ὁ καιρὸς γὰρ ἐγγύς ἐστιν – „sorocul este aproape!”
Salut cu tot respectul colegial manualul profesorului Constantin Georgescu, fiul fostului meu profesor de greacă Constant Georgescu. De luat, de citit, de studiat. Va deveni, probabil, MANUALUL după care studenții mei vor studia, deși eu însumi am lucrat la un manual propriu.
Citește în continuare
Oud-ul este un instrument înrudit cu lăuta renascentistă, cobza și cu mandolina barocă, la care să mai adăugați alte instrumente cu spatele în formă ovoidală. Au forme asemănătoare și neinițiații le confundă. De ce? O poveste lungă. Se pare că sursa este comună. Oud-ul a mai fost prezentat AICI.
N-am avut cum ocoli drumul. De la lăută, pentru care știți că am o pasiune neascunsă, am ajuns și la lăută și la cobză. Era inevitabil. Despre cobză ceva mai încolo. Tocmai am primit una de ziua mea 🙂 în Bucovina! M-am apucat de studiat! Un acordaj imposibil! 🙂
Am primit în urmă cu vreo trei ani și un oud de la un prieten din orașul meu natal. L-am păstrat, dar dezacordat. M-am tot chinuit cu diferite tipuri de acordaj. Acum am reușit să îl pun la punct. Este un oud cu 12 coarde. Greu de găsit acordajul autentic și exact. I-am luat coarde noi. Este cu adevărat un instrument care merită carieră mai mare decît va fi avut pînă acum. Are un sunet inconfundabil. Este între sitar și chitară romantică, este reținut și totuși ferm. Îmi place, ce mai…
Ritmul și melismele orientale îmi sînt în sînge. După cum știți, unul dintre străbunii noștri a stat prin Turcia. A rămas de pe atunci ceva în sîngele meu cu siguranță.
Iată cîteva interpretări pentru gust:
”Dacă ea … dorește” … o piesă obsedantă. Mi-a mîncat urechea timp de cîțiva ani. I-am căutat diverse interpretări, am găsit cîteva. Am căutat partitura. Am găsit doar cîteva scriituri inexacte și taburi, ceea ce nu prea gust. Pînă la urmă am găsit niște pdf-uri gratuite. Abia aștept să le descifrez. Dar, înainte de a descifra, vreau să găsesc modalitatea cea mai bună de interpretare.
Ascultați cîteva încercări, fiecare cu o culoare diferită:
AICI este una cu Nadia Gerber.
Apoi Marco Pereira.
puțin cam prea jazzy prin introduceri.
Citește în continuare
Concursul de compoziţie și aranjamente, organizat de Universitatea ”Emanuel” din Oradea, se adresează compozitorilor din România, Republica Moldova și compozitorilor români de pretutindeni – care NU au împlinit VÂRSTA de 40 de ANI!
Regulament, fișa de înscriere și alte informaţii, sunt aici: http://www.emanuel.ro/concurs-compozitie/
Vezi mai multe detalii AICI
De ce am distribuit asta? Pentru că sînt sătul de melisme de proastă calitate, pentru că mă enervează instrumentiștii stîngaci, fără simț ritmic, fără cunoștințe de armonie, pentru că mă enervează cîntarea fără simțire și fără tehnică. Unde este tehnică nu este simțire, unde este simțire nu este calitate … unde este talent nu este smerenie, unde este smerenie nu este talent. Greu să le găsești pe toate!
De această dată ceva bun! Îi cunosc personal pe chitarist și pe pianist! Bravo, băieți, Corneliu Holhoș și Florin Iovin! Iar chitara, dragă Florin, ca obiect … ce să spun? Lasă gura apă!
Vocea? În sfîrșit o altă voce și cu timbru și culoare, dar și cultivată! Bravo și Amaliei!
Bun! Iată, ”există un prieten”, dar există și muzică de calitate în peisajul evanghelic românesc:
Vezi AICI
Astăzi ne amintim de Holocaust. Da, 1.000.000 de copii. Să ne amintim cu o tristețe alăturată la bucuria celor care celebrează uciderea altor milioane de prunci.
vezi AICI
Acest lutier merită cunoscut. Fascinantă istorie, fascinant sunet. Aproape că mi-a devenit obsesie, după ce le-am descoperit recentissime.
Iată cum arată locul unde se nasc legendarele chitare.
Pastorul Teodor Vereș a realizat ceea ce aș recomanda numai unor pastori pensionari să facă: să își strîngă și să își publice cele mai reprezentative schițe de predică.
Bătrînețea cu al ei timp de cugetare și liniștire ne dăruiește retrospectiva, fără a mai fi nevoie să facem retractații pentru texte prea timpuriu și prea grabnic scrise.
Îmi amintesc vremea în care pastorul Vereș, în plină activitate, plin de vervă, băutor de cafea, o personalitate rugoasă și controversată, dușman al mediocrității, cu o inteligență nativă foarte ascuțită, interesat de tot ce este nou, avid cititor, cu un simț al umorului și al calamburului, ne împărtășea ”la Comunitate” din aceste schițe. Iată, acum le avem!
N-am înțeles nici acum, după cîteva zile de agitație în jurul reclamei de ce atîta isterie în jurul unui spot un pic cam tîmpițel.
De ce l-am numit așa? Din pricina presupozițiilor andreice pe care le folosește. Adicătelea … Ce ne spune reclama? Bărbații au fost și tind să fie cam la fel: adică niște porci. Rîgîie după masă și se pîrțîie în fața nevestelor, se bat de mici, fripți fiind de testosteron, ciupesc pe stradă necunoscute. Și toți sînt înnebuniți după mici, bere și ciorbă de burtă. Ăștia sînt bărbații! Niște nesimțiți!
Citește în continuareAm descoperit Yairi pe două căi: Dominic Miller și Tavi Jinariu.
Este cunoscută arta lutierilor europeni, a celor italieni, în mod special, dar oare ce va ieși atunci cînd cultul pentru perfecțiune al japonezilor se împletește cu experiența europenilor în construcția instrumentelor cu o cutie mai mare?
Preferata mea? Chitara de tip parlor de la yairi, cea pe care cîntă Dominic Miller la un moment dat, cea care a făcut celebru sunetul din The Shape of My Heart.
Sînt absolut fascinat de sunetul clar, penetrant, uneori tăios ca o katana, mai puțin gras decît al chitarelor europene, mai subtil, precum un ceai verde praf matcha.
De fapt acesta este acum un nou trend în muzica live și în înregistrări, sunet mai delicat, mai umbros. Toată lumea renunță la butoaiele care făceau ecou ca în Grand Canyon.
Mi-aș lua viața la rînd, fir cu fir, ca pe un covor cu ițe dezlegate și fire pierdute. Aș desface și aș împleti la loc totul fără greș.
L-am cunoscut mai întîi ca nenea Adi. Era în decembrie 1975. Tatăl meu tocmai fusese ucis. Eram năuci. Mama plecase la înmormîntarea tatălui meu. Eram duși de la o familie la alta, cînd la familia Tărniceriu, cînd la familia Sfatcu. Cu toții ne-au înconjurat cu dragoste, compasiune și căldură sufletească. Atunci am descoperit o nouă familie, Biserica.
M-am mișcat destul de bine, dar nesatisfăcător pentru mine! Aș fi vrut mai mult! Cam cu 100 de zile și cu vreo 2000 de km mai mult! Poate anul acesta …
Am încercat un răspuns la o întrebare dificilă cu o emisiune înainte: mai are rost să rămînem în țară?
De această dată am încercat un alt răspuns la o întrebare și mai dificilă? Are rost să ne mai întoarcem în țară?
Iată o poveste de succes. Cel puțin deocamdată! Sper să avem tot mai mulți tineri care să se întoarcă înapoi și să schimbe puțin cîte puțin lucrurile.
Este 3 ianuarie. La vamă este aglomerație. Se întorc acasă migranții. Unii sînt cu lacrimi în ochi. Pribegia le este nevoită. Îmi este atît de milă de acești români aruncați afară de atîtea guvernări (de dreapta și de stînga) incapabile, unele; răutăcioase și ticăloase, altele, iar cîteva și una și alta…
Mai are rost să stăm într-o țară care merge ca un avion fără motoare spre dezastru previzibil? Ce ne spune generația care ne urmează?
Astăzi se împlinesc 43 de ani de la uciderea tatălui meu. În 17 decembrie 1975, ora 17.30. Pentru această reamintire am ales o altă variantă a Requiem-ului mozartian, preferat între alte bucăți de gen.
Am o nouă interpretare favorită pentru Requiem-ul lui Mozart. Cea a lui Celibidache. Căutînd luna trecută material despre acest extraordinar dirijor, am dat peste această interpretare absolut fascinantă. Deja nu mai pot asculta alte interpretări.
Ritmul, articularea, nuanțarea, creșterea spre momentele de intensitate maximă, sublinierile, toate acestea se coagulează pentru mine în INTERPRETAREA Requiem-ului. Cel puțin pînă acum. Tempo-ul este redus, mai rar decît în alte interpretări. Este probabil, așa cum comenta cineva, așa cum s-ar fi cîntat pe vremea lui Mozart și așa cum l-ar fi dirijat Mozart însuși. Auzim astfel mult mai bine tot ce se întîmplă pe partea de armonie.
Without realizing it, Christians living in the West have become slaves to the machine of Intellectual Colonialism. We have been told that the way we have been thinking is wrong and we need to do it like THEM. We need to be sexually liberated (as long as it’s safe and consensual), and we need to be tolerant of every belief, simply because someone feels that it’s true.
Problem is, feelings turn out not to be great dictators of truth.
Just today, someone commented on a YouTube video of mine saying that I shouldn’t be so hard on Christians who may believe something the Bible doesn’t teach. “If they believe it strongly, then it can be true for them.”
That phrase, in addition to being one of the most ridiculous and ignorant things a human can say, was disproven in the 300’s B.C. Something cannot be simultaneously true and false depending on who feels what way about it. No matter how hard I feel that the winter should be sunny and 75, reality is going to keep dumping snow on me.
sursa imaginii muzeul Astra Sibiu
Cei de la Anacronic au realizat un proiect foarte interesant:
Publicăm în trei părţi lucrarea lui Ioan Pop-Reteganul publicată în 1927 la Editura Asociaţiunii Sibiu. Un text despre viaţa, casa, valorile ţăranului român acum mai puţin de o sută de ani. O ocazie excelentă de a observa ce s-a întâmplat cu omul în cel mai dezastruos secol din istorie.
Știți bine, dragi prieteni, că mă interesează locuința tradițională românească. Iată o parte din textul publicat.
Cum să ne facem locuinţa?
La această întrebare par’că văd pe fiecare răspunzând: „Aş şti eu cum să mi-o fac, numai să am modru“. Da, e aşa şi nu-i aşa.
S-ar putea ca unii dintre noi să fi disprețuit țambalul (cymbalon/”cimvalul zăngănitor?). Pe lîngă faptul că istoric vorbind este strămoșul pianului, țambalul are o carieră vrednică de un instrument care trebuie reprimit în salonul instrumentelor nobile.
Iată un exemplu:
Astăzi, la Alba-Iulia, ne vom uita în Scripturi ca să vedem unde trebuie să ne uităm.
Ce-ar fi ca acum, cînd sîntem plini de acreală, nemulțumire, sictir și amărăciune, să găsim zarea în care să privim și din care să ne vină seninul, dragostea, bunătatea, bucuria, pacea și rezistența la rău și oboseală?
Dacă Dumnezeu ne ține în viață, vom încerca același lucru, după amiază la Cluj, la Mănăștur.
M-am născut aici. Probabil voi muri tot aici. Nu mă tentează alte teritorii. Dar, vorba românilor din alte spații: ”never say never!”
Ce doresc țării mele, ce doresc patriei în care mi-au crescut copiii, în care îmi vor crește probabil nepoții?
100 de dorințe realizabile în următoarea sută de ani, dacă lucrurile merg în același ritm ca pînă acum … M-am săturat de observațiile cinice (mărturisesc: eu însumi sînt un cinic pesimist), m-am săturat de acreala și de bocitoarele de servici.
Sursum corda!
100 de tînjiri, visări, rugăcini, dorințe, naivități, idealisme, romantice pașunisme …
Le așez așa cum mi-au venit în minte …
Zilele acestea, după cum am văzut și în ”videoclipul” (că așa îi va rămîne numele) plin de erori istorice, cu greșeli gramaticale, ne revendicăm românii! Marii români! Brâncuși? A făcut carieră la ei, nu la noi. Vuia? La ei, nu la noi! Coandă? La ei, nu la noi! Cioran, Ionesco?
Celibidache? Vorba cuiva (Cristian Bădiliță, dacă nu mă înșel): ”Pe marii noștri români îi cheamă Eminovici, Wurmbrand, Steinhardt … ” și Celibidache.
Să luăm partea bună. Celibidache este fascinant privit din față. Ura să fie filmat! Filma, după cum însuși a declarat, numai ca să mai facă ceva bani în plus pentru orchestră, să-i plătească televiziunile și pe oamenii ăștia … Nu credea în înregistrări, cu atît mai puțin în înregistrările video. Dar … ce spectacol face. Uneori am impresia că își rîde de operatori! Adevărată coregrafie!
Incredibile interpretări! Ce gestică dirijorală! Inimitabil! Pasional, fierbinte ca un latin, exact și eficient ca o mașinărie nemțească!
Priviți:
sursa Universitatea Emanuel din Oradea
Atenționare: text (destul de) dur și ironic.
Cine se simte cu musca pe căciulă … să mai citească o dată!
Poate zboară musca!
Într-o povestire din Pateric un călugăr tînăr vine la altul bătrîn ca să îl încerce:
Avva, ești hoț!
Așa e, spune bătrînul.
Avva, ești curvar!
Așa e, spune bătrînul.
Avva, ești eretic!
Nu, asta nu sînt, pentru că eu știu în Cine și ce am crezut! Toate celelalte sînt, dar asta nu sînt!
……………………………………………
sursa Vasile Ernu
Aud recentissime de niște aberații molfăite cu gura plină. Se trezesc niște tinerei, ”vițelușii veseli”, cum i-ar numi Andrei Pleșu, ai noilor mișcări evanghelice radicale, propagatori ai jumătăților de idei, fascinați pînă la narcisism de propria lor linie argumentativă. Sînt într-o cumplită surzenie. Se ascultă unii pe ceilalți cu o siguranță demnă de cauze mai bune. Își dau cu părerea despre filme (ce ar trebui să vedem și ce nu, cum că California arde din pricina filmelor făcute de unii de pe acolo), despre catedrala națională (fără a deosebi naos-ul de pronaos, fără minime cunoștințe arhitecturale sau de teologie a spațiului), despre mariaj (abia li s-a uscat cerneala de pe certificatul de căsătorie), celelalte culte evanghelice (din care au ieșit, că nu-s biblice…), organizații … tot felul de lucruri. Dar asta nu înainte de a-i demoniza pe ceilalți, de a-i numi anticriști pe toți aceia care nu împărtășesc nuanțele, că despre asta vorba, nuanțele teologice la care ei aderă.
Neinformați, necultivați, necitiți, fără să-și fi făcut temele de casă și, mai ales, fără ceea ce americanii numesc atît de bine ”common sense”, băieții ăștia n-au limite de competență! Ei se simt datori să ne lumineze pe noi toți! Harnici la bloguri și youtube (ridicoli cînd își iau interviu unii altora, comportîndu-se, vorba lui Coposu despre Vadim Tudor, de parcă chiar ar exista … ), leneși la propria formare, la lectură și la legitimarea lor academică. Dacă unii dintre ei ar fi trecut pînă la capăt prin niște procese de formare academică serioase, ar fi descoperit că nu poți argumenta chiar cum îți cade la gură, că există niște reguli ale jocului retoric, dacă chiar vrei să te ia cineva în serios. Da, chiar și atunci cînd exagerezi, chiar și atunci cînd folosești hiperbola, există reguli ale jocului discursiv. Dar … alea sînt lumești! Masteratele și doctoratele sînt nebiblice… teologia studiată formal, ce să mai spunem? Dracu gol!
Îmi fac documentarea pentru o viitoare emisiune Între Scriptură și ziar despre acest subiect.
Există studii, unele mai serioase, altele mai puțin serioase, există cercetări despre relația dintre muzică și îmbătrînire, muzică și sănătatea mentală. Celibidache? hmmm, unul dintre favoriți mei ca îmbătrînire și nu numai. Iată gestica, iată cum se dirijează cu sprîncenele, genunchii, șoldurile. Cîtă exigență! Cîtă luciditate!
Să ascultăm ceva legat de Centenar:
Am întîlnit într-un azil de bătrîni un fenomen: o bătrînă de 92 de ani, care nu mai știa cine este, nu mai știa cine sînt cei din jur, dar…. cînd cînta…. oh, cum cînta! Era cu totul în altă lume, venea din lumea ei în lumea noastră și era atît de lucidă. Aproape că ai fi putut desfășura un întreg dialog, ca într-o operă, cu dînsa.
Am întrebat-o:
Și acum, acum ce faceți?
Acum, mi-a răspuns, acum îl aștept pe Mirele Meu, Isus Cristos să mă ia și să mă ducă la El, toată viața l-am așteptat
și a continuat să cînte …
Construim biserici din ce în ce mai mari, catedrale al mîntuirii neamului, dar tinerii ne pleacă. Cu neam cu tot. Din țară și din biserici. România se depopulează rapid. Bisericile se golesc accelerat.
Ce este de făcut?
În urmă cu doi ani, la conferința pastorală de la Universitatea Emanuel din Oradea, am încercat să discut tocmai această problemă cu cei responsabili, cu cei care sînt de partea cealaltă a amvonului, pastori, lideri de tineret, presbiteri, diaconi.
Mîine seară, începînd cu orele 18.00, la Biserica Penticostală Filadelfia, voi încerca să discut cu cei de dincoace de amvon, chiar cu tinerii, aceeași problemă: De ce tinerii aleg să părăsească bisericile locale și se ancorează tot mai mult în Biserica Virtuală?
Așa era să spun, dar nu sînt numai ruși.
Recentissime am avut o discuție despre muzică. Ca de obicei, toată lumea care are două urechi crede că se pricepe la muzică. Omul vorbește despre vals și tango depreciativ. Habar nu au comentacii de pripas care este diferența dintre vals și tango, cît de bogată este lumea valsului cult … Cîteva exemple numai din zona orientală, aceea întunecată, ironică, penumbroasă … a dansurilor macabre, a vîltorilor sentimentale. Cîtă literatură muzicală pe această temă. Vrednică de cîteva teze de doctorat.
Să vedem, să ne cultivăm și să ne treacă gripa ignoranței:
Mîine este ziua de naștere a lui Augustin, 13 noiembrie 354. În urmă cu 4 ani am ținut o conferință despre convertirea lui Augustin. Pe 14 noiembrie, la București, Centrul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, voi încerca o altă conferință în care mă voi ocupa de receptarea lui Augustin în mediul evanghelic românesc.
Este de folos să ne amintim puțin ce am spus aici în ultima parte.
Augustin a fost receptat cu mare entuziasm de mediul evanghelic ȘI DIN pricina faptului, sau mai ales din pricina faptului că a sa convertire s-a desfășurat ca la carte.
Ce interpretare! Cu instrumentele din epoca lui Vivaldi. Citiți notițele explicative din timpul video-ului. Interesantă hermeneză!
Să vină, așadar, iarna! Sînt o fire solară, nu-mi place, dar acum este timp de citit, timp de studiu, timp de scris! Să vină …!
sursa imaginii – domeniul public
În cadrul conferințelor lunare,
Centrul Sfinții Petru și Andrei din București vă invită să participaţi la o masă rotundă având ca temă :
«Sfântul Augustin, actualitatea teologiei augustiniene»
Invitaţi :
În data de 9 noiembrie domnul profesor Mihai Babii ar fi împlinit 80 de ani. Tot în data de 9 noiembrie 2003, după convertirea sa, a primit botezul ca adult într-o biserică baptistă din Chicago, mărturisind în apa botezului că în 9 noiembrie s-a născut din carne, dar mai tîrziu, tot în aceeași dată a celebrat și nașterea sa din apă și din Duh.
Ne-am fi bucurat să fi fost cu noi. Dumnezeu l-a chemat la Dînsul mai devreme. Avea visuri mari pentru Școala de muzică Logos, pe care a înființat-o în Chicago, avea visuri mari și pentru Școala de chitară clasică de la Oradea, care acum îi poartă numele, Școala de chitară clasică Mihai Babii.
Înregistrare live de la Centrul Cultural Judeţean Arad, 5 iunie 2018
Trio de chitare: Emanuel Caragea, Gigi Marinca, Paul Edeleni
