L-am cunoscut mai întîi ca nenea Adi. Era în decembrie 1975. Tatăl meu tocmai fusese ucis. Eram năuci. Mama plecase la înmormîntarea tatălui meu. Eram duși de la o familie la alta, cînd la familia Tărniceriu, cînd la familia Sfatcu. Cu toții ne-au înconjurat cu dragoste, compasiune și căldură sufletească. Atunci am descoperit o nouă familie, Biserica.

Dar într-o după-amiază Nenea Adi și cu tanti Maria au venit și au stat cu noi, cu mine și cu sora mea. Ne-au bîțîit, ne-au zbînțuit, ne-au făcut să rîdem, s-au jucat cu noi. Îl știam sobru, aspru și serios pe nenea Adi, dar atunci m-a luat în cîrcă. Ne-a dat ciungă (gumă de mestecat – ce raritate pe vremea aceea).

***

L-am reîntîlnit după ani de zile în lucrare. Era fratele Adrian. Eram în armată,  la Topraisar. 1989 – 1990. Am făcut stagiul militar pe cînd cu … Revoluția.  Am scăpat într-o duminică într-o permisie scurtă. Eram jegos, bolnav și flămînd. Am stat în uniformă pe ultima bancă în Biserica Baptistă din Constanța. Eram conștient că put a soldat nespălat. Am încercat să plec discret la finalul slujbei. Fratele Adrian s-a apropiat de mine. Nu mă recunoscuse la prima privire. Ar fi făcut, sînt sigur, același gest pentru orice alt străin. M-a luat. Mi-a cumpărat lenjerie. M-a dus acasă. Am făcut un duș cald și lung după luni de zile. Am mîncat supă caldă cu găluște făcută de sora Maria. Am zîmbit și rîs din nou amintindu-ne de ciunga din 75. Asemenea lucruri nu se uită. Fratele Adrian își trăia la fel de sobru și serios credința. Discret și ferm. Era genul de om ”de comitet”, ajutor al păstorului, niciodată cu ambiții eclesiale deplasate. Tot timpul la îndemînă, niciodată în cale. Cînd era în sală și predicai, era genul de frate la care trăgeai cu ochiul să vezi dacă te aprobă din priviri sau nu. Avea cuvînt greu și respectat. Devenise deja patriarh mult prea devreme.

***

Mai tîrziu l-am reîntîlnit în alte contexte. L-am prezentat unor oameni de afaceri din țară și din străinătate, ca unul care lucram la înființarea și acreditarea școlii de Management de la Oradea. Niciodată nu încurca borcanele și etichetele. N-am pățit cu el niciodată ce am pățit cu mulți alții: să încurce domnia cu frăția. Cînd stătea în spatele biroului avea prestanța și autoritatea celui care știe despre ce vorbește. Drept, parolist, punctual ca un neamț, cu un spirit de analiză și sinteză ieșit din comun, asculta omul pînă la capăt, cumpănea bine variantele și apoi vorbea puțin, apăsat. Nu mai era nimic de adăugat. Era domnul Olariu. După ce au început să facă afaceri cu el cu toții mi-au vorbit frumos și mi-au mulțumit că au întîlnit în sfîrșit în România un om al cărui Da era Da și al cărui Nu era Nu.

M-am lăudat cu el de cîte ori am avut ocazia. M-am bucurat cînd m-a numit prietenul lui, m-a onorat frăția lui, m-a înălțat domnia lui!

Domnul Adrian pentru mulți, pentru mine a fost cu adevărat frate în vremuri grele, cînd alții m-au părăsit și m-au uitat, a fost nenea Adi, cînd aveam nevoie de joaca copilăriei.

La revedere, prieten drag, om frumos și desăvîrșit acum de Domnul! M-am retras în birou ca să te bocesc cum se cuvine!

Iarna și distanțele ne-au împiedicat să ne luăm rămas bun. Dar ne vom reîntîlni, sînt sigur, după ce mă semăn și eu.

sursa imaginilor Arhiva familiei Olariu