La Universitatea Emanuel, la sfîrşitul acestei săptămîni, de vineri seara pînă sîmbătă la ora 12.00, va avea loc întîlnirea de 10 ani a generaţiei 1999.
Vă aşteptăm cu drag!
La Universitatea Emanuel, la sfîrşitul acestei săptămîni, de vineri seara pînă sîmbătă la ora 12.00, va avea loc întîlnirea de 10 ani a generaţiei 1999.
Vă aşteptăm cu drag!
Putem rockăi Evanghelia? Iată o carte care va stîrni multe dezbateri. Săptămîna viitoare iese din tiparniţă la Editura Făclia, pe site-ul căreia putem citi:
Foarte puţine subiecte generează dezbateri mai aprinse în biserică decât folosirea muzicii în închinare şi evanghelizare. Fiecare formă muzicală şi mod de exprimare a ei are atât susţinători, cât şi împotrivitori. Dar în ultimii ani cele mai multe conflicte din biserică au fost stârnite de muzica rock, fenomen care a devenit o problemă tot mai dominantă – şi schismatică – odată cu pătrunderea lui, în urmă cu patruzeci de ani, în viaţa bisericii.
Pentru unii credincioşi, această muzică reprezintă cel mai potrivit mod de a-şi arăta şi de a-şi împărtăşi credinţa în faţa celor necredincioşi, în timp ce pentru alţii este cel mai nepotrivit mod de a face acest lucru. Este oare posibil ca adevărul să se găsească între cele două extreme? Oare să primească Dumnezeu orice fel de muzică? Ni se permite să „tăiem şi să colăm” muzică lumească intenţionând ca pe parcurs s-o „creştinizăm”? Are Biserica Creştină menirea de a sta unită în aducerea muzicii rock la altar sau în trimiterea ei în flăcările rugului?
Doi lideri creştini de seamă şi autori ai unor cărţi foarte apreciate, cu o experienţă bogată în lucrarea de închinare, predicare, evanghelizare şi cea muzicală, şi-au unit eforturile pentru a scrie cartea de faţă care examinează acest controversat subiect, folosindu-se de argumente recente şi de adevăruri verificate de-a lungul timpului.
Amândoi au ajuns la aceeaşi concluzie. Nu te vor lăsa în necunoştinţă de cauză.
John Blanchard este scriitor, apologet, profesor şi conferenţiar de renume internaţional. Peste patru milioane de exemplare din publicaţiile sale sunt tipărite în peste patruzeci de limbi ale lumii.
Dan Lucarini este om de afaceri, muzician, conferenţiar şi autor al unei cărţi despre muzica creştină contemporană care, din 2002, se află la cea de a optsprezecea retipărire
Acestă carte vine în serie, alături de o altă carte, aflată deja în vînzare, De ce am părăsit mişcarea muzicii contemporane?
Meet the puritans, iată un site care oferă articole, informaţii despre cei atît de vitrgiţi de istorie, batjocoriţi de cei din vremea lor, dar şi de generaţiile care au urmat, au lăsat moştenire o spiritualitate demnă de o cercetare mai atentă. Din păcate numele de puritan este folosit peiorativ astăzi.
Am intrat în urmă cu 20 de ani în casa unui bătrîn de-al nostru și din prima privire i-am cuprins altarul.
Masa cu o carafă acoperită, plină jumătate cu apă din fîntînă, un coș de nuiele cu pîine de casă coaptă în țest și … Biblia, pe care învățase să citească. Acela era centrul vizual al camerei, centrul spiritual al locuinței…
Am mers în orașe, tot în urmă cu 20 de ani. Vă mai amintiți care era centrul arhitecturii interioare pentru apartamentele din jungla de beton?
Masa cu patru sau șase scaune în centru, apoi vitrina cu bibelourile aceleași în fiecare casă. Toți am avut cățelușul ăla simpatic cu capul puțin într-o parte.. este și la Sighet, la memorialul comunismului, sau peștele din sticlă. Apoi vitrina în care erau așezate spre bun vedre și eroică laudă toate obiectele aduse de prin călătoriile în Cehoslovacia, Polonia sau Rusia. Altarul casei? Masa!
Mesajul: burdihanul este important, o obsesie care ne făcea să alergăm după mîncare datorită regimului care ne așeza la cozi petntru carne, pentru ouă și nopțile ni le strica pentru butelii și lapte.

Acum?
Hopkinson Smith vine în România. Va fi în data de 21 octombrie la București. Încă nu se știe locația, dar este foarte probabil să fie Ateneul.
Caius Hera, unul dintre ucenicii săi, singurul din România care a studiat cu maestrul, a venit cu ideea și restul a fost preluat de organizatori.
Cine este Hopkinson Smith? Alături de Paul O’Dette, unul dintre cei mai cunoscuți luteniști din lume, probabil cel mai fascinant dascăl concertist în ale lăutei.
Stimați prieteni, pentru că unii m-ați întrebat ce și cum, dacă sînteți pe-aproape… eu sînt pe-aproape de Ploiești. Mi-ar face mare bucurie să ne întîlnim! GS? Adrian?
Experiența vederii față către față nu poate fi înlocuită cu nimic. De asta în Rai nu vor fi bloguri… 🙂
Duminica dimineața voi fi implicat în slujba de deshumare și reînhumare a tatălui meu, așa cum am anunțat, dar seara voi fi cu siguranță în Biserica Baptistă de pe Șoimului, biserică în care mi-am petrecut primii ani din viață.
Citește în continuare
Prima dată am avut această senzaţie ascultînd orga Bisericii Negre din Braşov. Am avut impresia că îmi vibrează toate organele interne, apoi încă o dată în Austria, în Viena, apoi în Paris la Notre Dame, am prins un reglaj şi acordaj de orgă în vederea unui concert.
Nu există instalaţie audio atît de performantă ca să înlocuiască un concert live.
Aşa cum sînt interpretate de John Piper...
- That since God by his Law prescribes what we ought to do, failure in any one respect subjects us to the dreadful judgment of eternal death.
- Because it is not only difficult, but altogether beyond our strength and ability, to fulfill the demands of the Law, if we look only to ourselves and consider what is due to our merits, no ground of hope remains, but we lie forsaken of God under eternal death.
- That there is only one method of deliverance which can rescue us from this miserable calamity, viz., when Christ the Redeemer appears, by whose hand our heavenly Father, out of his infinite goodness and mercy, has been pleased to succor us…
- …if we with true faith embrace this mercy and with firm hope rest in it. (Institutes, III, 2.1)
În sfîrșit, după așteptări seculare care au durat cîteva luni, am primit lăuta.
Gyury Baci a terminat-o și mi-a înmînat-o cu onor.
Este superbă, spatele de paltin creț, în felii mediu-late, fața de molid de rezonanță, cu o rozetă superbă în care se poate vedea, dacă ne uităm cu atenție steaua lui David dublată. Cheile sînt albe, gîtul din șapte felii pentru întăritură, fretajul are cel puțin un fret din maț de oaie.
Puțin nemulțumit de cutie, care nu este opera lui Gyury Baci, dar mai lucrăm.
Este proaspătă, miroase a lemn uscat demult, dar încleiat proaspăt. Ușoară ca o pană are un sunet superb.
Ciupitura îmi este încă de chitarist, de asta la mine sună prost.
Mihail Neamţu recidivează cu un articol foarte ascuţit şi, din păcate, încărcat de foarte multe verdicte care se dovedesc a fi adevărate AICI.
Deficitul de curaj şi de expertiză? Hmm, dar acolo unde este curaj şi nu este expertiză, acolo unde este expertiză şi nu este curaj, şi acolo unde lipsesc amîndouă? Cred că unul dintre lucrurile pe care trebuie să le conştientizăm, dincolo de tarele pe care jurnalismul românesc le are din pricina ultimilor 50 de ani, este faptul că moştenirea genetică a românilor ne-a încărcat cu gene care refuză constant profunzimea analizei… (Lasă, tătă, că le rezolvăm noi… … las-o, mă, că merge şi-aşa… ), iar curajul nu ne-a ispitit decît în forma sa degenerată de tupeu sau în altă formă patologică a obrăzniciei sau vitejiei de grup, dîrzenia anonimă, ca la mineri.
Citind articolul în dreptul acestui jurămînt al ziariştilor, m-am întrebat dacă nu putem imagina ceva de genul ăsta pentru specia blogărească:
Mulțumesc responsabililor care se îngrijesc de ediția electronică a ziarului Adevărul de seară de Oradea și, de asemenea, reporterului Daniela Stoica, pentru modificarea titlului în josul căruia apar cîteva date despre mine.
La cîteva zile după sesizarea pe mai multe căi, titlul a fost modificat.
Le mulțumesc public pentru acestă modificare, mai ales că acest fel de informații rămîn pentru multă vreme în spațiul electronic.
mc
Aşa cum era de aşteptat, această candidatură nu era nici de nădejde, nici principială. Principele Radu dovedeşte că este un bun român.. cel puţin prin faptul că are mintea românului cea de pe urmă. Aşa să le ajute Dumnezeu şi celorlalţi. Cea mai bună situaţie a României? Să se retragă toţi candidaţii.
Vorba lui Jay Leno: „Dacă Dumnezeu ar fi vrut să votăm, ne-ar fi dat şi candidaţi!”.
Minunile din spitalele noastre se petrec numai din comunicare proastă şi din acte….. din păcate. Iată istoria unui cuplu din Oradea AICI. Viaţa bate filmul! Încă o dată! Mai păstrează cineva scorul?
AICI.
Noi avem lilieci. Seamănă cu o frază din abecedar. La fel ca Ana are mere. Avem lilieci, deci sîntem bogați, pentru că sînt animale rare, folositoare, pe cale de dispariție, deci… protejate de lege.
Am venit lunea trecută acasă și ce să vezi pe întuneric? Soția mea se usca la păr și s-a împlinit legenda urbană… da, s-a aruncat în păr…apoi a intrat în casă.
Mare, negru, cu aripi largi, cu bot turtit, urechi marișoare, dar nu uriașe, așa cum știam eu… ce mai… o frumusețe
În urmă cu ceva minute tocmai am primit de la Cristian Bădiliţă următorul anunţ:
Ultimul volum de poeme, Serafita. Concert pentru harfa si ghilotiona, aparut la Curtea veche in iulie 2009 (cu Manifestul suprarealismul ortodox) se afla incepind de astazi pe site-ul www.cristianbadilita.ro.
Aşa cum am intuit în Cîntecul oaselor, momentul se apropie.
Din pricina unor chestiuni administrative, care ţin de managementul cimitirului şi alte cauze pe care nu le voi detalia aici, în data de 6 septembrie 2009, Duminică, la ora 12.30, în Cimitirul Bolovani Catolic din Ploieşti va avea loc deshumarea osemintelor tatălui meu şi ale sorei Voica, prima sa soţie, mama fraţilor mei de tată (Valentin (+1997), Lidia şi Aurel) şi mutarea lor într-un alt mormînt.
Fac acest anunţ pentru cei care au fost apropiaţi ai tatălui meu şi doresc să participe la acest moment. Fratele Gliga Ioan, Gheorghe Vasile şi alţii din generaţia tatălui meu vor dori să participe, probabil. Neavînd posibilitatea de a-i contacta într-un timp atît de scurt pe toţi, am recurs la acest mijloc de comunicare.
Pe scara cerului recomandă un articol al lui Craig Blomberg.
Ce este un calminian? (Poate că acesta este forma corectă totuşi la mixtura dintre calvinist şi arminian… aşa este intitulat şi articolul prof. Blomberg)
Calvinist în trei puncte şi arminian în două?
Această problemă s-a mai discutat pe acest blog şi am concluzionat atunci cîteva lucruri:
1. Majoritatea membrilor bisericilor noastre nu fac distincţia între cele două puncte de vedere. De fapt disputa calvinism-arminianism nu există în bisericile noastre la nivelul enoriașului de rînd.
2. Majoritatea pastorilor mai în vîrstă din România optează mai degrabă pentru o abordare arminiană a soteriologiei, în conformitate cu şcoala pe care au urmat-o.
3. Majoritatea pastorilor tineri, care au intrat în contact cu teologia vestică şi americană, prin bibliografie sau prin formarea în diferite şcoli din afara ţării, cunoscători ai limbii engleze, se identifică cu o poziţie calvinistă temperată. Unii dintre ei urmează chiar tendinţe hipercalviniste.
4. Unii dintre membrii bisericilor din mediu urban din România, care au acces la internet sînt într-o dilemă… calvinism… arminianism… sau… „ce rost are să discutăm aceste chestiuni?” Uneori, din cauza faptului că ne este lene să gîndim spunem așa: să mergem la lucrurile simple, să nu ne batem capul cu filozofiile etc.
5. O anumită parte dintre studenţii de la teologie merg spre calvinism fără spirit critic, din reflexe care ţin mai degrabă de adaptarea la trend, sau ca o reacţie faţă de teologia tradiţională baptistă, care porneşte de la presupoziţii arminiene.
6. Istoric vorbind cele două şcoli de teologie baptistă din România au fost identificate, uneori prin generalizări nefericite astfel: şcoala de la Bucureşti – proarminiană, şcoala de la Oradea – procalvinistă.
O astfel de generalizare este departe de adevăr.
În Biblie apar ţimbale, cimbale… oare ce sînt acelea? Instrumente de percuţie sau instrumente cu coarde percutate?
Iată ceea ce unii numesc cimbalon, cymbalon, al nostru ţambal, redescoperit acum de jazzmen.
Să vedem…
Dacă Dumnezeu ar fi vrut să votăm ne-ar fi dat candidați
Jay Leno
Ce bine se potrivește această vorbă acum cînd se apropie campania electorală pentru prezidențiale… sau … a și început?
Doi bătrîni mor așa cum ne-am dori noi să murim: într-un accident violent de mașina sau de avion, nu mai țin minte, dar oricum, amîndoi în aceeași zi.
Ajung la porțile de mărgăritar…
Îngerul le deschide ușile pentru că au hainele spălate și curate, intră pe porți în cetate și …. numai minunății, minunății, minunății…
După primele 7 sau 8 mii de ani de uimire și de căscat gura, el, țînînd-o de mînă tandru, dar puțin încruntat reușește să glăsuiască:
După cum aflăm de AICI, Michelle a fost declarată nevinovată. Vezi toată istoria AICI.
Mulțumiri tuturor celor care s-au rugat. Biserica de Cleveland a ținut momente speciale de rugăciune pentru această problemă.
Am văzut că această modă se răspîndește cu o viteză uimitoare. Mai multe biserici din Statele Unite, deși au destul spațiu în sanctuare, au decis să își fractureze comunitatea eclesială în cel puțin două fracțiuni: o parte care asistă dimineața la un serviciu mai tradițional, o altă parte care asistă la un serviciu mai sau foarte contemporan.
Consider că ambele etichete sînt nefericite, dar mai nefericită și inconsistentă teologic este ideea în sine și anume de a oferi slujbe separate pe gusturi, vîrste, boli, pieptănături, numărul de riduri și varice.
Biserica lui Cristos este și a grecului și a iudeului și a sclavului și a libertului și a Filimonului, din orice neam, de orice vîrstă, de orice limbă…este ȘI.. ȘI … ȘI. Biserica este o comunitate care cumulează cele mai neașteptate grupuscule, din care există filtrare după cel mai neașteptat criteriu: mîntuirea în Sîngele Sfînt al unui tîmplar evreu sărac, fără acte în regulă de rabin, crucificat de romani, care și-a lăsat învățăturile consemnate de ucenicii săi (unul vameș, altul contabil, altul pescar și vreo doi pierde vară) în grecește.
Oh, pe ce amestecătură este zidită mîntuirea întregii omeniri. Cosmopolitismul? O glumă. Diversitatea? din natură. Unitatea? Imposibilă. Și totuși Biserica este una, sfîntă, sobornicească și apostolicesc zidită pe diversitate.
Separația pe criterii de rasă, biserica țiganilor, biserica negrilor, pe criterii de vîrstă, biserica tinerilor, biserica celor în vîrstă, pe criterii de gusturi muzicale mi se pare învecinată cu erezia eclesiologică.
Curios din fire, am întrebat care este diferența dintre cele două servicii. Așa cum am intuit, iar și iar și iar, problema este muzica și îmbrăcămintea păstorilor. Acestea se schimbă. Ah, da, și pentru că se schimbă acestea, se schimbă și publicul. Uneori, accidental, unii dintre cei care vin la serviciul contemporan mai vin și la cel tradițional și invers, dar … de fapt sînt două biserici. Două grupuri complet diferite de oameni. Bunicii sînt îndepărtați de nepoți, fiii nu se mai închină cu tații. Unde este modelul evreiesc al închinării transgeneraționale? Nu mai vedem tatăl lîngă fiu în sărbătorile poruncite de Scripturi așa cum nu mai recunoaștem sărbătorile ca evenimente ale frustrării, așa cum au fost intenționate de Dumnezeu.
La întrebările mele…
Tocmai mi-a ajuns la urechi un alt motiv de rugăciune, dar și de mulțumire, dacă se poate mulțumi pentru ceva în această situație.
Am primit un telefon referitor la prăbușirea clădirii Bisericii Baptiste din Batăr, care face parte din comunitatea noastră. Evenimentul s-a petrecut azi noapte pe la ora 4.00 AM.
Vecinii au sesizat prăbușirea clădirii care împlinise deja 100 de ani.
Tocmai am verificat și informația este adevărată.
Mulțumim lui Dumnezeu că acestea nu s-au întîmplat la ora 4.00 PM Duminica seara.
Să ne rugăm și pentru pastorul bisericii, fratele Liviu Pop, greu încercat și în alte situații.
Să ne arătăm solidaritatea în acest fel de situații nu numai prin rugăciune, ci și prin strîngeri de ajutoare pentru frații noștri în nevoie.
Voi reveni cu detalii!
UPDATE
Multumesc pastorului Florin Vancea, un fiu al bisericii, care mi-a trimis aceste fotografii, via fr. Teudan.
Cred că ați auzit de noul motor de căutare Wolfram.
Este un motor de căutare cu totul diferit, specializat. Puteți încerca cu unele căutări foarte specifice.
Iată ce se spune despre Oradea
Patriarhul Daniel scrie o scrisoare referitoare la eliminarea religiei din școli. Scrisoarea se poate găsi AICI. Vezi și informația de AICI.
Se ridică mai multe probleme:
Dezvăluirile despre adevărata istorie a românilor continuă în Evenimentul Zilei. O altă istorie cutremurătoare AICI despre vitejia, bunătatea, ospitalitatea, dragostea creștinească a românilor…
A propos, acest fel de istorii ne vindecă și de afirmații de genul acesta: înainte era mai bine, bunicu era mai bun, înainte oamenii erau mai temători de Dumnezeu, cu mai mult bun simț.
Nimic nou sub soare, ce-a fost… va mai fi!
Una dintre cele mai mari probleme ale românilor este autotratarea. Luăm antibiotice singuri, cîte zile vrem, cum vrem.
Ce se întîmplă de fapt? Iau un virus, îl întăresc bine în organismul meu în mod iresponsabil, fără a apela la medic, apoi îl dau mai departe, numai bine întărit unei alte persoane, care, la rîndul ei, se va autotrata.
În Rromînika avem doctori făcuți peste noapte, universități la care poți lua 15 diplome, dacă dai cu banu, miniștri care fac cîte o scenă de milioane, avem ridzită și udrită, iorgulită și năstăsită, stănescită, păunescită, becalită și vadimită, un parlament care doarme, și … blogări revoltați.
Cine ne va trata de toate acestea? Cu injecția lui Vlad Țepeș nu mai merge, așa cum sugera Eminescu. Atunci ce ne mai rămîne?
În cartea sa Discursul urii (Plon, 2004; Humanitas, 2006), André Glucksmann scrie că secretul urii nu trebuie căutat în cei urâţi, ci în aceia pe care ura îi animă şi aţâţă. Într-adevăr, dacă secretul cancerului stă în întrebarea „Ce este cancerul?” (şi nu în întrebarea „Cine este bolnav de cancer?”), secretul antisemitismului nu stă în natura ori faptele evreilor, ci în persoana şi motivaţiile antisemitului. Din momentul în care obiecţiile la Băsescu s-au transformat în ură faţă de Băsescu, explicaţia s-a mutat din faptele lui Traian Băsescu în motivaţiile celor care îl urăsc.
Ce se întîmplă cu educația românească?
Iată ce mai zice presa pe AICI și AICI și AICI. Zilele trecute am citit ASTA.
Iată cine discută situația educației universitare. Ca calificare eu zic că se califică!
Ce credeți că se va întîmpla din toamnă încolo?
Școala de vară pentru instrumentele cu coarde și pentru chitară clasică la Emanuel.
Vezi AICI.
Citește în continuare
Așa cum au anunțat mai multe site-uri de specialitate, Monergism, un site cu foarte multe resurse în limba engleză are o nouă față. Enjoy.
Cine este Les Paul?
Vezi AICI.
Printre altele… a făcut o chitară dintr-o șină de cale ferată…
Videoclipul?
Ce vremuri…
Caut un caval. Am găsit unul. Cît o chitară de scump. Mai caut.
Tatăl meu cînta la caval. Am avut unul, dar la una dintre mutări l-am pierdut. Nu ştiu ce s-a făcut. Îl am şi acum în ochi. Era unul dintre acele fluiere-caval făcut dintr-o singură bucată. Rar.
Iată cavalul, unu dintre instrumentele care au o istorie la fel de interesantă ca sarmalele şi cobza.
Iată o doină de-a noastră… Ce mult am pierdut!!!
Din nou cîteva recomandări de pe Teologica.
Cîteva cărți esențiale despre suferință recomandate de Nancy Guthrie.
Alcorn despre suferință și rău. AICI.
Nu risipi cancerul! O emoționană mărturie AICI.
Don Carson vorbește despre Evanghelie și acțiune socială. AICI.
Din nou Don Carson, admirabil autor, iese la rampă cu două cărți extrem de promițătoare, The Intolerance of Tolerance și Evannghelicalism: wha Is It and Is It Worth Keeping?
Un citat excelent de Paul David Tripp, care ar merita o traducere bună în limba română tot de AICI. Încearcă cineva? Merită!
Aveam vreo 12 ani. Eram diagnosticat deja drept afon. De la vîrsta de 10 ani. O poveste mai lungă și trist-comică pe care am povestit-o pe celălalt blog.
Mama mi-a spus într-o bună zi:
Auzi, frate-tu cîntă și dacă pune mîna pe un dulap de fier, ia du-te și învață la un instrument, nu sta degeaba. Sigur ai să poți!
Mircea Olariu m-a luat de mînă și m-a dus la școala populară de artă.
Pentru că era loc liber în fanfară numai la clarinet, mi-au dat un clarinet.
M-am apucat de cîntat și una dintre primele bucăți a fost Ciuleandra. M-am îndrăgostit de acest intrument fascinant, pe care Mozart l-a pus în valoare ca nimeni altul, după părerea mea.