sursa imagini Edictum Dei

Dezamăgirea este o formă de vindecare. Dez-amăgirea (scris intenționat astfel – vezi AICI un exercițiu etimologic asupra termenului) este și o formă de revendicare, de revendicare a adevărului, este revendicarea lucidității mature după beția naivității idolatre. Este un proces de clarificare a vederii, de limpezire, dezintoxicare și are întotdeauna retrospectiva. Ca să te poți dezamăgi (reflexivul este intenționat) trebuie să fi fost amăgit (pasivul este planificat!). Mai întotdeauna vinovăția este împărțită între amăgitor și amăgit. Amăgitorul scapă de responsabilitate cu vremea, dar rămîne vina amăgitului, dacă vremea, timpul, circumstanțele, viața, experiența, acumulările nu îl trezesc.

În urmă cu ceva vreme, doamna profesoară Adela Toplean scria:

Admirația față de cineva are aproape întotdeauna un moment 2, de nemiloasă demolare. Ai zice că frumosul sentiment al admirației e dublat de un înspăimântător sentiment al pericolului. Calitățile lui te omoară efectiv cu zile! În realitate, a ridica pe cineva în slăvi și a da – într-un moment 2 – cu el de pământ nu are de-a face cu admirația, ci cu un extrem de viclean proces de denigrare: admirația ca etapă incipientă a unei sofisticate construcții depreciative.

Omul public pe care nu-l cunoști personal (îl știi doar de pe FB sau din presă) trebuie de-preciat cu orice chip. Cândva l-ai admirat, îi sorbeai cuvintele, normal că acum îl critici. De ce altfel te-ai fi cheltuit atâția ani acordându-i atenție? Dacă nu ai motive concrete să devii dezamăgit de el, le vei scoate din piatră seacă. Cum ăștia care se dau grozavi pe FB sunt și ei oameni, motive de dezamăgire există cu duiumul. Mană cerească pentru tine, admirator activ.

Da, știm cum este. Been there, done that… dar cred că mai este un moment trei, care vine din dragoste. După ce ai admirat, demolat, începe reconstrucția, un fel de kintsugi, lipirea cioburilor cu aur. Este genul acela de dragoste pe care o invocă Apostolul: dragostea care … acoperă totul (defecte, scădințe și vine din conștientizarea faptului că sîntem la fel de falibili și fragili), crede totul (crezi că se mai poate schimba și poate îndeplini așteptările pe care mi le preparasem la momentul 1), speră totul (uneori fără motive … ) și suferă (de ce nu?) totul. Poate că asta se întîmplă doar în cazul în care este vorba de oameni foarte foarte apropiați. Prieteni de o viață, la care ai văzut de toate și care ți-au produs toate dezamăgirile posibile … Poate că bătrînețea ne oferă momentul 3 … cînd devii tolerant, uneori poate că nu din dragoste, ci doar din instinct de supraviețuire, ca să nu rămîi singur la capăt … Perspectiva morții ne ajută să conservăm prieteniile ratate și relațiile incomode și sîntem mult mai disponibili la renegocieri ale standardelor tinereții.

Citește mai departe AICI pe Edictum Dei