Marius Cruceru

Pentru toți credincioșii din România și diaspora, facem un apel urgent la post și rugăciune pentru familia Marius și Ruth Bodnariu și copilașii lor!

Vineri, 27 Noiembrie, va avea loc o audiere specială a acestui caz, cu participarea părinților!

Se apropie încheierea unei săptămâni în care nu au mai avut acces nici măcar să vadă bebelușul de 3 luni!

Toate celelalte manifestări de suport și protest sunt bune și vor fi organizate și anunțate la vremea potrivită, atunci când impactul lor va fi maxim și fără a afecta negativ demersurile echipei de consiliere și intervenție legală și politică, acțiuni care sunt în curs.

Însă acum, dorim să ne concentrăm toată atenția către ziua de mâine și înspre câmpul de luptă unde se desfășoară adevărata bătălie: cel spiritual, în locurile cerești (Efeseni 2,3 și 6)!

Facem apel la toate canalele media de comunicare pentru răspândirea acestui anunț!

În numele familiei Bodnariu,

Da, încă sunt prizoniera unei lumi pe al cărei teritoriu am păşit ca un simplu vizitator. Simt că, precum cei patru copii ai cărţilor lui C.S. Lewis, care rămân în Narnia atât cât e nevoie pentru a învăţa anumite adevăruri, şi eu trebuie să mă plimb încă printre morţi pentru lecţii pe care nu le-am priceput până la capăt! Şi nu mi le pot lămuri, decât printr-un exerciţiu de meditaţie şi de scriere.

Mă văd ba în rolul deţinutei din lagărul de concentrare, ba ca cetăţean neputincios într-o lume pe care nu o mai înţeleg. Într-o lume ce-şi împarte muritorii în criminali şi victime. Nu există o a treia variantă. Tăcerea (în vorbă sau faptă), în asemenea vremuri, e criminală, e vinovată, e complicitate şi încuviinţare, e evadare din realitate şi

Noaptea trecută n-am putut dormi. Şi pentru că am început să mă gândesc la felul în care voi continua seria postărilor despre pelerinaj, am deschis computerul şi am mai citit câte ceva despre cele petrecute pe teritoriul polonez în timpul ocupaţiei naziste. Apoi m-am uitat din nou la poze. Pe unul din panourile muzeului, luat de mine în prim plan, scria: „Birkenau-Auschwitz II a fost cel mare mare lagăr de exterminare. Au murit aici aproximativ un milion de evrei, din care 200 000 copii. Pe lângă aceştia: 70- 75 000 polonezi, 21 000 ţigani, 15 000 prizonieri de război sovietici, şi alţi 10- 15 000 prizonieri aparţinând altor naţionalităţi.” Cifrele sunt atât de mari, că e greu de imaginat mulţimea de oameni care a trecut pe acolo şi dincolo de lumea noastră prin camerele de gazare, înfometare, tortură şi spânzurătoare. Imaginile ataşate celor scrise aici sunt desene de-ale copiilor,

(materialul l-am scris pentru o revistă, la cererea unei prietene)

Au trecut deja câteva săptămâni de la întoarcerea mea din vizita făcută la Auschwitz. Cele cinci-şase ore petrecute pe teritoriul fostului lagăr de concentrare au fost mai greu de suportat decât cele cinci zile de pedalat, cu aproape 100 de km pe zi. Nopţi la rând m-am visat plimbându-mă printre oameni înfometaţi, chinuiţi, cu teama morţii întipărită pe feţele palide şi fără viaţă. Orice pregătire psihică pentru ce aveam să întâlnesc acolo s-ar fi dovedit, cred, zadarnică.

Mi-am amintit, în Polonia fiind, de un fragment din cartea lui Evgheni Vodolazkin, „Laur”: „Ieşind din Cracovia, caravana o luă de-a lungul Vistulei. Fluviul nu era încă lat aici. Şerpuind împreună cu el, ajunseră la târguşorul Oswiecim. Ambrogio spune: <Crede-mă, Arseni, peste veacuri locul acesta va trezi groază. Povara lui se simte de-acum.>” Povara locului se simte încă,

sursa: Paul Sticea

Notam, în ultima postare, câteva cuvinte despre oamenii deosebiţi care au format echipa cu care am mers la Auschwitz. Îl includ în lista celor speciali, de data asta, şi pe Relu Monali, deja am primit pozele de la el şi nu mai sunt supărată! Cât despre filmul cu şi despre noi, la care cică lucrează, spune că va apare pe micile ecrane în preajma Crăciunului. Vedeţi cum faceţi cei care aveţi monitor cu diagonală mare, se pare că e nevoie de ecrane mici! Până la iarnă, în orice caz, poate reuşesc şi eu să scriu câte ceva despre fiecare zi a călătoriei (şi cea de odihnă!), îmi pare rău că nu am putut să postez chiar în timpul… nu pedalatului (că nu ştiu de-astea), ci pelerinajului.

sursa: Aurelian Petruţ Ţion

De ieri până azi mi-am adunat mai mult curaj, aşa că am să vă scriu, după…

Ca să mai schimb puţin tonul sumbru şi apăsător al postărilor despre pelerinajul la Auschwitz (deşi am să revin la dilemele mele morale), am să vă scriu câte ceva despre echipa alături de care am pedalat mai bine de 500 de km timp de o săptămână.

Primul pe care l-am observat a fost Ben cel Rapid. Ziua în care am plecat din Oradea şi am trecut graniţa în Ungaria l-am avut în fruntea coloanei, pentru marea majoritate a timpului. Mergeam, aşa cum am fost îndrumaţi, cu o viteză mică pe un drum plat, fiecare ocupând locul dinainte stabilit. A fost singura zi în care