Putem rockăi Evanghelia? Iată o carte care va stîrni multe dezbateri. Săptămîna viitoare iese din tiparniţă la Editura Făclia, pe site-ul căreia putem citi:
Foarte puţine subiecte generează dezbateri mai aprinse în biserică decât folosirea muzicii în închinare şi evanghelizare. Fiecare formă muzicală şi mod de exprimare a ei are atât susţinători, cât şi împotrivitori. Dar în ultimii ani cele mai multe conflicte din biserică au fost stârnite de muzica rock, fenomen care a devenit o problemă tot mai dominantă – şi schismatică – odată cu pătrunderea lui, în urmă cu patruzeci de ani, în viaţa bisericii.
Pentru unii credincioşi, această muzică reprezintă cel mai potrivit mod de a-şi arăta şi de a-şi împărtăşi credinţa în faţa celor necredincioşi, în timp ce pentru alţii este cel mai nepotrivit mod de a face acest lucru. Este oare posibil ca adevărul să se găsească între cele două extreme? Oare să primească Dumnezeu orice fel de muzică? Ni se permite să „tăiem şi să colăm” muzică lumească intenţionând ca pe parcurs s-o „creştinizăm”? Are Biserica Creştină menirea de a sta unită în aducerea muzicii rock la altar sau în trimiterea ei în flăcările rugului?
Doi lideri creştini de seamă şi autori ai unor cărţi foarte apreciate, cu o experienţă bogată în lucrarea de închinare, predicare, evanghelizare şi cea muzicală, şi-au unit eforturile pentru a scrie cartea de faţă care examinează acest controversat subiect, folosindu-se de argumente recente şi de adevăruri verificate de-a lungul timpului.
Amândoi au ajuns la aceeaşi concluzie. Nu te vor lăsa în necunoştinţă de cauză.
John Blanchard este scriitor, apologet, profesor şi conferenţiar de renume internaţional. Peste patru milioane de exemplare din publicaţiile sale sunt tipărite în peste patruzeci de limbi ale lumii.
Dan Lucarini este om de afaceri, muzician, conferenţiar şi autor al unei cărţi despre muzica creştină contemporană care, din 2002, se află la cea de a optsprezecea retipărire
Acestă carte vine în serie, alături de o altă carte, aflată deja în vînzare, De ce am părăsit mişcarea muzicii contemporane?
Pentru multe biserici din zilele noastre, muzica a devenit factorul cel mai important atât în modul lor de închinare, cât şi în încercările de a-i evangheliza pe cei necredincioşi. Inspirându-se din propria sa experienţă ca fost lider de închinare, Dan Lucarini pune sub semnul întrebării folosirea muzicii contemporane în închinarea pe care o oferim Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos şi explică motivele pentru care multe biserici s-au lăsat înşelate când au acceptat să folosească mijloace tot mai lumeşti pentru „a-i câştiga pe cei pierduţi”. Autorul a experimentat „la prima mână” felul în care accentul asupra muzicii şi mai cu seamă mişcarea spre muzica rock au produs diviziuni în biserică şi au deviat esenţa închinării de la Domnul înspre noi înşine.
Rezumatul de faţă, scris cu afecţiune şi din suflet, are ca scop evidenţierea acestor pericole şi susţinerea bisericilor în încercarea lor de a stopa această tendinţă şi de a-L aşeza pe Dumnezeu în centrul închinării noastre.
„Dan Lucarini ne îndeamnă să ne avântăm în bătălia cu marea problemă care bântuie bisericile din întreaga lume. Diagnosticele şi reţetele prescrise de el îi vor deranja pe unii, nu datorită tonului său (el e plin de dragoste, dar ferm în toate situaţiile), ci pentru că atinge un nerv foarte sensibil al bisericii evanghelice conservatoare. Toate problemele aduse în discuţie sunt luate din situaţii reale, iar atenţionările sale sunt de actualitate. Dacă te consideri „tradiţionalist” în modul tău de abordare a închinării şi a muzicii din biserică, Lucarini îţi pune la dispoziţie o sinteză pentru aproape toate situaţiile cheie care trebuie analizate de către biserică pentru a determina utilitatea noilor forme muzicale. Dacă te consideri „contemporan” în perspectiva pe care o ai asupra închinării, Lucarini îţi lansează câteva întrebări la care ar trebui să vii cu răspunsuri biblice înainte de a antrena biserica într-o direcţie nouă în cadrul laudei sale în comun.”
Recomand cu multă căldură ambele cărţi, care au beneficiat de o bună traducere şi de editarea colegului meu, pastorul Dorin Hnatiuc.
La Valea Drăganului, alături de Ken Tucker, am dezbătut acest subiect.
Aici este sesiunea video. Debatable? Nu-i aşa?
Disclaimer: la ora conferinţei nu citisem cărţile 🙂
De asemenea, îmi pare rău pentru unele „inexactităţi”, mai ales la partea de răspunsuri libere… n-aveam google şi wikipedia la îndemînă 🙂
La unele chestiuni aş modifica întrebările
Marius Cruceru 
Am urmarit cu mult interes dezbaterea, desi nu sunt muzician. E redundant sa va mai spun parerea mea. 🙂
Indraznesc sa va intreb daca aveti si un material scris pe aceasta tema?
Adrian, m-ar interesa totuşi părerea ta.
Da, am un material scris, îl voi publica.
Poate că va fi şi pe acest blog într-o formă restrînsă.
Sunt de acord cu opiniile dvs. privind muzica crestina. Mi-a placut mult analiza sistematica, aproape inginereasca a fenomenului. 🙂
Eu sunt doar un consumator de muzica si nu stiu daca am dreptul sa ma pronunt, din „exteriorul” fenomenului. Pot sa spun doar ca 90% din muzica crestina nu-mi place. Am plecat de multe ori duminica seara din adunare din cauza basilor si zgomotului produs de „taietorii de lemne” cu pretentii de chitaristi.
Pe de alta parte, ati spus-o bine pe 6 sept, la Ploiesti: nu muzica ne strange impreuna, ci Cristos.
In privinta versurilor din cantece, situatia este si mai dramatica: de la „foaie verde loboda, cu Isus sunt sloboda”, la „omul este ca vaporu'” si pana la ceva de genul „Tu esti Creiator (sic!)” repetat timp de 4-5 minute (veritabila mantra crestina)… In schimb mistouri rasuflate si lalaieri in batjocura cand e vorba de muzica si versuri de Nicolae Moldoveanu…
Exista o analiza foarte interesanta a lui Schaeffer despre analiza unei opere de arta. In parte, ati urmat cam aceleasi puncte.
Deci, mi-a placut mult conferinta.
E ceva in „neregula” cu mine, sunt cunoscut ca un carcotas si „Gica Contra”… 🙂
Inca nu am descoperit ceva fundamental in care sa pot spune: nu aveti dreptate!
Adrian, să iau ca pe un compliment chestia cu „inginerească”?
Amin, da, nu muzica ne strînge… Cristos!
Şi eu m-am săturat să ascult muzică cu ficatul şi pancreasul.
Dacă aş putea i-aş da în judecată pe cei care îmi strică timpanele… dar nu pot… sînt fraţii mei. Face parte din Dragostea acoperă totul, în cazul acesta urechile, SUFERĂ TOTUL.
Oh, nu mă stîrni cu versurile… „sus sau jos, acum alege, om frumos!” Am o colecţie întreagă. Nu mă stîrni. De aceea m-am şi dus la valea drăganului, ca să încercăm să schimbăm ceva, să dăm un suflu nou…. să veem ce se poate face, ce se întîmplă prin ţară..
Am plecat încurajat de-acolo.
Mă bucur că la partea cu Platon s-a trezit în sfîrşit Gică Contra din tine. De astfel de Gică contra am nevoie, cultivaţi, argumentaţi, eleganţi şi care vin cu argumente, citate, nu cu verdicte ex burtibus şi cu epitete ex latrina.
Cu simpatie
mc
E un compliment, desigur (nu cel mai reusit). Am vrut sa spun „ordonat”, poate chiar „cartesian”.
Mi-am adus aminte de bancurile (bune) pe care cei de la Universitate le faceau despre ingineri… 🙂
Nu-i nicio supărare! 🙂
Eu ştiu o singură glumă cu ingineri. Problema de de-formaţie profesională ….
Am gasit ceva in prelegerea dvs cu care nu sunt de acord. 🙂
Dar nu are legatura cu muzica… 🙂
Nu cred ca separatia platonista sensibil/inteligibil sta la originea dihotomiei sacru/profan.
Sensibilele nu sunt umbre ale ideilor inteligibile? Ca sa ma exprim printr-o analogie matematica, sunt proiectii ale esentelor. Proiectia (umbra) unui cub este ceva distinct de cub?! Devine ceva separat numai daca eu confund proiectia bidimensionala a cubului, cu cubul insusi.
Mai mult, Noica zice ca nici nu e vorba de o separatie. Spune el (de fapt relateaza Liiceanu) in Jurnalul de la Paltinis, ca teologii, cu exceptia lui Augustin l-au inteles gresit pe Platon pentru ca l-ar fi preluat deja interpretat de Aristotel. Separatia sensibil-inteligibil, zice Noica, nu exista la Platon, ci a fost introdusa de Aristotel (ex. Metafizica A cap. 6 – pot sa caut citatul exact).
Si inca un argument, din prietenul dvs. si simpatia mea, Cristian Badilita. Iata ce scrie el in ‘Platonopolis’ (o carte de citit si rascitit), p.53: ‘Intre lumea ideilor (ta noeta) si cea a lucrurilor sensibile (ta aistheta) exista o reflectie directa – lucrurile exista intrucat participa la modelele lor noetice.”
Ergo, la Platon nu avem o separatie schizoida, din care am putea deduce dihotomia (post)moderna ireconciliabila sacru/secular.
Nu cred ca secularizarea isi are radacinile in platonism.
Astept parerea dvs.
In rest, spun AMIN la toata conferinta! 🙂
Adrian,
în sfîrşit 🙂
Da, ai dreptate, dihotomia sacru profan nu poate fi pusă în legătură directă cu distincţia platonică din dialoguri, dar dacă te uiţi la ansamblul filozofiei greceşti acest fel de distincţie templu – în afara templului este legitimată de filozofia grecească şi pînă la Platon, iar platon o înţepeneşte teoretic.
Problema la care fac referire este TOPICA sacrului, sacralitatea legata de un loc, idee prezentă atît în literatura grecească cît şi în cea iudaică,
În aparenţă seamănă cele două concepţii, dar nu este deloc acelaşi lucru.
Discutabil dacă Augustin l-a preluat greşit pe Platon. În ce mă priveşte nu cred acest lucru. Sper să mai găsesc vreun exemplar din teza mea să îţi trimit. Am un capitol, cred, nu mai ţin mine, despre asta, dar scris amatoriceşte… 🙂 că nu am formaţie de filozof.
L-am avut profesor pe domnul Vlăduţescu, o minte foarte ascuţită şi ne-a destupat puţin în privinţa acestor lucruri.
Cezura platonică este o idee pe care s-au scris mii de pagini şi încă este dezbatere asupra felului îjn care trebuie să înţelegem separaţia şi legăturile dintre cele două „lumi”.
Biserica a „vulgarizat” (în sens etimologic, a popularizat, simplificat didactic) teologia, cosmologia, psihologia etc. platonică şi le-a adaptat pentru a articula constructele teologice din epoca patristică. Şi aceasta este o afirmaţie simplificatoare didacticistă 🙂
Ai dreptate, acesta distincţie în această formă nu cred că poate fi citată în felul acesta la Platon, dar trebuie să mă uit şi eu la rîndul meu în surse, ca să nu vorbim discuţiii… Aş aprecia dacă găseşti citatul.
Cred că secularizarea, în forma pe care o discutăm acum, îşi are rădăcinile mult mai tîrziu, în epoca modernă.
Uite, am scris cîteva rîndulri despre asta aici.
https://mariuscruceru.ro/2008/06/03/intre-whiskey-ul-lui-churchill-si-vinul-lui-isus/
Dă clic pentru a accesa carbunii-eulaliei.pdf
Cu Platon s-a întîmplat la fel ca şi în cazul lui Calvin. Urmaşii lui au fost platonici, nu Platon însuşi 🙂
Ai dreptate, trebuie nuanţate tensiunile platonice, toate (prefer termenul tensiune, nu dihotomie).
I made myself obscure… după un drum de timişoara 🙂
Cred ca nu am pus niste virgule si nu s-a inteles bine. Noica spunea ca Parintii, CU EXCEPTIA LUI AUGUSTIN, l-au inteles gresit pe Platon pentru ca l-ar fi preluat deja interpretat de Aristotel.
aşa da!
Iata unul dintre citate, legat de felul cum se pare ca il intelege Aristotel pe Platon:
Metafizica A cap.6, 987b, 988a: „Astfel de notiuni generale ale celor ce exista aievea le numi el (Platon) Idei, afirmand ca lucrurile sensibile stau in afara acestora (ta d’aistheta para tauta) si-si capata denumirea toate dupa acestea” (Bezdechi);
Vladutescu: „Acelor realitati el le zise Idei, cele sensibile fiind socotite ca distincte de ele si numite dupa ele.”
Se pare ca interpretarea tine in mare parte de acest „para”+acuzativ („langa, alaturi de”).
Ross:”Things of this other sort, then, he called Ideas, and sensible things, he said, were all named after these, and in virtue of a relation to these”.
Ross nu mai traduce ‘para’…
Mulțumesc pentru citat! Excelent!
Valorile lui Para în greacă … un subiect de dezbatere la care nu s-a ajuns la multe concluzii.
Mai greu este în NT.
Cînd spune Ioan despre Ioan botezătorul antrwpos para tou Theou… arată trimițătorul, folosit ca genitiv al punctului de plecare evitînd apo plus genitivul și ek plus genitivul, tocmai pentru a evita genitivul sursei pe care îl aplică numai lui Isus Cristos
Dezbaterea este exrem de productivă dacă ne uităm la sintaxa acuzativului în dialectul folosit de Platon și Aristotel, dialect care a stat și la baza limbii NT.
Mulți traducători au mers pe ideea para plus acuzativul tradus ca lîngă, alături de, nu de aici vine paralelismul?
Dar limba greacă dă mai multe valori prepozitiilor, abstract și concret, acestea sînt cel puțin două valențe pe care le poate lua o prepoyiție, una este meta cu acuzativul, care înseamnă dincolo de, de aici metafizica, alta este meta cu genitivul, care înseamnă împreună cu,
aici este arta traducătorului și apoi adîncimea interpretului,
după cum bine ai sesizat, și asta se întîmplă cu sute de texte biblice, interpretarea pornită de la o traducere disputabilă creează școli de gîndire diferite în timp.
mulțumesc de contribuție
mc
Interesanta carte…de abia astept sa o citesc si eu. In tara cunosc o trupa personal care canta rock si prin care face evnaghelizare.
Am mai citit o carte despre inchinarea in biserica care era un dezastru…”Inchinarea un ghiveci?”, scrisa de un pastor din Anglia. Adica multe lucruri erau relevante in carte, dar unele erau fortari clare ale Scripturii…Sper ca cartea aceasta sa nu fie asa.
Şi care este acea trupă, dacă ne poţi spune? Eu nu cunosc nicio trupă care să cînte BINE şi să facă şi Evanghelizare eficientă n acelaşi timp. Iertaţi-mi ignoranţa! Problema mea!
no.1 in Romania nu cred ca sunt „trupe” de rock crestin. no.2 genul rock cuprinde multe subgenuri care difera foarte foarte mult intre ele, trebuie discutat intai cred ca pe tema asta. in general fiecare miscare rock este asociata cu un curent sau chiar mai mult, cu o miscare sociala.
Ai mare dreptate, Rock-ul este un întreg arbore, o taxonomie este aproape imposibil de făcut.
Ce au făcut unele trupe de „rock creştin” este un fenomen foarte izolat.
Eu am încercat în dezbaterea cu pricina să mut discuţia dinspre stil înspre cel care creează. Nu avem un rock creştin, o muzică creştină, avem creştini care fac muzică.
Aici se schimbă accentele şi discuţia derapează spectaculos în altă direcţie, dacă sîntem atenţi la nuanţe.
asa e, nuantele schimba totul. exista o incercare de taxonomie pentru rock ul heavy metal si extrem realizata de un antropolog din Canada si e prezentata in documentarul heavy metal – a headbanger journey. legat de muzicieni crestini singurul proiect pe care l am ascultat si cred ca e impresionant (desi nu poate fi clasificat rock, ci mai degraba rock progresiv) se numeste deocamdata si era din timisoara insa au inregistrat numai un album demo si s au dizolvat. mai stiu de un chitarist crestin (singurul de acest fel) foarte talentat care chiar a luat un premiu intr o competitie de chitara organizata de chitaristi „laici” foarte cunoscuti. muzica crestina pe care o canta insa este foarte simpla (ca sa nu ma exprim in alt mod), ceea ce se numeste „lauda si inchinare”.
am ascultat prelegerea si ma gandeam la ce spuneam mai sus, miscarea rock (si in general toate curentele muzicii) a pornit de la anumite idei/tendinte curente in arta, printre tineri din dorinta de a spune ceva, ceva nou. poate asta lipseste tinerilor din bisericile protestante, nevoia de a spune ceva nou, de fapt dorinta de a spune ceva. paradoxal avand in vedere cA Crestinismul presupune in sine ceva de spus.
mi a placut idea reinvierii instrumentelor traditionale acustice (zic eu mai ales astea in biserici) poate prinde, ar fi frumos.
Da, ţin minte trupa deocamdată, dar îi imitau prea mult pe Celelalte Cuvinte, foarte multă influenţă Phoenix.. Nu au reuşit să se desprindă de acel filon.
Admirabil ce cîntau ei şi foarte bine… Au fugit tare, dar n-au decolat.
La care dintre chitarişti te referi? Ce am văzut eu pînă acum … m-a lăsat destul de rece.
Paradoxal este tocmai acest fapt că noi creştinii avem ceva de spus, un mesaj şi nu reuşit să încapsulăm mesajul.
Ori îl punem într-o chestie dulceagă, imposibil de digerat, ori împrumutăm limbajul lumii şi nimeni nu mai aude mesajul.
Poate că noi putem spune ceva unplugged… poate că trebuie să inventăm un nou stil.
Gîăndeşte-te la istoria muzicii şi ce provocări a lansat biserica … de fapt muzica mare s-a făcut dinspre catedrală spre agora şi nu invers…
Gîndeşte-te la Bach şi Vivaldi cel puţin .
nu am vrut sa i dau numele pentru ca nu mai stiu de ceva timp de el dar… numele lui este Claudiu Ursache, a castigat concursul nationala rock premiul intai (a existat si un mare premiu, altcineva) si a fost elevul lui Cristi Gram. influentat mult de Steve Vai (stiu de la o ruda de a lui!) am gasit clipuri noi cu el pe tube de la un concurs mai recent http://www.youtube.com/watch?v=WnIT93kzAck
Ps. nu il cunosc personal!!!
REpet: Unplugged să îl vedem!
Frate Marius, eu n-am zis ca face evanghelizare eficienta…recititi comentariul precedent. Am zis ca fac evanghelizare.
@guitarschizofrenic
am recunoscut imediat baiatul pentru ca l-am vazut recent, la Cerbul de Aur. A castigat locul 2, impreuna cu trupa The Marker.
Discutia ar fi mai lunga,pentru ca solistul si basistul trupei sunt baieti care provin din familii penticostale(in prezent nu stiu ce biserica frecventeaza). Insa eu am oarecare retineri in a-i incadra la „muzica crestina”, chit ca prima lor piesa se numeste „Yahwe”:D
@colt. stiu am aflat si eu… asa cum am zis nu am mai auzit de el de ceva vreme, aseara dupa ce am scris m am apucat sa dau un search peste tot si sa ma interesez. am aflat de noile lui „ispravi” la concursuri si cerbul de aur. bravo lui, stie sa cante bine, s a dezvoltat foarte mult si canta mai bine decat unii chitaristi „laici”. daca a parasit cadrul evanghelic o pierdere pentru muzica facuta de crestini!
GS şi Colt, spuneţi-mi şi mie, de ce nu mă impresionează piesa asta? Poate din cauza onomatopeelor nelalocul lor,
Structura armonică? Dezamăgitoare,
Linia melodică? Oare unde am mai auzit aceste secvenţe?
Solorui de chitară? Fix-chix!
Poate că nu aţi ales piesa potrivită.
aDevărul iese la iveală la unplugged nu la cald, la rece.
acolo se vădesc chitariştii adevăraţi.
Dumnezeu să-i binecuvinteze! Repet, pînă nu văd unplugged cum sună şi ce face nu sînt convins!
S-ar putea să fie buni, dar mă împiedică efectele
şi melodia şi versurile şi armonia şi melodica şi tot ce vrei… nu mă dau pe spate.
am uitat sa dau link
live, insa sunetul execrabil http://www.youtube.com/watch?v=vDbzWsDnp8c
si studio http://www.youtube.com/watch?v=cJFnaNU8bYw
Am spus mai sus ce cred despre bucata cu pricina. DEzamagit!
Nu am vrut sa fiu rautacios, de aceea nu am spus ca nici pe mine nu ma impresioneaza/pasioneaza genul asta de muzica. Si trebuie sa recunosc ca am ascultat ceva rock la viata mea(nu sunt sigur ca e un lucru cu are sa ma laud, acum am lasat-o mai moale cu genul asta de muzica), insa ceea ce canta ei este „light”, alt termen mai bun nu gasesc pe moment. De aceea nu am inteles si inca nu inteleg de ce au un asa succes. Chiar atat de jos au coborat standardele? :-??
draga Colt, am ascultat si eu tot felul de muzica, am discutat alta data problema muzicii, acum este vorba de instrumentisti, de compozitie,
in orice gen muzical gasesti pnetru interpretare instrumentisti buni, prosti si mediocri, compozitori buni, prosti si mediocri.
Strict tehnic!
Restul, cu implicatiile spirituale si astea…. o dezbataie foarte lunga.
umplugged nu l am vazut si nici auzit! proiectul the marker e diferit… nu pe inregistrarile astea m am bazat cand am spus ca e bun ci pe cele pe care le stiam de la concursul nationala de rock unde acu doi ani (cred) a cantat for the love of God a lui Vai.
Si eu va multumesc mult pentru explicatii.
@Marius
Cred ca trebuie tinute deoparte. Nu in sensul ca aruncam muzica rock.
Sunt un pic muzician si cam rocker. Consider asadar ca vorbesc in cunostinta de cauza. Exista o parte dementa in muzica rock, recte un teribilism care imbraca si accente sataniste in multe cazuri. Trec insa cu varsta. Una e la 14 ani, alta la 24, alta la 34. Iar experienta se aduna. Rock-ul e progresiv in sine. Nu prea exista rockeri plafonati sau prosti. Contra-exemplele sunt insa numeroase. Putem discuta de contradictia rocker-crestin, dar crestin hip-hop, crestin disco nu exista defel. Muzica are calitatea ei intrinseca. Si e cert ca aceasta calitate o vezi mai mult la rock, jazz-rock, jazz decat la comercialul TV de toate zilele. Si, fara sa vreau sa jignesc, un procent cam mare din publicul ascultator de muzica clasica e doar snob. Stiu rockeri mai priceputi la Mozart decat unii absolventi de Conservator. In pofida aparentelor, nu stiu rockeri violenti. Nu e cazul rapperilor…
De manele nu mai vorbesc…
Si inca ceva. Exceptand piesele corale, muzica crestina chiar e fada. Imi pare rau, dar asa e. E o imitatie pop/rock ieftina. Nu le poti imparti, pana la urma. Si credinta, si muzica iti cer cam suta la suta. Sunt geloase, ca sa zic asa. Cred ca e bine sa stii unde stai – daca faci un lucru, fa-l ca si cum l-ai face pentru Domnul. Fa muzica 100%. Domnul va vedea asta. Poti avea noroc, daca te cheama Mahalia Jackson sau Whitney Houston. Dar poti fi si Ronnie James Dio, chit ca pari satanist din cauza de showbiz (eu m-as feri, recunosc – nu se pupa deloc). In viata de zi cu zi e chiar cuminte.
In fine, Domnul judeca, nu noi…
O zi buna,
Felix
Frate Marius, nu mai merge link-ul pentru dezbaterea video? exista vreo rezolvare? mai exista video-ul?
Cred că există arhivat la Credo TV. Voi verifica
ati reusit sa gasiti vreo arhiva?
Din păcate, nu!