continuare de AICI

sursa imaginii Edictum Dei

Iubirea nu conlocuiește cu îndoiala multă vreme. Calea către credința neclintită, cea care abolește îndoiala, trece spre dragoste prin încredere. Singurul care nu are îndoieli este Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este în afara timpului si spațiului. Pentru credință și îndoială trebuie să existe posibilități, potențialitate, proiecție a alternativelor, ori El este Alpha și Omega. Fiind cu totul transcendent, dincolo de orice condiționare spațială sau temporală, dincolo de trecut, prezent și viitor, cuprinzînd toate în vederea Sa, știind totul, îndoiala îi va fi fost străină lui Dumnezeu pînă la intrarea în istorie prin întrupare. Cristos a experimentat ispitirea îndoielii, atunci cînd a fost în pustie, tocmai pentru că era condiționat de spațiu și timp, pentru că intrase în oikonomie. A fost ispitit în totul la fel ca și noi, deci și cu îndoiala, dar n-a păcătuit prin necredință.

De aceea orice credincios are permisiunea și chiar necesitatea îndoielii, de care se poate vindeca în relația cu Neîndoielnicul.

Orice proiecție presupune un tip de credință anticipativă bazată pe experiență sau tradiție, fie trăită personal sau asumată comunitar. Spre exemplu: cred că voi adormi, cred că vine autobuzul, cred că scaunul mă ține, dacă mă așez pe el. Am experimentat, am o istorie personală legată de aceste lucruri, am mai adormit, m-am mai așezat pe scaun, am observat vă autobuzul vine… deci pot proiecta un viitor imediat legat de aceste întîmplări. De asemenea, orice abstractizare presupune un tip de încredere epistemică. Cred că tabelul lui Mendeleev este adevărat și nu mai verific, cred axiomele matematice, cred ce mi se spune cu privire la lucrurile care nu se văd, atomi, molecule, particule, galaxii îndepărtate, nevăzute de mine cu ochiul liber. Mai trebuie să adăugăm că orice sistem metafizic presupune o dilemă, o îndoială. Îndoiala este o parte absolut necesară din procesul de cunoaștere. Credința nesupusă niciunei îndoieli devine naivitate. Toma avea motivele lui să se îndoiască și în cazul său îndoiala devine materia primă pentru credință.

De la Sceptici pînă la Descartes, îndoiala este un instrument de aproximare a adevărului. Citatul complet din Descartes este ”Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum!”, ”Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist!”

O încercare de taxonomizare a îndoielilor ar trebui să cuprindă pe lîngă îndoiala lui Toma și a lui Descartes și îndoiala vulgară a ignorantului, dar și îndoiala sinceră a căutătorului, îndoiala tulbure a contemplativului, dar îndoiala sistematică a cercetătorului, îndoiala deznădăjduită a dezamăgitului, dar și îndoiala încăpățînată a depravatului …

Citește întreg articolul AICI pe Edictum Dei