De-a lungul carierei pastorale am văzut și am auzit multe făcute și spuse în necazuri, mai ales în necazurile altora. Am învățat în acești ani că este mai bine să taci în unele momente. Oare cînd vor învăța pastorii să tacă în situații grele, imposibile, mai ales cei tineri care n-au pierdut și n-au îngropat încă nici măcar o gîscă proprie? N-au pierdut nici măcar un cîine. Nu știu cum se simt toți datori să ”vestească Evanghelia” cu orice preț, spunînd bazaconii celor în suferință. Să vestească Evanghelia, sigur, să citească Crezul, să citească imnurile cristologice, să proclame, dar să nu tragă concluzii derivate pe linia logică ”cauză-efect” precum prietenii lui Iov!
Lozinci de genul ”lăsați, că rămîneți cu Domnul, că El este Mîngîietorul, Duhul Sfînt va ocupa locul celui mort … ” mă scot din sărite. Da? Duhul va face de mîncare celor patru copii, dintre care ultimul încă sugar? Duhul îl va alăpta pe pruncul acela? Duhul îl va strînge în brațe pe văduvul epuizat de munca zdrobitoare, după 14 ore de alergat pentru cei de acasă? Cristos le va face clătite cu miere?
Duhul are alte lucrări, Cristos, altele, Tatăl, altele și Tustrei ne vor lăsa să gustăm suferința în cele mai acre forme uneori. Da, sigur, El a mers să ne pregătească un loc, ca acolo unde este El să fim și noi, sigur, există nădejde în suferință, există mîngîiere, dar cred că uneori, din dorința noastră de a fi mult mai spirituali decît ne țin pingelele, facem acte de eroism emoțional care costă pe parcurs mai mult decît sîntem gata să anticipăm.
Există o vreme a plînsului și o vreme a bucuriei, există o vreme a bocetului, dar și o vreme a bucuriilor simple. Știți că majoritatea bolnavilor terminali nu își doresc lucruri extrem de spirituale? Nu își doresc să mai asiste la o liturghie, nu își doresc un concert de orgă de Bach, nici o lectură din moliftele Sfîntului Vasile cel Mare. Nu! Își doresc o plăcintă cu cartofi sau să mai iasă o dată să miroasă florile de tei, să mai vadă încă o dată locurile natale, să își mai strîngă încă o dată în brațe copiii, nepoții, soțiile, soții! Unii și-au dorit să moară în grădină, printre plante, nu în confesoriu sau în pronaos.
Mai vine cîte unul și spune: ”Domnul ne ia pe cei dragi ca să ne gîndim numai la El și să nu cădem în idolatrie!”. Vorbești serios, nene? Uneori îl rog pe Dumnezeu să mă lase măcar o zi să corectez un pic listele Dînsului cu cei pe care Îi are la rînd pentru ”chemat acasă”. Am eu o listă proprie. I-am înaintat-o, dar nu mă ascultă! Pe lista aia sînt și cei care spun pe nas sforăitoare prostii.
Altul: ”Domnul așa a vrut, să o ia pe mama voastră și pe soția dumneavoastră ca să vă întoarceți la El!”. Oamenii ăștia ar trebui să se facă o asigurare de malpraxis. Curînd vor fi dați în judecată pentru astfel de afirmații de un orgoliu și de o mîndrie greu de înțeles pentru cineva care s-a smerit făcînd teologie. Cum poți să tragi asemenea ”confuzii”? Ai participat la sfatul Sfintei Treimi? Ai intrat cumva pe ușa din dos pe cînd Se sfătuiau ce rău să îngăduie?
Zilele trecute m-am gîndit la niște apropiați de-ai noștri care au trecut prin necazuri. Le-am trimis o melodie ”nepocăită”. Le-am spus să se bucure, să celebreze viața, să se bucure de lucrurile simple, de cele ce ne-a lăsat Dumnezeu. Erau obosiți de lozincile-încurajări care au venit de peste tot, epuizați de hiperspiritualizările și gîndirea versetarist-triumfalistă a celor care se cred mai spirituali decît sfîntul Petru și decît Apostolul Pavel, care … culmea, în loc să stea în post și rugăciune, în loc să dea dovadă de stoicism creștin (ce oximoron!), el vrea pansamente de la Luca, cărți de citit și pătură??? Adică să se cuibărească în pătură, în vîrful patului și să citească, cînd trebuie să te pregătești de ditamai martirajul? Este probabil ca în cele cărți legate în piele să fie fost și Cicero, nu numai lecturi veterotestamentare. Poate că și vreun tratat de botanică.
Nu știu de ce ne simțim noi evanghelicii datori uneori să fim mai ”sfinți” și mai spirituali decît este cazul, făcînd pe eroii emoționali dincolo de limite pe care nici măcar Întrupatul n-a încercat să le treacă. A PLÎNS cînd a auzit de Lazăr. Adicătelea Domnul și Mîntuitorul s-a comportat absolut normal în suferință, ba chiar și Dînsului, Dumnezeului Întrupat, i-a fost groază de paharul morții și păcatului.
Da, există o legitimitate spirituală și niciun păcat în a ne bucura de o zi frumoasă, de iarba care răsare primăvara, de îmbrățișarea caldă a copilului adormit, de o cafea dimineața cu soția, de un ceai de mentă și tei în amestec lîngă o pîine prăjită seara, de o carte bună cu miros de vanilie între paginile vechi, de un lemn pipăibil perfect rafinat, de alcătuirile firii. Există o legitimitate a bucuriei chiar în actul final al unei bune digestii. Întrebați-i pe cei cu anus contra naturii, pe bolnavii de cancer de colon cum este asta. Există o bucurie sublimă în actele simple ale cărnii. Întrebați-i pe cei care elimină pietre dintr-un rinichi perforat de ascuțișuri.
Oh, acestea sînt profane, nu-s umbrite de turla bisericii, așa-i? Păi atunci sîntem vinovați de un docetism vulgar, erezie nenorocită.
Cristi Țepeș, dulce și cocon, așa cum îl știam, spunea la un moment dat, citîndu-l pe Ioan Alexandru, pe cînd discutam despre bucuriile simple ale vieții, despre lucrurile pe care tindem să le expediem din viața noastră, considerîndu-le prea întinate, din pricina unui platonism prost înțeles: ”Eh, eu nu cred că Duhul Sfînt, care locuiește în noi, se ascunde atunci cînd ne iubim soțiile. Este acolo și binecuvîntează! Nu se ascunde după perdea!”. Ioan Alexandru o spunea și mai plastic. Nu voi reproduce!
Deseori m-am întrebat de ce evanghelicii nu scriu poezii de dragoste, romane de dragoste, dar fac filme proaste precum o oră de dirigenție încruntată de genul oribilelor Left Behind. Tînjirea noastră de a fi sfinți nu anulează dorințele noastre naturale, dar sfințite. Aș vrea să văd un film creștin despre suferință, dar făcut cum trebuie, realist și fără genul de îndemnuri ”haideți să haidem!”
Dumnezeu Însuși ne-a așezat între cele 66 de cărți ale Scripturii și Cîntarea Cîntărilor, o cîntare de dragoste.
Natalia a făcut aseară clătite. Le-am mîncat cu miere, dulceață de cireșe amare, dulceață de mure și am băut o cafea tare cu ea, privind-o adînc în ochi. Sîntem după 26 de ani de căsnicie, 3 copii pe pămînt, 3 în ceruri, după 10 sicrie prin casele noastre, cu toți dragi apropiați în ultimii 5 ani, după ce anul acesta se împlinesc 10 ani de cînd ne-a trecut glonțul cancerului ovarian pe lîngă ureche … Da, ați ghicit! Nu întotdeauna stau cu Natalia în genunchi, cu fața spre Răsărit, recitînd Psalmi! Nu întotdeauna facem studii biblice cu carioci și schițe pe A 3 și nici nu-i recit adesea din Dialogurile lui Platon în greacă.
Poate așa înțelegeți de ce uneori cred că asta este tot ce îmi doresc. De fapt acest cîntecel l-am împărtășit cu apropiații noștri ieri. Ascultîndu-l, Noah mi-a sărit în brațe și m-a strîns tare, tare de tot. Dulceața aceea a îmbrățișării unui copil de 3 ani, cu mirosul inconfundabil al copiilor, atingerea obrazului lui limpede a fost raiul pentru mine în chiar acel moment. Așa este gustul raiului! L-am simțit pe Dumnezeu cum îmi pune mîna pe cap și îmi permite să mă bucur, fără mustrare și fără îndoieli. Nu, nu îmi mai trebuia nimic în acel moment. Mi-am privit soția … care făcea clătite și am spus: CAM ASTA AR FI! Am simțit fluturi enormi, cum spune Andrieș, în stomac!
Dimineața clătite cu gem de căpșuni,
soare afară și tu să mă suni,
Aproape sînt sigur că asta e tot ce-mi doresc!
O ploaie subțire chiar după concert
tu la cafea și eu la desert,
Aproape sînt sigur că asta e tot ce-mi doresc!
Poate și-un film, dar nimic complicat
să rîdem cu poftă, întinși comod în pat,
vecinii să n-aibă nimic de reparat,
cam asta ar fi, cam asta ar fi,
Vise albastre, fluturi enormi,
lipită de spatele meu tu să dormi
Aproape sînt sigur că asta e tot ce-mi doresc!
și nu glumesc,
Aproape sînt sigur că asta e tot ce-mi doresc!
Alexandru Andrieș – Asta e tot
Azi dimineață la Hospice am avut prima capelă din an. Am ajuns la 170 de decese anul trecut, în 2017. În 24 decembrie a decedat un tînăr de 19 ani. Un copil. Colegii mei sînt în prima linie a luptei cu viața-moartea. Sînt soții, sînt mame, dr. Beni Paul este soț și tată, sînt domnișoare, adevărate eroine în pansarea rănilor și sufletelor. Astăzi am citit Psalmul 1 și i-am sfătuit să se bucure cît pot de mult de clipele cu familia, cu cei dragi, copii, soți, părinți, bunici.
Există situații în viață, delicate timpuri, în care, dacă ești cu adevărat sincer cu tine … aproape tot ce-ți dorești este o cană cu ceai sau cafea pe o terasă într-o dimineață limpede și însorită de primăvară, dimineața perfectă. Atunci vrei să împietrești clipa și să îi ceri lui Dumnezeu să te transfere cu acte în regulă direct în Rai … cu tot cu ceai.
Marius Cruceru 
L-am descoperit pe Andrieş pe la vreo 17 ani. Incepusem sa-l ascult pe albumul „Interioare „. A urmat ” Trei oglinzi „, după care am reuşit să găsesc albumul „Interzis „, un album care conținea inregistrari live din concertele lui inainte de 89. Andries m-a cooked it cu modestia lui. Nu detine telefon mobil. Deşi unele din piesele lui par banale, altele sunt profunde şi sensibile. Sunt fan Andrieş pentru că e original, pentru că a avut curaj să cânte public impotriva sistemului, fiindcā e modest, fiindcă nu e comercial.
Da, practic am petrecut anii adolescenței între Sting, Andrieș, Friday Night în San Francisco, Vangelis, eh, ce se gusta și ce ajungeam pe vremea aceea, plus discurile de vinil cu muzică clasică.
Pe domnul Andrieș l-am auzit de aproape în anii studenției, în club A, alături de Mircea Tiberian și alții. Erau niște seri excelente. Erau vecinii noștri. Institutul Mincu este exact în fața ieșirii de la Filologie în bucurești.
Aproape sunt sigur ca asta e Marius Cruceru ce place la mine!
Cîteodată chiar și mie îmi place varianta mea mai puțin cinică. 🙂
Rectificare: Andrieş m-a cucerit . In comentariul anterior am scăpat o greşeală.
felicitari pentru sinceritate si pentru credinta sincera si neprefacuta pe care o aveti. Domnul sa va binecuvinteze!
Și pe dvs., Tudor!
Odată Îi vom mulțumi lui Dumnezeu pentru tot.
Mulțumesc.
Mulţumesc frate Marius ! Daţi glas şi gândurilor mele, de multe ori la inmormântări mi-au trecut aceleaşi gânduri prin minte: „Ce caută neîncercatul ăsta aici, vorbind despre suferinţă bătându-se cu pumnul in piept ?”.
Sunteţi de mare preţ în mediul acesta, ca o gură de aer proaspăt în mijlocul sufocării
Dragă BenO, mulțumesc pentru sinceritatea ta. Eh, le vine și acestor neîncercați rîndul. Problema cu necazul nu este DACĂ, ci CÎND.
Psalmul 20 asta ne arată. Aveți răbdare cu ei!
Și totuși a te baza întotdeauna (și în vremurile de pierdere și durere) pe relația cu Dumnezeu și pe Cuvântul Său (unde găsim versete biblice) nu poate fi chiar atât de rău.
Nu, cine spune altfel?
A republicat asta pe Marius Zarnescu.
Pingback: Cîteodată ”aproape sînt … sigur că asta e tot ce-mi doresc …” — Marius Cruceru – Si ce ar folosi unui om sa castige toata lumea, daca si-ar pierde sufletul?
A republicat asta pe Pasiuni.
Zilnic îl includ pe El,Isus,in toate…Omul pe pământ are pentru el fericirea de a bea,de a manca si de a se bucura de viață, dar acestea nu sunt îndeajuns…Sufletul tânjește coordonata viață veșnică pentru care omul trebuie sa își subordoneze întreaga viață ,,regulilor” lui Dumnezeu,poruncilor Lui.Fără ideal, omul se prăbușește in infern.
Probabil că așa e … fără ideal omul se prăbușește. Ce este acela IDEAL, ce înțelegeți prin infern?
„Da, există o legitimitate spirituală și niciun păcat în a ne bucura de o zi frumoasă,”
Nu zic sa nu ne bucuram. Eu unul ma bucur foarte mult si Îi multumesc Domnului pentru noptile in care avem liniste in casa, pentru noptile in care nimeni nu plange si nu sufera in casa (avem doi copii mici) si pentru zilele frumoase in care tot la fel niciunul din cei dragi nu sufera.
Dar totusi exista (cel putin) un pacat in orice bucurie a noastra, in orice moment al vietii noastre, nu-L iubim pe Domnul Dumnezeu cu toata inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul si cu toata puterea noastra.
da, se poate, există un ”păcat” în sens de „amartia”, ratare, în a nu ne bucura tot timpul NUMAI DE Dumnezeu, va veni și vremea aceea, pînă atunci cred că și Dumnezeu face pogorămînt și se bucură de noi cînd ne bucurăm de strîngerea fețișoarei unui copil al nostru între palme.
Si eu cred ca Dumnezeu se bucura de ceea ce facem in Cristos.
Aceeasi actiune „cînd ne bucurăm de strîngerea fețișoarei unui copil al nostru între palme” a unui locuitor al Sodomei in seara cand ingerii Domnului ajunsesera acolo, nu cred ca bucura pe Dumnezeu prea mult.
„Da, există o legitimitate spirituală și niciun păcat în a ne bucura de o zi frumoasă,” Subscriu în totalitate. O zi frumoasă este un dar de `sus`.
Deci dvs cand va bucurati de o zi frumoasa Îl iubiti pe Domnul Dumnezeu cu toata inima, cu tot sufletul, cu toata puterea si cu tot cugetul?
Si eu care credeam ca numai Domnul Isus a putut sa iubeasca asa.
O zi frumoasa e o zi frumoasa. Restul e orice altceva.
Textul citat nu spune „o zi frumoasa” si atat, ci vorbeste despre o actiune a noastra. O zi nu poate pacatui, numai omul poate. Fratele Marius nu spune ca nu exista niciun pacat intr-o zi frumoasa, ci in actiunea noastra de a ne bucura de acea zi.
Înțeleg bine? Vrei să spui că o zi frumoasă e frumoasă doar până când ajungem să ne bucurăm de ea? Că, altfel spus, bucuria noastră umbrește frumusețea zilei? Fiecare consideră că o zi e frumoasa, în felul său.
Nu
Si eu m-am gandit de multe ori la lista Domnului….
Omenește , mi se pare nedrept întocmită, dar Dumnezeiește cu siguranta e perfectă!
Sper să aflu într-o zi de ce anumite lucruri sînt astfel!
Ce trist ar fi sa nu mai avem nevoie de incredere in Dumnezeu stiindu-le pe toate…
De ce (chiar) știindu-le`pe toate` ar anula încrederea în Dumnezeu?
Pentru ca increderea in Dumnezeu face parte din credinta noastra. Umblarea noastra aici este prin credinta in lucrurile care nu se vad, prin increderea ca ele exista si prin increderea ca Dumnezeul care credem (suntem incredintati) ca exista face ca toate lucrurile sa lucreze spre binele nostru si spre gloria Lui. Eu unul imi gasesc asa multa placere in aceasta incredere si mi se pare ca odata vom schimba aceasta incredere cu o cunoastere totala. Este ce simt acum. Poate cunoasterea imi va aduce o placere mai mare decat credinta de acum. 😊
`lucrurile care nu se vad` e contradictie in termeni. lucrurile prin definitie, se vad, sunt perceptibile, tangibile chiar. cu increderea e altceva.
Daca Biblia spune ca exista lucruri care nu se vad, atunci exact asa este.
„Pentru ca noi nu ne uitam la lucrurile care se vad, ci la cele ce nu se vad; caci lucrurile care se vad sunt trecatoare, pe cand cele ce nu se vad sunt vesnice.” (2Cor.4:18)
„Si credinta este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad.” (Evr.11:1)
Era numai un alt fel de a spune ca eu nu-mi doresc sa le stiu pe toate, avand o incredere totala in Dumnezeu.
La teama de a le `sti pe toate`, te-ai gândit? Că adică, nu știi peste ce vei da dacă vei ajunge să le ști pe toate. Și nu văd o contradicție între încredere și dorința de a le ști `pe toate`.
Respect!
Pingback: 11 ani de la prima fibrilație | Marius Cruceru
Tare bun acest articol, mulțumesc 🙏
Cu drag! Chiar mi-a făcut plăcere să îl scriu!