Acum pot să port acest tricou liniștit! 🙂

Am pedalat în sfîrșit 400 de km. De ce? Vezi detalii pe www.dăruiește.ro! Donațiile începuseră să scadă deși ne apropiem de 7000 de euro rezultați numai din transpirații de cicliști, alergători și alpiniști. Entuziasmul se înmuiase, deși Alex acum are nevoie mai mult de bani. Este în Germania la chemoterapie și este în plină tură de tratament. Numai cheltuielile de cazare ale părinților și cheltuielile conexe tratamentului sînt enorme.

sursa Marius Jugariu

Miercuri dimineața m-am decis. Am luat-o pe Natalia pe neașteptate. Îi mulțumesc că îmi înțelege aceste porniri. Admirabil suflet. I-am pus:  e vremea bună, acum e momentul, sînt în formă, nesătul de kilometri după Auschwitz, mă duc în tura de 400.

Am avut puțin timp de pregătire, dar mi-am aranjat bicicleta, mi-am luat rezervele (spirulină, calciu, magneziu, camere, pompă, dulciuri – cei de la Megaproteine, cînd au aflat, mi-au trimis imediat un pachet de suport proteic și de carbohidrați – mulțumiri!). M-am uns cu ale mele creme. Mi-am luat medicația specifică și eram gata de plecare. Am apucat să anunț pe facebook că voi face cursa solitară, fără asistență rutieră, pe noapte. Imediat Ionuț Simuțiu, Dani Popa, Petru Barbos și alții s-au arătat dispuși să vină să mă culeagă în miez de noapte, dacă se va întîmpla ceva.

Am plecat la 7 seara. Era un apus trist. Știam că va urma o noapte extrem de grea. Doar zgomotul de rulaj al rulmenților și al cauciucurilor, cîinii, schimbarea la pinioane și gîfîitul meu. M-am bucurat de înserare și cu cît mă cufundam în noapte și înghițeam kilometri, cu atît mi se făcea sufletul mai mic în însingurare. Atunci mi-am zis: o caut cu lumînarea, ba nu, cu lanterna de la bicicletă. Eram în grafic și mi-am făcut calculele, la 5.00 îl trezesc pe Daniel Chereji, care se oferise deja să mă găzduiască (mulțumiri, lui și soției și fiului Paul, care m-au ospătat și găzduit excelent!)

După prima oră a început să bată vîntul din față. Primul obstacol. Urma al doilea.

La kilometrul 44 m-a așteptat prima surpriză. Îmi uitasem ochelarii cu lentile albe acasă și mergeam cu lentile galbene. Bune cînd e cît de cît lumină, dar îngrozitoare la noapte adîncă. Am sărit peste un cub de lemn și pană cu snake-bite. Eram îngrijorat din pricina cauciucului. Pînă am reușit să sar din pantofi, deja rulasem pe bontranjerul destul de moale. Un domn de etnie maghiară s-a oprit lîngă mine și m-a ajutat să repar totul. Am încercat cu spray-urile antipană. Cu acestă tură m-am convins: luați camere! Spray-urile nu rezolvă nimic! Metoda clasică este cea mai bună! La cursiere nici nu merită să încercați petice.

Am reușit cu ajutorul omului bun la inimă și am continuat fără ochelari. Ochii mi se inflamau de la vînt și particule. După alt timp spaima cea mai mare: tunete și fulgere. Nu mă tem de furtuni, dar urăsc să mă plouă pe bicicletă. Toate prognozele erau pozitive. Atunci am crezut că renunț a doua oară. Eram gata să chem una dintre mașinile de asistență.

Am hotărît să nu mă opresc. Rămăsesem cu zgomotele din noapte, rugăciunea șoptită și trei lumini: luna, lanterna de la bicicletă și Lumina dinăuntru, pe care nu ar fi putut să o stingă nimic și nimeni. Luna se ascunde, lanterna epuizează bateriile, dar Lumina lăuntrică rămîne! Aceea m-a încălzit din nou.

La km 100 a apărut a patra problemă. Ligamentul posterior aductor de la piciorul drept a început să mă doară. O problemă mai veche, care acum revenea. În față îmi stăteau încă 300 de km. Am luat primul ibuprofen și primul anticramp. Doream să ajung măcar pînă la SAtu-Mare.

În SAtu Mare aveam cauciuc cu probleme, genunchi cu probleme, vreme cu probleme, puțini bani și m-am nimerit lîngă niște beizadele care jucau cărți cu înjurături. Atunci am fost descurajat. Planificam să mai merg încă 20 de km, să fac 150, să mă întorc tot 150 și apoi să văd dacă trec granița de 300, dar măcar să fiu aproape de casă.

Cu media mă descurcam bine, eram în grafic, cu toată oboseala și pana. Am mers totuși mai departe. La km 150 era drumul fără de întoarcere, ori ajungeam la Baia – Mare, ori mă opream undeva pe drum într-o benzinărie. Un Petrom, un frigider care emitea aer cald pe jos, un ciment cald, lîngă o cursă de șoareci a fost ispita cea ma mare. Acolo voiam să mă culc, pe ciment. Am ațipit 15 minute. M-am trezit buimac, înfrigurat și clănțănind. Știam că acolo este momentul critic. Acum puteam să stau acolo să dorm de-a binelea, să răsară soarele și să pierd timp prețios sau să continui. Am continuat. Doar o singură dată mi-a mai fost atît de frig, în armată. Am clănțănit puternic pe bicicletă. M-am temut de hipotermie chiar, dar mă gîndeam la soarele de a doua zi compensatoriu.

Viteza mi-a scăzut, ritmul cardiac, de asemenea. Este momentul în care trebuie să iei niște decizii extrem de importante:  să bei, deși nu ți-e sete, să mănînci, deși nu ți-e foame, să te dai jos să te odihnești la picioare, deși vrei să pedalezi ca să te încălzești. Tot ce trebuie să faci este contra instinctului. Dacă îți urmezi dorințele și instinctele, cedezi de epuizare. Cel mai important organ al unui ciclist de touring este creierul, nu mușchii sau ligamentele.

Am ajuns cu bine la Biserica Biruința (ce nume pentru o asemenea destinație!) din BAia Mare. Nu am cuvinte pentru cîte mulțumiri trebuie să îi aduc pastorului Daniel Chereji pentru vegherea lui de noapte în așteptarea mea. M-am cuibărit în pat pentru  1 oră și jumătate. Am mîncat paste (carbohidrați) și i-am sărăcit de banane pe gazdele mele generoase. Am băut o cafea tare și înapoi la drum!

Picioarele îmi erau grele, înțepenite, ligamentele dureroase, mușchii încărcați. M-am dezmorțit pe primii 20 de km și am dat bazonul de rezervă jos (cea mai mare greșeală este să luați două bazoane! Unul ajunge!) Început de rană. Cremă! Rezolvat!

Căldura era un nou dușman pentru oasele mele îmbătrînite, care răbdaseră frigul cu ceva ore înainte.

Am cedat ispitei de a lua scurătura de la Apa, mai bine pedalez încă 10 km în Oradea, acasă, în completare, decît să tînjesc cu 10 km înainte de Oradea după ultimele resurse. Direcția vîntului se schimbase din nou. Mi-a bătut din față la venire, îmi bate acum din față la plecare. Aceasta a fost speranța mea, că vîntul care mi se împotrivise sper Baia, mă va duce mai ușor cu oboseala acasă. Nimic! Am mers vreo 300 de km din cei 400 cu vîntul din față sau lateral stînga sau dreapta.

Atunci am făcut una dintre cele mai nespirituale rugăciuni din viața mea:

Doamne, te rog, de dragul meu și pentru binele meu egoist, fă-mi viața mai ușoară și schimbă, Te rog, direcția vîntului. Să îmi bată din spate! Nu Te ocupa personal de asta! Mi-e rușine să Te deranjez de la alte lucruri mult mai importante, dar trimite măcar pe unul dintre îngerii Tăi meteorologi și pune-l să facă asta!

Am ajuns din nou în Satu Mare și aici m-am alintat cu o băutură isotonică și o cafea tare.

Cu mare greu și printre tiruri (2 erau să mă agațe și să mă bage sub roți, o dată a fost vina mea, mi-am lăsat atîrnind centura de la rucsac în afară. Tirul a lovit-o cu lumina de contur) am reușit să ajung la Carei. Aici familia care se ocupă de Julia Toys mi-a oferit cremă pentru articulații și mușchi și apă rece. Mulțumiri! Copiii au zburdat pe lîngă bicicleta mea, admirînd-o, au atins-o, s-au mirat de echipament, de cască și am vorbit despre … trotinete :). Acesta a fost un episod foarte luminos și încurajant în toată povestea asta. M-am uitat la unul dintre băieței, cel care se apropia de 7 ani și l-am vizualizat pe Alex. Mi-am spus: pentru unul dintre acești micuți merită toată zdroaba asta! Am plecat încurajat și cu sufletul senin.

Eram la kilometrul 300.

Știam că ultima 100 este cea mai grea! 100 de kilometri sînt mulți și cînd te gîndești la o tură cu bicicleta cu forțe proaspete. Eu aveam 300 în spate, plus durerile de ligament, care erau din ce în ce mai pregnante.

Am pornit cu gîndul să mențin un 20 pe oră, pedalînd mai mult în stîngul, lăsînd greutatea dreptului peste pedală. Mi-am făcut un nou stil de pedalat și m-am felicitat că am ales traseu fără escaladă.

Căldura acum îmi devenise cel mai mare dușman. Între Carei și Oradea nu ai de unde lua apă fără bani. Banii se terminaseră, resursele fizice erau pe final. Am început să fac economie la apă și să scot glucoza din rucsac.

La km 320 m-am adăpostit într-o covergă de vînzare pepeni părăsită. M-am întins și am privit cerul. Mi-am spus rugăciunea și am mulțumit lui Dumnezeu că sînt sănătos, că pot face asta, că am copii sănătoși, că am picioare întregi, mîini, creier relativ normal, că sînt viu, că simt durerea, că inima îmi bate departe de fibrilație, deși fibrilant sînt, că nu am extrasistole. M-am gîndit la cei de acasă, care mă așteaptă și mi-au dat lacrimile. Le-am oprit imediat: nu pot pierde apă! E prea scumpă pe aici!

Mă îndreptam spre kilometrul 350, cînd Corneliu Jităreanu, căruia trebuie să îi mulțumesc și pentru provocare, dar și pentru ajutor, m-a anunțat că vine înaintea mea. Mare ajutor! Nu cred că aș fi avut energie psihică să rezolv ultima pană.

sursa Corneliu Jitareanu

Aceea a fost descurajantă tare. Abia ne întîlniserăm. Am oprit la o benzinărie să bem ceva, cînd mă întorc la bicicletă, pană. Am încercat iar soluția cu spray-urile, mai mult rău am făcut. Schimbat camera, rezolvat, mers mai departe prin noapte. Așa am pierdut 3 ore, 1 oră la prima pană, o oră la a doua pană, 1 oră la vînt.

Pe ultimii 50 de km am primit ascultarea rugăciunii. S-a schimbat direcția vîntului și m-a dus spre casă mai ușor.

Eram deja după 20 de ore de la plecare, după 15 ore de pedalat continuu. Inima mi-a dat primele semnale că vrea să merg mai încet, atunci cînd am grăbit ritmul. Am coborît din nou de la 27 km la oră la 20, chiar 18. Este mai bine să ajung pe picioarele mele acasă decît în Salvare la urgențe cu fibrilație atrială paroxistică.

Ultimii 30 de km au fost în profundă noapte, printre lanterne, faruri, dar cu trenă de la Corneliu, care s-a poziționat înaintea mea la jumătate de metru pentru a-mi înghiți vîntul de opoziție. Am intrat în Oradea cu decizia de a merge cu bicicleta în spate dacă mai am o pană, dar să nu ratez acum.

Eram la km 391 cînd am intrat în ORadea, din pricina scurtăturii de la Apa. Am intrat spre Centru, l-am condus pe Corneliu pînă la jumătate din distanța spre CAmpus, apoi am intrat pe pistă și cu 700 de metri înaintea casei am făcut 400 de km fix.

AICI este toată tura.

• 400.1km – Distance
• 17:39:11 –Moving Time
• 590m – Elevation
• 406 – Epic Suffer Score

• 93W – Estimated Avg Power
• 5,927kJ – Energy Output