîsul ne-a înghețat pe față în momentul în care, după ce guvernanții noștri ne-au asigurat că rezerva de stat este plină, ca să nu ne facem provizii, cînd au fost întrebați de reporteri pînă cînd ajunge, ne-au răspuns senin: pînă în August. Acum este Aprilie. Ce vom face din Noiembrie?

Mulțumiți lui Dumnezeu

pentru toate lucrurile …

1 Tesaloniceni 5:18

Mi s-a întîmplat pe la începutul pandemiei. Eram, cred, la a doua infectare. Am scăpat ușor la prima (pierderea mirosului patru zile, stare proastă cam o zi!). La fel Natalia și Noah. Apoi am fost despărțiți șase săptămîni, 2 zile și patru ore, pentru ca Natalia să își îndeplinească rolul de bunică. În perioada în care am rămas singur acasă am căpătat un obicei ciudat: vorbesc ”de unul singur”. Nu mi-am dat seama pînă ne-am reîntîlnit, cînd mi s-a părut ciudat să fiu auzit de cei care ne vizitau, de soție și copil, dar n-am renunțat, pentru că nu era orice fel de vorbire. În perioada de singurătate am perceput mai bine alteritatea spirituală, prezența și împrejmuirea lui Dumnezeu prin Duhul.

După începutul războiului toată povestea asta s-a amplificat.

În cursul vieții ”glonțul” (o dată la propriu) mi-a trecut de mai multe ori pe lîngă ureche. Am fost în proximitatea propriei treceri de cîteva ori și, după ce a trecut momentul de climax, mi-am dat seama cîte lucruri puteam pierde, pentru cîte lucruri trebuie să mulțumesc.

Scripturile creștine ne îndeamnă să fim plini de mulțumire în orice circumstanță, chiar și atunci cînd, uitîndu-ne împrejur, nu prea găsim motive de mulțumire. Apostolul ne spune: ”Bucurați-vă întotdeauna în Domnul, iarăși zic: bucurați-vă!”, apoi același: ”aduceți la cunoștința Domnului tot felul de rugăciuni și cereri, cu mulțumiri!”

Multă vreme în viață am fost nemulțumit și îmi găseam legitimitate în frustrare, precum Iona: ”sînt frustrat și voi mai fi!”. Credeam că sînt îndreptățit: uciderea tatălui meu, care ne-a lăsat orfani și pe mama văduvă în timpuri crunte, anii 70-80 în România, apoi altele și altele. Din cînd în cînd mai scăpam cîte un cuvînt de mulțumire către Dumnezeu printre dinți, însă întotdeauna există în mintea mea un ”dar s-ar putea și mai bine … ”