Marius Cruceru

Continuare de AICI

Atenționare: Nu sînt nutriționist!

Nu am niciun fel de calificare în acest domeniu,

dar am luptele mele cu greutatea,

un război greu, cu bătălii pierdute și unele cîștigate.

Informațiile care urmează nu sînt informații medicale,

științifice, ci doar o perspectivă asupra propriilor lupte.

Poate folosește cuiva.

Articolul acesta este scris după pierderea celor 20 de kg pomenite AICI. Așa cum vă spuneam, întotdeauna am avut probleme cu greutatea, dar mai ales după ce mi-am încheiat viața sportivă. În copilărie am fost dolofănel, apoi a urmat adolescența, sportul. Cînd m-am căsătorit aveam 56 de kg la 168 cm înălțime. După ce am fost în Statele Unite la o bursă de studii, m-am îngrășat 12 kg în 10 săptămîni. Atunci totul a luat-o razna. M-am oprit din orice fel de mișcare și am migrat între bibliotecă, dormitor și sala de mese. Curînd am ajuns la 80 de kg, apoi, după perioade de stress intens, scris la teza de doctorat, luat carnet, cumpărat mașină, cîntarul mi-a rînjit cu maximul cît am văzut vreodată: 106, apoi 107 și într-o bună zi … 110 kg. În acea perioadă am făcut fibrilație atrială paroxistică pentru 20 de ore și m-am speriat. După perioade în care am reluat din nou mișcarea, am ajuns să pierd pînă la 25 de kg.

În urmă cu 8 ani ajunsesem din nou la 80 de kg și făceam o performanță de invidiat pentru vîrsta (44 de ani), greutatea de la acea oră și condiția mea de sănătate: 400 de km în 24 de ore cu bicicleta, performanță de care sînt mîndru pînă în ziua de astăzi.

În urmă cu 2 ani am avut o accidentare și, pentru că din nou m-am dat jos de pe bicicletă, cîntarul a început din nou să arate cifre din ce în ce mai mari.

În februarie-martie anul acesta (2023), prietenul meu cel mai bun, medic de profesie, a făcut un sacrificiu imens. Și-a lăsat cabinetul pentru două săptămîni, și-a luat bilet de avion și a venit din Canada pînă la mine acasă ca să mă repună pe roți. A fost o experiență fascinantă și a funcționat. Kilogramele s-au dus în jos și încă se pierd. Ținta? 75 de kilograme în următoarele cîteva luni.

Ce lecții am învățat din toată această perioadă?

Creștinii imaginează finalul creației printr-o mare despărțire a întregii umanități în două direcții către ceea ce majoritatea numește Rai sau spre Iad. Escatologiile confesiunilor creștine diferă sensibil una față de cealaltă, dar, nu numai confesiunile creștine în marea lor majoritate, dar și cele mai multe religii cred într-o continuare a vieții după moarte într-un mod care să asigure o modalitate de compensare care are la bază etica viețuitorului. Ai făcut bine, vei avea bine; ai făcut rău, vei avea rău – dacă reducem totul la cea mai simplă așezare.

Citește în continuare de AICI

Pictură de Iurie Cojocarul – colecția personală Marius Cruceru

Cum am crezut totuși, în ciuda tuturor îndoielilor care mi-au precedat credința, care mi-au însoțit apoi starea de credincios, îndoieli care pălesc acum tot mai mult, spre bătrînețe…

Cum am crezut? Ca un disperat. Evanghelia aceasta ajunge în dreptul meu, cu toată această galerie, cu tot inventarul de fapte și am decis să cred. Dar nu știu cum am decis acest lucru în toate articulațiile intime ale acestui act. Am ajuns la concluzia că sînt silit să cred și în același timp am primit credința drept dar. Am crezut, căutînd să mă îndoiesc, dar toate lucrurile au început să capete sens numai în raport cu credința.

Continuare de AICI

Dacă citim Evanghelia după Ioan, Ioan călătorește cu noi, printre dialoguri și personaje, printre minuni și semne pentru a ne risipi îndoielile. Fiecare dintre personaje este surprins în călătoria aceasta de abord perimetral care sfîrșește spre miezul declarațiilor lui Isus.

După cum vedem, Isus este privit mai întîi ca un mare învățător, apoi ca un profet, apoi ca un taumaturg, apoi ca un potențial Împărat, apoi ca Mesia, dar pretenția Sa este de a fi considerat Dumnezeu. Evanghelia după Ioan este evanghelia luptei cu necredința, cu îndoiala, care dispare atunci cînd personajele încep să creadă că Isus este Cel care pretinde că este.

Mama lui Isus și ucenicii Săi în capitolul 2 la Nunta din Cana. Maria are încredere în Fiul ei, ucenicii încep să creadă în El ca un făcător de minuni. Să aduci apă și să iei vin…. Lui Nicodim în capitolul 3, i se cere o credință ca celor mușcați de șarpe, să privești la o tablă așezată într-un par, care te vindecă de mușcături de șarpe. Samariteanca din capitolul 4 trebuie să creadă precum cei care au stat în fața Stîncii aducătoare de apă. Slăbănogul din capitolul 5 ascultă o poruncă imposibilă, fără să poată mișca picioarele, se ridică, pleacă și își tîrîie și targa, pentru că Adevăratul Înger a venit să îi tulbure viața. Orbul din capitolul 9 crede că va vedea și pleacă orbecăind spre scăldătoare să se spele pe ochi de scuipatul sfînt amestecat cu pămîntul din care toți am fost creați. Maria, Petru, Toma, ucenicii, preoții, cărturarii, fariseii, fiecare personaj sau grup crede într-un alt fel în Isus, credința căpătînd strălucirile unei pietre prețioase care generează culori diferite la fiecare rotire.

continuare de AICI

sursa imaginii Edictum Dei

Iubirea nu conlocuiește cu îndoiala multă vreme. Calea către credința neclintită, cea care abolește îndoiala, trece spre dragoste prin încredere. Singurul care nu are îndoieli este Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este în afara timpului si spațiului. Pentru credință și îndoială trebuie să existe posibilități, potențialitate, proiecție a alternativelor, ori El este Alpha și Omega. Fiind cu totul transcendent, dincolo de orice condiționare spațială sau temporală, dincolo de trecut, prezent și viitor, cuprinzînd toate în vederea Sa, știind totul, îndoiala îi va fi fost străină lui Dumnezeu pînă la intrarea în istorie prin întrupare. Cristos a experimentat ispitirea îndoielii, atunci cînd a fost în pustie, tocmai pentru că era condiționat de spațiu și timp, pentru că intrase în oikonomie. A fost ispitit în totul la fel ca și noi, deci și cu îndoiala, dar n-a păcătuit prin necredință.

De aceea orice credincios are permisiunea și chiar necesitatea îndoielii, de care se poate vindeca în relația cu Neîndoielnicul.

Continuare de AICI

Cum am putea vorbi despre un Dumnezeu infinit? Ca să vorbim trebuie să înțelegem, ca să înțelegem trebuie să delimităm, să cuprindem. Cum poate fi cuprins necuprinsul? În cuvintele noastre se pot îngrămădi mai multe concepte, iar conceptele pot rămîne adesea neacoperite de limbaj, de aceea avem mai mulți termeni pentru același concept.

Noi nu putem trăi fără credință. Sîntem creați pentru a crede. Nu am fi putut supraviețui după primul an de viață fără credință. În momentul în care ne căpătăm independența biologică ni se solicită diferite tipuri de încredințări. În măsura în care devenim tot mai autonomi și traversăm tot mai des și mai mult granița dintre concret și abstract avem tot mai multă nevoie de credință.

Grecii făceau distincție între diferitele tipuri de credință și încredere:

Verbul pisteuo se poate construi în trei feluri:

1. cu dativul: ”cred cuiva, cred vorba cuiva, cred ce spune, îi dau credit cuiva”,

2. cu prepoziția eis și cu acuzativul: ”mă încred în cineva”, este relațional, dialogic.

3. cu prepoziția en și cu dativul: este structura cea mai puternică, ceea ce înseamnă abandon total, încredere necondiționată și totală.

Dacă îndoielile și credința sînt delimitate întotdeauna cristologic pentru un credincios, atunci trebuie să explorăm modalitățile în care ne putem relaționa la Isus Cristos, pentru că El este Infinitul care Și-a pus limite, ca să poată ajunge la noi și noi la El. S-a Întrupat ca să Îl putem cuprinde, a vorbit cu glas ca să Îl putem înțelege.

Așa cum am văzut verbul pisteuo din limba greacă se poate construi în mai multe feluri. La fiecare autor al Noului Testament regimul și semnificațiile sînt diferite. Cea mai bogată atestare, după cum bine bănuiți, este la Apostolul Pavel. Autorii Noului Testament construiesc verbul și fără și cu prepozițiile eis și en, și cu dativul și cu acuzativul. Există verbe care cer un anumit regim în ceea ce privește cazul și prepozițiile însoțitoare (vezi verbul akouw care cere genitivul și încurcă studentul începător), dar și verbe care se bucură de mai multă libertate. Mai multă libertate la regimul cazului, mai multă confuzie. Eh, ce să mai spunem de un genitiv de tipul genitivului acesta, interpretabil fie ca genitiv subiectiv, fie ca genitiv obiectiv.

Continuare de AICI

Dacă îndoielile care contează sînt cristologice, toată greutatea credinței, dar şi bucuria consecventă ei vine din această opoziţie absent – prezent.

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu nevăzut, dar El există. Este. El este Cel ce Este cu adevărat. Iahve. Mai adevărat chiar şi decît eu însumi acum. Faptul că nu SE vede (cu accent pe reflexiv) nu înseamnă că nu ESTE. Din pricina faptului că El ne este nevăzut, este „aparent” absent.

În aparență (ce paradox, pentru că aparent, înseamnă că „apare”, dar nu este ceea ce apare, dar Dumnezeu nici măcar nu apare), în aparenta Sa absenţă El este cea mai tulburătoare prezenţă. Este o prezenţă invazivă pentru credincios şi o absenţă politicos-suveran-tragică pentru necredincios. Dumnezeul nostru nu este Marele Absent, ci Prezenţa abstrasă discret și pedepsitor din viaţa celui care nu vrea să creadă.

Dumnezeu este Prezent pentru cine îl caută în nevedere, în absenţă (mai ferice este de cel care nu a văzut, dar a crezut) şi este cu totul Absent pentru cel care caută în vedere şi îi doreşte prezenţa care s-ar prăbuşi în constatare, ocolind credința. Dacă Dumnezeu ne-ar invada cu prezenţa Lui fără să o căutăm în ascunderea rugăciunii atunci drumul credinţei ne-ar fi interzis. Prezenţa Lui ar fi CONSTATATĂ, nu CREZUTĂ.

Exod 3:13  Moise i-a zis lui Dumnezeu: „Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel şi le voi spune: „Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi” şi mă vor întreba: „Care este Numele Lui?” ce le voi răspunde?”

Credincios și îndoială în aceeași frază reprezintă o poziționare oximoronică. Cel puțin așa pare. Dacă ești credincios, nu ai îndoieli, dacă ai îndoieli nu ești credincios. Și totuși lucrurile pot sta mai nuanțat. Unul dintre personajele Evangheliei strigă paradoxal: Cred, Doamne, ajută necredinței mele!

Dumnezeul creștin este un Deus absconditus, un Dumnezeu care se ”joacă de-a v-ați ascunselea” cu lumea. Orice catehism ne va spune că scopul omului pe pămînt este să Îl cunoască și să Îi dea slavă lui Dumnezeu, apoi să Îl facă cunoscut altora. Dar Acest Dumnezeu vorbește despre Fiul Întrupat prin niște texte, iar textele acelea, care formează Scripturile Sfinte, sînt descifrate tot de Dumnezeu-Duhul, Persoana fără Chip. Dumnezeu Nevăzutul, Fiul Înălțatul și Duhul Fără-de-Față.

Ce fel de Dumnezeu este Acesta Care, atunci cînd vrei să Îl cunoşti îşi ascunde şi NUMELE şi FAŢA?

Moise Îl întreabă: Spune-mi care îţi este Numele!

Răspuns: Numele Meu este minunat! (Dar nu-l rosteşte), Numele meu este „Eu sînt”!

Ce fel de Nume este acesta? Dumnezeu evită răspunsul şi îşi ascunde Numele în răspuns. De fapt Moise pleacă din faţa Domnului cu un pseudonim.

Exod 3:13: Moise i-a zis lui Dumnezeu: „Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel şi le voi spune: „Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi” şi mă vor întreba: „Care este Numele Lui?” ce le voi răspunde?”Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce se numeşte „Eu sunt” m-a trimis la voi.”

Apoi, cînd Moise doreşte să Îi vadă Faţa aşa cum este, deşi stătea de vorbă faţă către faţă, aşa cum stă un om de vorbă cu prietenul lui,

Exod 33:11: Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui. Apoi Moise se întorcea în tabără, dar tânărul lui slujitor, Iosua, fiul lui Nun, nu ieşea deloc din mijlocul cortului.

Dumnezeu se ascunde, se lasă văzut din spate, ascunzîndu-l pe Moise în crăpătură de stîncă.

Iată pasajul fascinant:

Exod 33:16: Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi şi când prin aceasta vom fi deosebiţi, eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pământului?” Domnul i-a zis lui Moise: „Voi face şi ceea ce-mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea şi te cunosc pe nume!” Moise a zis: „Arată-mi slava Ta!” Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă!” Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” Domnul a zis: „Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine Mă vei vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea.”

Iată dar că avem un Dumnezeu care îşi ascunde şi Numele şi Faţa, îl cunoaşte pe nume pe Moise, dar îi ascunde adevăratul Nume, l-a văzut pe Moise ca prieten faţă către faţă, dar îi ascunde Faţa, la fel cum face şi cu Ilie, tot pe un munte.

1 Regi 19:11 Domnul i-a zis: „Ieşi şi stai pe munte înaintea Domnului!” Şi iată că Domnul a trecut pe lângă peşteră. Şi înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. 12 Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Şi după foc, a venit un susur blând şi subţire.

Lui Moise Dumnezeu i-a arătat ariergarda, lui Ilie avantgarda, dar Împăratul Însuşi s-a lăsat nevăzut şi ascuns în întuneric.

Citește mai departe articolul AICI pe Edictum Dei

Atenționare: Informațiile din acest text sînt tulburătoare și pot provoca reacții emoționale puternice. Citiți textul cu prudență și trageți concluziile… după ce mai citiți o dată.

sursa Reddit

Sînt bunic de doi ani și cîteva luni. Avem un nepoțel și o nepoțică. Am 53 de ani și fac parte din generația ”decrețeilor”. Noi sîntem mulți și sîntem altfel decît celelalte generații. Ne-am prins tinerețile în comunism, am trăit adultețea în ”libertate”. Am îmbătrînit și unii dintre noi ne apropiem de vîrsta la care părul alb anesteziază prudența celor din jurul nostru, dar… nici bunicii nu mai sînt ce-au fost. “Bunic”, “bunu”, “bunelu” – toate acestea ar trebui să se învecineze cu aria semantică a cuvîntului “bun”. “Își ridică obrazul spre figura bună cu barbă căruntă a bunicului”, spune Sadoveanu.

Figura BUNĂ… a bunicului… Hmmm! Din păcate nu mai este așa pentru toți și peste tot!

Scriu acest text după ce m-am întors de pe teren și scriu cu inima frîntă și cu sîngele în fierbere, pentru că am văzut acum și în ultimii ani roadele pe care pornografia le-a adus în mințile și faptele celor de vîrsta noastră.

Primul contact cu pornografia pentru cei care acum avem 50-60 de ani a fost minor și trecător, însă în ultimii ani s-a intensificat și face ravagii. Cum era atunci? Venea cineva din gara Iași cu niște reviste aduse de pe la sîrbi, via Trenul Foamei, Acceleratul Timișoara-Iași, reviste din care se rupeau pagini cu femei dezgolite; fiecare pagină, 10 lei, și acelea erau lipite pe ușile vestiarelor. Alaltăieri, ieri, azi, mîine și poimîine, aceeași imagine, la fiecare deschidere a vestiarului. Sau mai erau cărțile de joc cu imagini pe spate.

Continuare de AICI, AICI, AICI, AICI și AICI

sursa foto

În Cartea profetului Daniel avem o situație ciudată. Daniel era deja la o vîrstă înaintată. Era demnitar respectat în cel mai important imperiu al vremii. Opozanții săi politici îi căutau pricină și nu au găsit în viața lui personală și nici în cariera sa nimic de acuzat, în afară de faptul că avea niște obiceiuri ciudate, care trădau faptul că are o viață religioasă intensă și diferită de cea a țării și culturii în care slujea.

Au complotat în așa fel încît să se dea o lege țintită spre el, astfel încît să îi afecteze obiceiurile cotidiene private. Nimeni nu trebuia să se mai închine pentru o anumită perioadă în modul în care se va fi închinat pînă atunci.

În momentul în care se dă porunca, ne spun Scripturile că atunci ”Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui, unde ferestrele odăii de sus erau deschise înspre Ierusalim, și de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga și lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea și mai înainte.” (Daniel 6:10)

Sînt sigur că aghiotanții săi vor fi venit să îl convingă că religia este o chestiune privată, că Dumnezeu ascultă oricum și cu ferestrele și obloanele închise, că nu trebuie să facem chiar atît de mult caz de niște chestiuni facultative, de niște opțiuni intime pînă la urmă. Daniel a făcut ACELAȘI lucru pe care l-a făcut zeci de ani, zi de zi, de trei ori pe zi, la fel cum făcea și mai înainte.

Obiceiurile sînt foarte puternice. Ele ne dau ritm în timp, ne reglementează viața zilnic, săptămînal, lunar, anual. Putem avea cele mai sănătoase principii, valori biblice, priorități corecte și reguli bine articulate, degeaba, dacă nu le așezăm în cotidian prin crearea unor rutine.

Rutina uzează, este plictisitoare prin repetitivitate, dar tocmai în aceasta stă puterea obiceiului. Obiceiurile proaste ne distrug, obiceiurile bune ne țin viața în frîu. Dacă principiile sînt temelia, obiceiurile sînt acoperișul casei noastre. Și pereții și temelia s-ar deteriora și s-ar fisura, dacă apa ploilor și ninsorilor ar ajuge la ele, pentru că tot acoperișul este crăpat.

Dacă este ușor să declarăm principii, valori, priorități și reguli, este greu, extrem de greu, să fim perseverenți în a păstra ritmul obiceiurilor. În această partitură minunată, care este însăși viața, pe portativ sînt scrise cele decise între noi sînt notele cu înălțimea și valorile temporale necesare, dar ce s-ar întîmpla cu toată muzica aceea scrisă corect, dacă la interpretare n-am păstra cadența? Obiceiurile păstrate cu încăpățînare dau ritm, cadență, previzibilitate, stabilitate și ne scot din haosul deciziilor de moment.

La întrebări precum Ce facem în această dimineață/seară sau astăzi? Ce facem săptămîna asta? Ce facem luna aceasta? Ce facem anul acesta în iulie? La toate acestea răspundem prin obiceiuri.

Citește articolul în întregime pe Edictum Dei AICI

sursa foto Edictum Dei

Pornografia ne vizitează ca popor de vreo 30 de ani, mai intens, de vreo 10 ani încoace. Sîntem în rînd cu lumea la acest capitol. Este parte din globalizare. Dar în domeniul pornofoniei aveam tradiții mai solide. Ce este pornofonia? După cum pornografia este orice reprezentare grafică, orice imagine, care depictează obscenitatea, pornofonia cheamă în sonotopul (toate sunetele auzite în locul pe care îl ocupăm) din preajma noastră și introduce în sonosferă (toate sunetele din lume, toate sunetele care vor fi fost produse vreodată și care vor fi produse, definițiile aparțin dr. Dorin Frandeș) obscenitatea.

Da, sînt și alte neamuri care sonorizează obscenul, dar românii produc niște combinații extrem de interesante între familie, biserică și sex. Cristoși, cruci, candele, aghiazma mică, aghiazma mare, morții, viii, mamele cu atît de uzitatul reversus ad uterum,nimic nu scapă. În aceeași combinație este sacrul și profanarea. În aceeași frază apare spațiul sfințit și actul intim. Incestul și necrofilia îndreptată spre antecesorii de pe linie maternă sînt parte din cotidian și spațiu public. Femeile folosesc înjurături și blesteme care ”se potrivesc” doar masculilor.

Nu contează aria geografică. Cu mici variații românul își umple urechile cu cele mai scabroase scene imaginabile.

Problema pe care o văd aici este preajma copiilor. Mi s-a întîmplat să fiu în spații publice și să aud de la mesele învecinate astfel de expresii. M-am ridicat și le-am spus politicos celor care ne invadau urechile cu astfel de imagini sonore să se oprească pentru că ”avem copiii alături de noi.”

Răspuns: ”și ce, noi n-avem?!”

sursa Edictum Dei

Continuare de AICI și AICI

Dacă avem principii asupra cărora cădem de acord, atunci putem construi o serie de filtre de atitudine și apoi filtre comportamentale. Putem oare merge mai departe dacă unul iubește ceva și altul altceva? Sau… ceea ce apreciază unul este disprețuit de celălalt?

Fiecare dintre noi venim din familie cu o axiologie, cu anumite valori, idei, comportamente, atitudini, pe care le considerăm prețioase, valoroase. De asemenea, o axiologie nu poate fi completă fără opozabile, fără acelea pe care le disprețuim, pentru că există și lucruri vrednice de disprețuit și chiar oameni vrednici de disprețuit.

Cel neprihănit, cel care urcă pe Muntele Domnului… “privește cu dispreț pe cel vrednic de disprețuit, dar cinstește pe cei ce se tem de Domnul.” (Psalmul 15:4). Isus Însuși a privit cu dispreț la lucrurile vrednice de disprețuit.

Continuare de AICI

sursa imaginii Edictum Dei

Pot oare doi oameni să meargă mai departe fără să se fi înțeles mai dinainte? Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiți?”(Amos 3:3).

Termenul principiu vine din latinescul principium care înseamnă început și se referă la toate formele de întemeiere.

Prima mea experiență de lucru nu a fost la catedră, ci pe șantier. Acolo am învățat că deasupra oricărei temelii crăpate tot ce se va construi se va crăpa. O temelie solidă menține o suprastructură complexă, iar căsnicia este o construcție foarte complexă. Din această pricină avem nevoie de principii solide.

Ce sînt principiile în definițiile asupra cărora am căzut de acord cu soția mea încă din scrisorile noastre din tinerețe? Principiile noastre sînt niște afirmații scurte care trebuie să conțină unul dintre cele două adverbe NICIODATĂ sau ÎNTOTDEAUNA. Aceste afirmații trebuie să conțină înțelegeri nenegociabile, lucruri pentru care sîntem gata să ne dăm viața amîndoi, structuri de gîndire pe care vom construi orice altă rutină, orice alt obicei sau apucătură în viața de familie. Așadar am început să le gîndim și să ni le enumerăm, să le negociem. Au rezultat mai întîi 5, apoi s-au înmulțit, pînă la urmă am rămas la 7, dintre care două au fost cumva reformulări sau rafinări ale primelor 5.

sursa imaginii Edictum Dei

În urmă cu un an scriam despre structura textului din Galateni 5 despre Duhul Sfînt. Este iar Cincizecime și sîntem iar ispitiți să credem că noi putem să ne FACEM creștini și să ne ȚINEM creștini, că am putea avea monopolul Duhului Sfînt și Acesta este un fel de peștișor aurit ținut în acvariu, care ne face viața mai frumoasă și ne împlinește toate dorințele.

Cel care ne-a născut din nou este Dumnezeu Tatăl, prin Fiul Său, în puterea Duhului Sfînt. Noi eram morți în păcatele și greșelile noastre. Mortul nu se poate trezi singur, am fost născuți din nou, am fost înviați, am fost regenerați, aduși la viață. Diateza la verbele mîntuirii este întotdeauna pasivă.

Cum ne putem ține? Dar oare doar ne ținem pe cale, stăm la linia de plutire sau creștem cumva, avansăm, înaintăm, sîntem sfințiți? Viața creștinului este într-o progresie lentă, cu alunecări și scăderi, dar un drum continuu spre tot mai mare asemănare cu Mîntuitorul, în dezbrăcare de firea pămîntească și îmbrăcare în Cristos, în moartea omului din afară și creșterea în omul dinlăuntru. Și aceasta o face în viața noastră tot Dumnezeu, prin a treia Persoană a Treimii, Duhul Sfînt.

Căci, dacă nu înviază morții, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre și, prin urmare, și cei ce au adormit în Hristos sunt pierduți. Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morți, pârga celor adormiți.

                                      1 Corinteni 15:16-20

Există evenimente care au impact asupra unora; altele, asupra altora. Dacă se scumpește gazul, prea puțin mă interesează, sînt cu lemnele. Dacă se scumpește benzina, sînt pe motorină; dacă se scumpește și aia, atunci am bicicletă. Dacă se scumpește grîul, am mălai, fac mămăligă. Dacă este război lîngă noi, în Ucraina, da, îmi pasă, mă afectează emoțional, mă îngrijorează, dar și în acest caz este prea departe ca să schimb ceva în cotidian.

O criză economică majoră, un război, o pandemie, un alt Cernobîl, acest soi de evenimente ne pot afecta pe aproape toți, însă putem trece mai bine sau mai rău și peste unele și peste celelalte, dar există un eveniment care ne afectează pe absolut toți: moartea. Există evenimente pe care nu le pot ignora, iar moartea este îm-plinirea și de-săvîrșirea vieții. Dar aceasta nu este doar final și săvîrșire din perspectivă creștină, ci deschidere spre adevărata viață.

Eram la un concert zilele trecute, un concert de Paște. Între piesele corale se recita Evanghelia. În întunericul sălii am privit în lateral spre soția mea și spre fiul meu cel mai mic. M-a lovit un gînd cumplit, dar împletit apoi cu un alt gînd luminos.

Și ea va muri, și el va muri și eu voi muri, dar și ea va învia, și el va învia, și eu voi învia!

sursa foto

Timp de aproape 30 de ani de cînd am făcut parte din comisiile de admitere adesea am pus întrebarea: ”unde te vezi peste 10 ani, 20 de ani, 30 de ani?”. Răspunsurile au fost uneori uimitoare, alte ori am văzut fețe uimite în perplexitate, surprinse de neașteptatul întrebării. Acum am retrospectiva, am studenți care sînt bunici deja. În urmă cu 30 de ani au spus: ”mă văd pastor paroh în aceeași biserică, tată și soț” sau ”mă văd dirijor de cor, asistent social, mă văd la catedră predînd … ”. Multe dintre aceste gînduri au căpătat viață.

Colegii mei de la facultatea de management chiar aveau o temă, un eseu cu acest subiect: ”planul de viață”.

Ne putem face un plan de viață dacă nu ne cunoaștem viitorul?

Viața este adesea învelită în metafora drumului, a călătoriei. Sigur, nu știm ce ne așteaptă în față, pe drum, pot surveni tot felul de evenimente neașteptate, dar în planificarea oricărei călătorii ne gîndim la o țintă și la o rută, ne alegem drumul și direcția.

În 1984 visam să devin pilot de aviație militară. În 1994 intram la catedră ca preparator universitar pe limbi clasice. Ce distanță! Ce pași mari în lateral! Dumnezeu m-a călăuzit pe un alt drum. Îi spuneam mamei prin 1986: ”Două profesii nu le voi practica niciodată: pastor și profesor!”. Dumnezeu, cu al Său simț al umorului, m-a făcut să practic ambele meserii, fiind un timid iremediabil, deși nu pare, vorbind în public, deși aceasta îmi este cea mai mare spaimă. Am mai puține emoții cînd mă urc la manșă în avion sau cînd trag de suspantele parapantei decît în fața unui act de vorbire în public.

sursa foto

Există mai multe tipuri de iubiri. Grecii le-au dat nume diferite unora dintre acestea. Noi avem dragoste, iubire și amor, dar nu avem nume pentru cea mai trebuitoare formă de iubire, pentru cea după care tînjim cu toții, dragostea pe care am admira-o în lacrimi, în fața căreia am îngenunchea … este dragostea necîntată de poeți, prea puțin descrisă de scriitori, aproape deloc imaginată de regizori.

Ne îndrăgostim, ne căsătorim, ajungem în fața preoților, pastorilor și ne spunem legămintele: ”la bine și la rău, în sănătate și în boală, în bogăție și în sărăcie, pînă cînd moartea ne va despărți”, dar fiecare ne gîndim la bine, sănătate, bogăție și viață, niciunul nu ne gîndim la rău, boală, sărăcie și moarte.

Ieșim la o cină romantică, mergem împreună în concedii, ne naștem și ne îmbrățișăm copiii și în anii buni ne imaginăm că toate vor merge la fel, din bine în mai bine, într-o mișcare scalară, pînă cînd filmul proiectat de imaginația noastră contaminată de povești siropoase se termină undeva cu o scenă în care un cuplu de bătrînei grizonați se îmbrățișează zîmbind cu danturi perfecte în fața unor nepoți perfecți.

Viața este un pic mai vie decît imaginile din revistele colorate abundent ale Martorilor lui Iehova. Viața ne va oferi și necazuri, așa cum ne-a spus Însuși Mîntuitorul, prigoniri, uneori chiar din partea celor din familia apropiată, boli, ispitiri, încercări, alunecări, trădări, jigniri, căderi, mînii, nervi, moarte, văduvie.

sursa foto

Legile educației sînt în discuții aprinse. Din nou sîntem puși în fața unei dileme: școala sau familia? Cine este principalul responsabil pentru educația copiilor noștri? Care mai este rolul părinților și care este rolul școlii, sînt aceste două autorități suplimentare, complementare, antagonice? Cum ne vom mai educa pruncii, dacă ne sînt confiscați, răpiți din case încă de la vîrste fragede și apoi sînt programați și formatați ideologic într-un mod care ne este străin teologic?

Epistola către Efeseni are două părți. Primele trei capitole așează temelia teologică, următoarele trei reprezintă aplicațiile. Este curios cît de multe chestiuni legate de familie discută în această corespondență doi celibatari, Apostolul Pavel și Timotei.

Efeseni 6:1-4 Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. (2) „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” -este cea dintîi poruncă însoţită de o făgăduinţă- (3)  „ca să fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pămînt.” (4) Şi voi, părinţilor, nu întărîtaţi la mînie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului.

Partea de care mă voi ocupa mai mult, după ce vom face un drum scurt spre cele 10 porunci, este ultimul verset.

Efeseni 6:4 Καὶ οἱ πατέρες μὴ παροργίζετε τὰ τέκνα ὑμῶν, ἀλλ᾿ ἐκτρέφετε αὐτὰ ἐν παιδείᾳ καὶ νουθεσίᾳ Κυρίου.

Cuvîntul este adresat taţilor, dacă rămînem în slovă: şi voi taţilor. Ar fi avut şi o altă opţiune, vezi în versetul 1 (γονεῦσιν), dar nu la întîmplare ne ia pe noi în vizorul pîlniei, taţii, atunci cînd vorbeşte de mînii şi urgii, de enervări. Adrenalina pluteşte undeva în subtext.

Cinstire din partea copiilor se cere pentru amîndoi genitorii: mamă şi tată.

Unii termeni din verset sînt compuşi, generînd culori şi nuanţe care merită explorate.

Sursa imaginii

Nu cred că există cuplu în care nu să fie tensiuni, mici neînțelegeri, dispute, negocieri, doar dacă unul sau amîndoi nu sînt cumva deja… morți… pe dinăuntru. Dar există certuri și certuri, există dezacorduri și compromisuri, există tensiuni vremelnice și conflicte permanentizate. Cînd totuși situația devine gravă și cei doi se îndepărtează unul de celălalt precum faliile între care apare oceanul de netrecut, iremediabilul? Din experiența de viață, din experiența pastorală, din lucrarea în care sîntem împlicați în Casa Păcii, am observat că toate motivele de conflict se reduc la cîteva cauze fundamentale din care derivă alte cauze înlănțuite apoi în efecte. Vedem efectele și le tratăm ca pe niște cauze, cînd problemele unor cupluri sînt adînc înrădăcinate în perioada lor de prietenie, de curtare, în care n-au făcut niciun fel de efort pentru a se „înțelege” unul cu celălalt. Uneori, încă de la primele întîlniri, cuplurile se angajează într-o spirală a atingerilor, aruncîndu-se într-o cascadă a hormonilor, fără a mai raționa, copleșiți fiind de îmbrățișări și săruturi îndelungi. Discuțiile serioase între cei doi sînt absente, de fapt nici nu prea ai cum să discuți cu gura acoperită…