Marius Cruceru

„Mi-am recăpătat liniştea,

înţelegînd că istoria

se află în mîna lui Dumnezeu,

nu în mîna muritorilor!”

Regele Mihai I al României

Nu sînt istoric, nu sînt expert militar, dar sînt credincios și om al Bisericii. Nu înțeleg tot ce se întîmplă în aceste zile, dar, ca fiecare dintre voi, mă uit în vecini și îmi pasă de familia mea, de țara mea, de suferința refugiaților. Viața on-line a fost confiscată de război, rețelele de socializare s-au colorat fie în galben-albastru, fie în roșu. Ca fiecare dintre voi, m-am lăsat prins în vîrtejul de știri și imagini.

Nu știu multe despre politica internațională și despre conflictele istorice, dar de 30 de ani mă ocup de istoria gîndirii creștine, patristica. Istoria ne-a arătat capcanele în care Biserica poate cădea prin negocierea cu puterile politice. Din pricina aceasta mă uit la poziționarea Bisericii față de acest conflict și O voi lăuda și o voi critica, deopotrivă, pentru că Biserica a cîntat pe mai multe voci în aceste zile.

De la binecuvîntarea războiului lui Putin, sfințirea tancurilor și cădirea tunurilor, pînă la acte de o frumusețe extraordinară, de un spectaculos bun simț, Biserica și-a arătat și fețele încruntate și gurile înspumate ale celor care au anatemizat dușmanul, dar și luminoasa față a blîndeții, ajutorării, protecției și bunătății practice.

Din păcate, pe de o parte, în aceste zile Biserica s-a înregimentat ideologic, balansîndu-se legată de firul prea fragil care O suspendă de condiționările politice. Din fericire, pe de altă parte, în aceste zile Biserica a arătat și că există nebănuite resurse de generozitate și ospitalitate, nu numai de vorbe, lozinci religioase și liturghii. Lideri religioși, preoți și pastori, au luat cuvîntul uneori admirabil, alteori rușinos.

Ca de fiecare dată, Doamne, iartă-mi nepriceperea și cuvintele care vin năvală! Iartă-mi patima și lipsa de lumină! Știi bine că în rugăciune nu poți conta pe teologia mea și bunele mele dispoziții sau manierele învățate pînă acum, dar poți conta pe totala mea sinceritate, pentru că uneori mi se golește mintea, uneori chiar și inima, dar mi se umple gura de vorbe …

Iată dar …

Rețelele de socializare îți oferă surprize nemăsurate. În aceste zile de foc găsesc ”creștini” care îl laudă pe Putin pentru inteligența sa strategică, dar mai ales pentru că este ”harapnicu lu Mnezău” pentru nenorocita de Europă gomorizată. Acest călăreț apocaliptic este soluția pentru întoarcerea la ”dreapta credință”, ”calea cea adevărată”, un adevărat creștin, care apără sfințenia familiei (nu contează că are amantă). Putin ÎNCĂ, cu toate evenimentele din ultimele 48 de ore, este pentru unii un adevărat erou al ”adevăratei ortodoxii”, pe care este gata să o apere cu sabia, pornind un război sfînt, cu binecuvîntarea ierarhilor Bisericii, că doar este mare ctitor la Athos. Ucigașul de la Kremlin se identifică pe sine cu valorile creștine și în acest fel își găsește simpatizanți atît în propria țară cît și aiurea pe la noi.

Putin întruchipează creștinismul radical, agresiv, revendicativ, care ”îi va trage în țeapă pe fătălăi”, îi decapitează pe eretici și îi arde pe rug pe potrivnicii orînduirii stabilite de Sfînta Biserică. Este creștinismul de grajd, transpirat și nespălat, reprezentîndu-i pe aceia care se îmbată de vineri pînă sîmbătă, apoi sîmbătă seara își bat nevestele și își blastămă copiii, pentru ca Duminica să își facă cruci largi către Biserici în drumul spre tîrg, spunînd de trei ori ”Tatăl nostru”.

De cînd am început o lucrare care se ocupă de cuplurile care contemplă ideea divorțului, am adunat experiența unor cazuri care ne-au schimbat radical perspectiva asupra motivelor pentru care doi oameni, care și-au promis iubire veșnică, ar putea divorța.

Motivele ”clasice” se întîlnesc mai rar decît am fi crezut. Apar motive noi și neașteptate. Știam că se despart cuplurile care au adunat 20-25 de ani de frustrare, se întîmplă în criza de la mijlocul vieții, după ce și-au crescut copiii, după ce au adunat destule resurse pe care să le împartă, după ce și-au găsit alte variante de trai, fie singuri, fie în concubinaj intermitent, ca fugă de singurătate.

Mai nou, mai ales după perioada de lock-down și pandemie (este de studiat relația cauză-efect în această situație), poate fără nicio legătura neapărat cu acestea, întîlnim situații noi, nemaiauzite, șocante.

Sînt tineri sub 30 de ani sau puțin peste, din familii de credincioși evanghelici (deci crescuți cu Evanghelia lîngă biberon), unii dintre ei chiar la a patra generație de evanghelici, din mediul urban, cu slujbe bune, cu situație materială foarte bună, frumoși de pică amîndoi, fără copii.

În două cazuri am întîlnit intenția de despărțire, dar, paradoxal, cu mărturia unei iubiri nestinse încă.

Cu alte cuvinte:

Copiii, pentru că fiecare este unic, se manifestă diferit în fața fenomenului religios. Cei născuți și crescuți în case în care religiozitatea este la loc de cinste pot manifesta reacții față de viața plină de pioșenie a părinților. În mod natural copilul este înclinat spre explorarea narațiunilor fantastice, imaginație, ritual și magic. Noi putem confunda aceste trăiri cu evlavia și putem exploata în mod nelegitim trăirile lor.

Scripturile ne spun: ”în păcat m-a zămislit mama mea” și ”nebunia este lipită de inima copilului”. De la Augustin încoace acceptăm ca dogmă depravarea totală încă din pîntecele maicilor noastre. Urmele de nevinovăție sînt datorate ignoranței. Uneori copiii, ca să ne facă pe plac, ne imită în manifestările noastre religioase sau, mai rău, se tem de consecințe și mimează trăiri pioase.

Vorbirea voastră să fie

totdeauna cu har,

dreasă cu sare,

ca să știți

cum trebuie

să răspundeți fiecăruia

Coloseni 4:6

În urmă cu ceva vreme am scris un text, ”Dreptul” la cinism.

Acum mă simt tentat de o reacție la anumite comportamente ale unor juni (evanghelici!!) care scuipă în stînga și în dreapta măscări pe cîmpiile albastre ale facebook-ului. Ori ei le dau glas, ori jubilează că unu, care vrea să se grozăvească în căutare de atenție … ”le spune, băi, frate!”. Și unii și alții sînt la fel de întinați! Și cel care înjură și cel care celebrează comportamentul golănesc și dă curaj celui care își exprimă astfel frustrările.

Este adevărat că sensibilitatea la argument este pierdută în aceste spații în favoarea utilizării epitetului. Este drept că a cîștigat atacul la persoană în dauna demonstrației. Și totuși … chiar nu mai există speranță? Chiar trebuie să abandonăm dezbaterea din Agora în favoarea postărilor cu pisici și cu mîncare? Chiar nu putem spera că în piețile acestea de vești și imagini, de discuții și certuri, nu se poate culege și ceva bun?

”Dragostea este o flacără a Domnului”

Cîntarea Cîntărilor

”Nu știu alții cum sînt …”, dar eu nu cred în dragoste la prima vedere. Și totuși mie (adevărată situare oximoronică) așa mi s-a întîmplat. Am văzut grupul de fete în depărtare. S-au apropiat și atunci mi-a fost atît de limpede: ”vreau ca fata asta să fie soția mea.” Din acel moment, așa cum spune Solomon în Cîntarea Cîntărilor, toate celelalte chipuri de fete și femei au devenit vreascuri pe lîngă mărul din mijlocul pădurii.

Verbul românesc are reflexivitate: ”ne îndrăgostim, m-am îndrăgostit”, subliniind participarea, implicarea subiectului; vorbitorii de limbă engleză ”cad în dragoste”, de această dată fiind subliniat inevitabilul, ineluctabilul. Cred că ambele situații sînt adevărate parțial.

Lumea se agită în jurul nostru. Aflu că unii din leatul meu și chiar mai în vîrstă decît mine au primit ordine de incorporare. Mergem la război, dacă, Doamne ferește!, se iscă unul? Tot timpul spunem că sîntem mai întîi creștini și apoi cetățeni, sîntem urmași ai lui Cristos și apoi români.

Creștinismul a fost cunoscut de-a lungul istoriei în două ipostaze, paradoxal, radical opuse: fie ca o religie a păcii, fie ca purtător al unor războaie discutabile, cruciadele, spre exemplu. Istoria creștinilor n-a fost scutită de violență inutilă, de conflicte armate rușinoase, de agresiuni pe care cu greu le putem scuza.

Nu a existat generație cu mai mult acces la informație decît generația noastră. Sîntem cea mai informată generație care va fi trăit pe pămînt. Nu putem spune același lucru despre formarea noastră epistemică, despre modul de prelucrare a datelor la care avem acces, despre discernămînt. Avem cunoștințe multe, nu multă cunoaștere.

sursa foto alaskasafetyalliance.org

Zilele trecute am asistat la o dezbatere, ca multe în această perioadă, legată de pandemie, viruși, gripe, răceli, alfa, delta, omicron, deltacron. Era o egalitate îngrijorătoare în atmosferă, deși erau prezenți și medici, unii cu doctorat în științe medicale. Economiști și profesori de geografie își exprimau părerile cu la fel de multă încredere despre subiecte precum medicii.

Ba chiar mai mult. În ciuda evidențelor că cel care făcuse 9 ani de medicină, plus alți 38 de practică în cabinet, stăpînea foarte bine aparatul conceptual, limbajul tehnic și metodologia specifică științei pe care a studiat-o, părerile avizate i-au fost considerate ”păreri personale”, ”opinii”. În virtutea cărui fapt?

Citește mai departe pe Edictum Dei AICI

Cînd am citit știrea m-am minunat, am spus ”Doamne-ajută!” și … apoi am citit mai atent, după cele două cafele absolut necesare pentru deschiderea cu totul a pleoapelor: o cafea pentru pleoapa dreapta, o cafea pentru pleoapa stîngă. Vezi AICI

Dacă ne uităm mai atent la cazul Engelhorn, descoperim cîteva chestiuni interesante. 

Mai întîi Marlene Engelhorn nu este cu totul hotărîtă ce va face cu banii. Asta înseamnă că s-ar putea să se răzgîndească. Una este să proiectezi o situație în viitor, alta este să treci la realizarea promisiunilor, cînd ești în fața faptului împlinit.

De urmărit! Chiar ne-a făcut curioși! 

Al doilea lucru! Motivația.

Marlene Engelhorn spune că nu se simte vrednică să primească această moștenire pentru că n-a muncit nicio zi pentru acești bani.

Admirabil! Foarte bine! Ce generozitate! Am cîteva sugestii pentru dînsa: fondurile pentru lupta împotriva cancerului, împotriva covid, pentru copiii orfani din țările sărace, pentru puțurile de apă din Sahara, pentru lupta împotriva exploatării sexuale din Thailanda și mai am încă o mulțime de alte cauze glorioase.Ce știm deocamdată este că tînăra viitoare milionară vrea ca banii să se întoarcă la societate. Cum, în ce fel?

Citește mai departe pe Edictum Dei AICI

Am putea imagina o crimă în urma iubirii? Nu o crimă din dragoste, nu o crimă pasională, ci o crimă în urma iubirii! Există crime din gelozie, există crime din dragoste pasională, există moarte pentru dragoste, există moarte din gelozie… dar crimă în urma iubirii?

Viața noastră este definită de o mulțime de ipostaze ale verbului “a fi”. Nu doar din punct de vedere ontologic. Verbul A FI poate căpăta și valori funcționale. Ne asumăm roluri și devenim elevi, studenți, a căror carieră poate fi ”încurcată” de o nouă viață care apare în pîntec. Trebuie să devenim profesori, avocați, medici, sportivi.

Un bărbat și o femeie se iubesc și o nouă ființă intră în existență printr-un miracol. Iubirea a creat ființă. A iubi are drept consecință a fi. Dar…

Da, există!

În același timp sîntem fii și fiice, devenim mame, tați și bunici. Există aceste roluri, din care nu ne putem da demisia, din care nu ieșim la pensie, pe care nu le putem abandona decît prin moarte. Celelalte sînt rolurile performanței, educației, formării; acestea din urmă sînt rolurile iubirii, ale relațiilor. Pe primele le putem schimba, pentru că țin de țesătura socială. Pe cele din urmă, pentru că au fundație ființială, nu le putem renegocia, schimba, abandona.

Poți totuși sfîrși ”cariera de tată”, poți abandona ”chemarea de a fi mamă” în două feluri: mori tu sau îți omori pruncul înainte de naștere.

Dacă ni se oferă posibilitatea de a deveni profesori emeriți, avocați de succes, medici recunoscuți și sportivi olimpici?! Schimbarea aceasta de roluri din bine în mai bine, din sus în mai sus este împiedicată de o nouă viață care se odihnește acum în viitoarea profesoară, avocată, medic sau sportivă.

Cum vom împăca oare cele două tipuri de roluri care uneori intră în tensiune și în conflict?

Citește mai departe pe Edictum Dei AICI