De la vîrsta de 5 ani am trăit fără tată. A fost ucis și mama nu s-a mai recăsătorit, deși era o frumusețe de 27 de ani. Am trăit ce trăiește orice copil în clasele primare:

”Popescu? tata? – mecanic! mama? vînzătoare …

Cruceru? mama? asistentă medicală! tata … decedat ..”

Și de aici ghiontelile copiilor, apoi bătăile din pauze…

Curios lucru! Toată copilăria, tinerețea, chiar anii maturității n-am resimțit atît de acut lipsa tatălui ca acum de vreo doi sau chiar trei ani încoace, mai ales după ce voi fi împlinit chiar vîrsta la care el s-a dus …

Este un fel de strigăt al celor care îmbătrînesc, după ce vor fi fost orfani în copilărie. Este ca atunci cînd te mănîncă cicatricele vechi, ca atunci cînd te dor cumplit oasele rupte atunci, dar te dor acum la bătrînețe. Este ca un arc întins de la 10 ani la 50 de ani, iar capetele arcului trag vîrstele spre interior, spre o mediană a unei nostalgii imposibile. Nostalgia, etimologic vorbind, este durerea reîntoarcerii.

Problema orfanilor de mici este că au durerea faptului că nu au durerea-reîntoarcerii, nu au la ce să se întoarcă, nu au de ce să se agațe, nu au amintirile cu tații în viață și deveniți maturi alături de ei. Cu cît sînt mai tată (avem copii mari, o fiică căsătorită, dar și unul mic, încă de crescut – am trăit experiența completă ca tată), cu atît mi-e mai dor de tata.

Vor înțelege ce spun toți aceia care au trăit experiența orfanului de tată, de mamă sau ambii părinți …

Există soluții de vindecare? Nu cred! Speranța, credința și … muzica.

1935 Hermann Hauser I – Ian Mitchell’s Father Song based on Rosheger’s Serenade