sursa imaginii Edictum Dei

Continuare de AICI, AICI și AICI

5. Patologia iubirii de sine. Relația cu sinele este una complicată. Mîntuitorul ne spune că ar trebui să ne iubim aproapele așa cum ne iubim pe noi înșine. Aceasta înseamnă că relaționarea la oricine altcineva trece prin sita modului de raportare la propria persoană. Stricăciunea la nivelul lăuntrului și a relației cu propriul ego se va manifesta mai devreme sau mai tîrziu și în relația cu celălalt, cu ceilalți. Să ne imaginăm cît de devastatoare poate fi o relație cu cea mai apropiată ființă, cu cea/cel care devine parte dintr-o unitate pe care n-am mai experimentat-o în nicio altă relație pînă la căsătorie, dacă relația cu eul nu este așezată corect.

Nu cred că sînt îndemnuri mai radicale referitoare la relația cu sinele în contextul căsătoriei decît acestea:

Efeseni 5: 25-30 Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană. Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta se iubește pe sine însuși. Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrănește, îl îngrijește cu drag, ca și Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui.

Modelul absolut de iubire este sacrificiul de Sine pe care L-a făcut Mirele Cristos pentru Mireasa Sa, Biserica. Există aici, dacă înțelegem corect un astfel de text spațiu pentru abuz fizic, spiritual, emoțional? Există loc pentru a ne trata soțiile drept obiecte sexuale, drept femei de servici, drept menajere, bucătărese și doar angajate în puericultură, să ne nască și să ne crească progeniturile? Există loc pentru ”eu sînt șeful, eu îți aduc resursele, eu țin casa … ”?

Cine își iubește soția în mod sacrificial, arătînd un astfel de mod de relaționare, arată o relație sănătoasă cu propriul eu: ”cine își iubește nevasta se iubește pe sine însuși”, dar mai poate însemna ceva această expresie. Dacă cei doi devin una, atunci iubirea jertfelnică este așezată pe altarul noii creații, cuplul.

Una dintre cele mai delicate întrebări în consilierea cuplurilor creștine, după ce ascultăm și povestea lui și povestea ei, este aceasta: ”Acum, date fiind lucrurile întîmplate între dumneavoastră, vă puteți imagina cum ar fi reacționat Isus în locul dumneavoastră? I-ar fi spus ei ce i-ați spus? Ar fi tratat-o așa cum ați tratat-o? I-ar fi făcut ce i-ați făcut? I-ar fi cerut ce i-ați cerut?” pentru că noi creștinii pretindem că sîntem locuiți de Cristos. ”Cristos în voi, nădejdea slavei … ” nu este restrînge doar la activitatea noastră liturgică. ”Pot totul în Cristos, care mă întărește … ” nu este doar o lozincă de folosit atunci cînd nu mai avem resurse pentru slujiri duhovnicești înalte, ”am fost răstignit împreună cu Cristos și nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine … ” nu este de pomenit doar cînd avem de-a face cu persecuții de un fel sau altul. Toate acestea sînt pentru viața de fiecare zi, pentru relațiile cele mai solicitante, cele zilnice, cele care se petrec în mod cotidian, în spațiul domestic, din bucătărie pînă în dormitor, din atelier pînă la gardul cu vecinii.

Citește mai departe articolul pe Edictum Dei AICI