A venit sezonul vacanțelor și concediilor. Jumătate din iulie și luna august. În 30 de ani de căsnicie am avut vreo 25 de concedii, cam jumătate reușite. Cîteva, distruse parțial sau complet. Am ceva experiență să vă împărtășesc. Poate voi veți face mai bine decît noi. Întreruperea muncii pentru mine este o chestiune teologică, bine articulată, dar foarte greu de îndeplinit.

Îmi tot repet: dacă Dumnezeu s-a odihnit de munca lui, atunci trebuie să o fac și eu. Întreruperile sărbătorești sînt săptămînale (Duminica pentru noi), lunare (un weekend prelungit), anuale (concediu/vacanțe). Concediul trebuie să fie o disciplină spirituală din clasa celebrărilor, sărbătorilor. Se poate rata un concediu? Se pot face mai mulți nervi și să aduni mai multă oboseală decît cea de la plecare? Sigur! Iată cum:

1. Timpul și durata. Vara sau iarna? Împărțit în două? Mie îmi place vara, ei îi place iarna; mie, la munte; ei, la mare! Cum facem? Lăsați nediscutate aceste lucruri. Sperați că celălalt va ceda sau va înțelege pe parcurs. Lipsa de comunicare în stabilirea acestor lucruri este aur curat. Nu stabiliți nimic concret și luați perioade diferite de concediu de la locul de muncă. El, ca să își ajute părinții la grădină; ea, ca să facă o redecorare a casei. Amîndoi veți regreta un alt concediu ratat.

2. Locul. Nu verificați nimic înainte, deși acum aveți posibilitatea. Mergeți acolo unde v-au recomandat prietenii, apropiații, rudeniile. Dacă le-a plăcut lor, sigur vă va fi pe plac și vouă. Veți descoperi că funcționează legea entropiei, ce ieri era un restaurant bun și le-a plăcut lor, astăzi este o bombă nenorocită, unde mirosul de țuică și ouă prăjite este îmbibat și în lemn. Veți bombăni toată perioada că ați mers pe mîna altora, fără poze, fără recomandări, fără verificarea recenziilor.

citește întreg articolul pe Edictum Dei AICI

Zilele trecute au apărut pe rețelele de socializare cîteva fotografii alăturate: fotografii de la paradele Pride și inundațiile catastrofale din Germania și Austria și incendiile din Canada.

Imediat au apărut două tipuri de mesaje contradictorii: unii, care sînt siguri că există o legătură cauză-efect între stricăciunea morală din cele două teritorii și stihiile dezlănțuite și alții, care sînt la fel de siguri că primii nu au dreptate.

Țin legătura cu prietenii mei din Germania și Austria zilnic, unii credincioși, alții mai puțin bisericoși și toți aceștia sînt extrem de mirați de claritatea pe care o au unii dintre predicatorii/profeții/slujitorii noștri față de ”voia” lui Dumnezeu cu privire la patria lor adoptivă, de la mai bine de 500 sau 1000 de km distanță.

Nu este prima dată cînd de la amvoanele bisericilor auzim: ”Dumnezeu face asta și asta pentru că lumea s-a stricat …”. Este acum mai stricată decît în vremea lui Noe?

A spus ceva nou Dumnezeu între timp în Textul revelat și noi nu știm? Oare, numai imoralitatea sexuală din zonele urbane ale țărilor europene este urîtă de Dumnezeu? Atunci, de ce nu se rup barajele din Olanda, de ce nu se scufundă Țările de Jos? Oare nu urăște Dumnezeu la fel de mult mîndria, bîrfa, lenea, spiritul lui ”lasă, domnule, că merge și așa …”?

Nemții, tot nemți! De o civilitate, solidaritate și hărnicie de invidiat, s-au apucat să dreagă singuri străzile, au ieșit cu lopeți și mături, fără să aștepte Guvernul să le măture în fața caselor. Oare, acest fel de atitudine nu este iubită de Dumnezeu?

Știți cum arată satele din zona Salzburgului sau orășelele din Germania provincială? Ce familii minunate găsești acolo, îmbisericiți și cu multă credință în Dumnezeu! Acest fel de retorică, fie într-o parte a pendulului, fie în cealaltă, dovedește mîndrie spirituală.

Citește întreg articolul pe Edictum Dei AICI

Sîntem căsătoriți de 30 de ani. În iulie 1991, în plină criză economică, ne-am căsătorit fiind foarte tineri. Doi copii, eu aveam 20 de ani, ea, 21. Ne-am întîlnit prima oară în 1985 și, cu toate că eu nu cred în ”dragoste la prima vedere”, mie așa mi s-a întîmplat. Am văzut-o și mi-am spus: ”Aceasta ESTE soția mea!” În acești 30 de ani am adunat multe, foarte multe bucurii, dar și cîteva păreri de rău, nostalgii în sensul etimologic al cuvîntului (dureri ale reîntoarcerii). Sîntem foarte fericiți, a fost aproape perfect (cel puțin în ce o privește pe ea) dar, dacă aș avea un fel de mașină a timpului, m-aș întoarce să schimb cîte ceva, ca să fie mai mult ca perfect! În alte texte am enumerat mai multe astfel de păreri de rău, aș putea scrie cel puțin 30 pentru fiecare an, dar încerc să le restrîng doar la 10 majore:

1. TIMPUL – îmi pare rău că n-am petrecut mai mult timp împreună. Am avut o viață profesională cu multe călătorii. Au fost călătorii în care am fost singur, deși ea ar fi putut fi cu mine. Au fost momente, pe care m-aș fi bucurat să le fi împărtășit împreună. Acum, cînd îmi dau seama că cea mai mare parte din căsnicia noastră se va fi scurs deja, prețuiesc fiecare clipă. Ea calcă rufe? Îmi iau laptopul sau tableta ca să lucrez lîngă ea. Călătoresc undeva mai mult de o zi? Facem eforturile necesare, ne așezăm ultimul copil dormind în carseat și plecăm la 5.30 dimineața, ca să avem încă 4 ore împreună ținîndu-ne de mînă (în sfîrșit avem mașină cu transmisie automată!)

2. DIMINEȚILE – de multe ori am început diminețile împreună. Au fost cele mai minunate, dar în multe ocazii am fugit ca un apucat spre lucrul care oricum m-ar fi așteptat tot acolo. În multe dimineți, în loc să ne deschidem zilele cu zîmbet, așa cum o făceam în primii ani ai căsniciei noastre, mi-am aruncat ochii în telefon sau tabletă să văd ce mai e ”nou”. ”Nimic nou sub soare, ce a fost va mai fi!” Acum am revenit la acel obicei de acum 30 de ani, să ne spunem unul altuia ”bună dimineața” cu un zîmbet.

3. PRÎNZURILE – fiind de multe ori în fugă, am mîncat prin oraș, cu prieteni, deși de multe ori ea m-a așteptat cu masa pusă, ca să mîncăm împreună. Prînzul, nu cina, era pe vremea noastră cea mai importantă masă a românilor. Acum vremurile s-au schimbat. Încercăm să corectăm și să mîncăm împreună. Masa împreună are conotații simbolice. Pînă și Dumnezeu ne invită la o masă eternă, escatologic vorbind.

4. SERILE – serile în care nu ne-am împăcat, dacă va fi fost vreo tensiune între noi, serile în care ne-am culcat bosumflați. Scriptura ne învață să nu apună soarele peste mînia noastră. În 21 mai 2007 aș fi murit în somn. Aș fi murit lăsînd regretele unei discuții neîncheiate în pace.

5. NOPȚILE – nopțile de lucru, nopțile albe, nopți pierdute pentru odihnă și ”cîștigate” pentru scris la diferite proiecte, nopți în care ea s-a dus singură să adoarmă copiii și eu am rămas mult în noapte lucrînd la tot felul de dead-lines, care mi-au uzat trupul și nervii, fiind a doua zi iritabil, cu puțină energie fizică și emoțională și pentru ea și pentru copii.

Citește tot articolul pe Edictum Dei AICI

Vă mai amintiți vremurile în care Biserica și Armata erau considerate instituțiile de maximă încredere ale românilor?

Ei, bine, nu mai este așa!

Zilele acestea s-a ajuns la un oarecare deznodămînt legat de plagiatele din Academia de Poliție, fapte descoperite admirabil de Emilia Șercan . E de ajuns? Nu!

Oamenii rămîn cu dreptul de a rămîne polițiști, de a rămîne cadre didactice universitare, de a ocupa o funcție de conducere în instituții publice, și cu dreptul de a fi ales într-o instituție sau funcție publică.

Adică, doar un fel de ”rușinică, dar să nu mai faci altă dată!”

Tot zilele acestea Biserica are o problemă la Constanța. Arhiepiscopul Teodosie, care face fapte și spune lucruri controversate atît din punct de vedere liturgic (Paștele în reluare), cît și din punct de vedere civil, mai are o pată: 9 teze de doctorat, care vor fi fost coordonate de dînsul și care (se pare) că sînt plagiate.

Încrederea noastră în cei care trebuie să ne educe copiii în lumina celor 10 porunci și în cei care îi vor prinde pe cei care nu respectă porunca ”să nu furi” se topește.

Biserica fură? Poliția fură?

Citiți întreg articolul pe Edictum Dei AICI

În urmă cu patru ani și jumătate am început să lucrez alături de niște eroi, colegii mei de la Hospice Emanuel, instituție care se ocupă de paliație. Întîlnirea cu moartea este săptămînală. Media anuală este de 160 de decese. Toate vîrstele: de la 1 an și 8 luni pînă la 95 de ani. Împărțiți, vă rog, la 52 de săptămîni! 

 Din cînd în cînd, dacă vreun pacient dorește asistență spirituală, îmi însoțesc în rolul de capelan colegii, care fac tratamentele bolnavilor terminali.  Sînt scene dulci, amare, dulci-amare, aspre, dureroase, unele de o frumusețe incredibilă, mai ales cînd pacientul este pregătit pentru trecerea… dincolo.

Există durere și urîțenie în moarte, dar există și frumusețe, delicatețe și chiar bucurie autentică în unele cazuri. Încă dinainte de a începe să lucrez în acest rol a început să mă pasioneze tanatologia, știința de a muri. Cum anume murim? Cum putem muri frumos? Toți murim, dar murim diferit! 

La începutul carierei mele de capelan clinic am participat la un curs de pregătire cu un om extraordinar, Frank Crank, capelan cu mulți ani de experiență în spate. Ne-a vorbit despre cum dai veștile proaste, despre vizita la pacient, despre discuțiile cu aparținătorii, despre perioada de doliu, despre bocet, dar unul dintre cele mai fascinante subiecte a fost legat de… regretele de pe patul de moarte.Ce păreri de rău avem pe patul morții?

Există un plîns și o scrîșnire a dinților cînd nu mai poți face nimic. Ai dori să te întorci cu ani în urmă și să schimbi cursul lucrurilor, dar nu mai este posibil. Zilele acestea, pe Edictum Dei a apărut o cugetare a unui preot:

Am fost lîngă mulți oameni care erau aproape de moarte; niciunul nu mi-a spus vreodată:”Singurul meu regret este că nu am petrecut mai mult timp la birou.”

Citește întreg articolul AICI, pe Edictum Dei