Vă mai aduceţi aminte cum ne lăudam cu taţii noştri în faţa blocului..?

Eram la scară, la J1, în cartierul Alexandru cel Bun din Iaşi, toţi copiii eram adunaţi pe scările jegoase. Eram îmbrăcat în pantalonaşi verzi de lînă împletiţi de tanti Verginica, în tricou alb în care odihnea praştia cu scoabe, spaima vrăbiilor şi fetiţelor din cartier, era cu puţin înainte de a începe şcoala, prin 76-77…

– Tata meu e pompier, începea unu….. vine şi te ia cu toată armata şi vă udă pe toţi cu maşina aia roşie mare.

– Tata meu e şofer pe autobuz, vine cu forţă şi dărîmă gardul de la parc…

– Tata meu e miliţian… vine cu pistolu, bă,

– Tata meu vine cu toţi de la servici şi are un tractor mare…

– Tata meu e escavatorist şi vine cu macaraua şi vă ia pe toţi

De obicei aşteptam la faze din astea pînă la sfîrşit…mînios că nu aveam ce să spun… dar mi-a venit o idee. Atunci am observat prima dată că cea mai mare lovitură retorică este neaşteptatul. A fost una dintre primele lecţii de discurs pe care le-am primit între viitorii golani din cartier, cu puţin înainte de a citi prima carte, Amintiri din copilărie.

– Tata meu … e mort…

În momentul acela se lăsa tăcerea şi lanţul laudelor se rupea… eram cel mai puternic prin tăcerea care îi stăpînea pe toţi. I-am rupt.

Băieţii din cartier nu erau miloşi. Nu din milă tăceau. Nu era compasiune pentru orfani. Mai tîrziu am aflat că vreo doi dintre ei făcuseră în pat cîteva luni mai tîrziu… pentru că şi-au continuat fraza în gînd…

– „Tata meu e mort… şi vine... „

Tocmai începuseră să apară şi în Rromînika noastră filmele care ajungeau în videourile moldoveneşti via Timişoară de la sîrbi şi polonezi. Vreun pierdevară „invita” toată puştimea pentru cinci lei la una bucată film karate, una bucată film acţiune (traduse de doamna Nistor.. nu pot să-i uit vocea nici acum, n-avea nicio inflexiune, totul se pronunţa otova) şi …

Uneori cel mai puternic lucru este cel pe care nu îl spunem, nu-i aşa? Torsiunea retorică, fractura şi climaxul sînt în spiritul Evangheliei. Isus rosteşte într-o anumită direcţie, după care schimbă sensul celor spuse şi ne lasă să înţelegem mai bine din ceea ce creşte prin sămînţa care continuă să se dezvolte în tăcerea celui ce a ascultat.