”Căci nu este iubire mai mare

decît cineva

să își dea viața

pentru prietenii săi” – Isus 

”Mă port aspru cu trupul meu,

ca nu cumva după ce voi fi vestit Evanghelia,

să eșuez …” – Apostolul Pavel

Sînt cîteva forme în care ne putem da viața sau viață celor apropiați sau depărtați. Eu sînt tot timpul refuzat ca donator la centrul de transfuzii. Am fost în copilărie infectat cu TBC pulmonar, fapt care mi-a oprit practica sportivă. Mai adăugați că sînt supraponderal (slavă Lui că nu mai sînt obez!), cardiac oficialmente vorbind, și, dacă mă uit bine în buletin trebuie să mă așez pe scaun și să mă port cu grijă cu hoitul acesta.

Atunci aleg alte forme în care să îmi dau viața pentru cei creați de Domnul. Dacă nu mi se cere sau pînă mi s-ar cere sacrificiul suprem (că de obicei la asta ne gîndim), de ce să nu dăm apropiaților TIMP, vreme, vreme de discuții, de ascultat, vreme de povești, de consiliere, de sfătuire duhovnicească, efort, slujire?

De această dată am ales un alt mod în care îmi pot tranforma efortul și timpul în ceea ce părinții unui copil bolnav de leucemie pentru a doua oară au nevoie chiar acum. Degeaba le dăm orice altceva, acum au nevoie de bani, bani pentru un tratament foarte scump.

Mi-a venit ideea de pedala cît mai mulți km în interiorul a 24 de ore. Teoretic se pot face în jur de 400 și cred că îi pot face, dar programul nostru a căpătat și alte valențe: întîlniri oficiale cu primarul Becleanului, cu un grup de suporteri, cu tatăl lui Alex et c., lucru care ne-a bucurat inimile, chiar dacă ne-a redus din timpul alocat turei. Kilometri de asfalt poți vedea oricînd, fețe în lacrimi de bucurie și apreciere nu prea des.

foto Alex Florea Beclean

Așadar am pornit ieri seară, după cum anunțam AICI.

Da, iată că am făcut-o și pe asta. La 44 de ani mi-am împlinit un vis mai vechi, să văd cît pot merge sau pedala în 24 de ore, fără prea mare zdroabă. A fost greu, dar parcă toată oboseala pierea cînd mă gîndeam că eu mă chinui o zi și o noapte, dar pentru părinții lui Alex și pentru Alex însuși chinurile parcă nu se mai termină.

Așadar … ne-am întîlnit la Universitatea Emanuel din Oradea cu Sandrin Jugariu, Zsolt Vas Klein și Daniel Rațiu în jurul orei 20.30 și, după scurte introduceri și o și mai scurtă ședință tehnică, am plecat ieri în jurul orei 21.00. Ne-am alimentat cu apă din belșug, cu batoane.

Aici vreau să îi mulțumesc lui Sandrin Jugariu, care a făcut în aceeași zi, după lucru, drumul de la Deva pînă la Oradea numai ca să încalece cu noi, apoi lui Zsolt Vas Klein, este atît de relaxant să ai mecanicul cu tine, inginer priceput și ciclist profesionist, n-am fi reușit tura în ritmul acesta și cu media asta orară fără sfaturile dînsului. Îi mulțumesc pentru sacrificiul de a porni la drum chiar de ziua soției lui. Simpatică fetița dînsului, care i-a dat o broscuță să îi amintească de ea. Am văzut-o tot timpul din spate, lipită pe cadru. Apoi lui Daniel Rațiu, om de toată nădejdea. A apărut din senin. Eram disperat să găsesc șofer de asistență, aș fi vrut chiar să angajez, cînd a apărut el voluntar. A lucrat tot timpul de pe lap-top, la opriri, și-a făcut slujba on line ca să fie cu noi. Cînd l-am cunoscut mai bine, am aflat și de ce. Cu voia lui voi desconspira. Țin foarte mult să îi mulțumesc și lui Marius Jugariu pentru tot efortul din spatele cortinei pentru www.dăruiește.ro

Oameni senini. Cerul era negru.

Așa arăta cerul. Ploaia, spaima mea pe bicicletă. Am rămas din armată cu trauma asta. Am fost udat de o ploaie de noiembrie, după care a scăzut brusc temperatura și mi-a înghețat mantaua pe mine. S-a făcut tablă. Atunci am înțeles ce înseamnă hipotermie. Ploaia pe vînt și coborîri este tot ce urăsc mai mult. Prognoza meteo nu includea niciun strop de ploaie, ce să mai spun de furtuni.

Am început să pedalăm. Spre Tileagd s-a declanșat coșmarul. Ploaie cu picuri mari, tunete și fulgere. Ud pînă la piele. Prost început! Urmau încă ceva sute de kilometri și cea mai mare parte în timpul nopții. Așa ceva nu mi-am imaginat. Să pedalezi ud de la începutul drumului și să usuci noaptea hainele pe tine. Asta în cazul în care ploaia s-ar fi oprit.

Ne-am oprit pentru o cafea simbolică în Aleșd. Căldura cafelei mi-a adus aminte de biserica pe care am păstorit-o ceva vreme. Udătura ne-a condus pînă spre escalada dinspre Piatra Craiului. Acum era care pe care. Transpirația caldă din mine sau ploaia rece de afară. Una trebuia să o doboare pe cealaltă.

Piatra Craiului este o mică glumă. Nici nu te încălzești bine și se termină. La coborîre am avut parte de un eveniment rarrisim. Un tirist s-a postat în spatele meu și mi-a luminat calea pînă la Bucea, pînă la coborîre, blocînd tot traficul la 40 la oră, cu cît coboram eu. Admirabil! Un adevărat domn! I-am mulțumit de cîteva ori prin semne cu mîna și îmi răspundea cu farurile. Aproape ca mi-au dat lacrimile de bucurie.

Am pedalat cu entuziasm pînă la Ruta 60, unde am mîncat cu toții. Piept de pui la grătar cu orez și legume la grătar. Apă tonică din belșug. Cafea la discreție. A durat mult. Atunci au luat oul de sub găină. Au crescut puiul, l-au jumulit, l-au fript. Foarte mult. Atît de mult că ne-am răcit mușchii.

Am încălecat din nou și am tot oprit din 20 în 20 de kilometri, așa cum ne planificasem. Cîini lătrînd. Înjurături, claxoane. Faruri. Și totul se repetă. Parcă timpul se măsura cu derularea roții spate a lui Sandrin. Numai asta am văzut toată noaptea. Și cînd închid ochii acum văd același lucru, o roată de bicicletă, luminată de lanterna mea, o roată care măsoară timpul. Restul era înghețat.

În Huedin am luat primul Ibuprofen. La Florești începusem să simt oboseala în articulații. Ploaia întotdeauna îmi afectează articulațiile la pedalat. O mai pățisem în Polonia, în drumul spre Auschwitz. Atunci am început să mă îndoiesc că voi termina tura cu bine. Am luat primele două spiruline. Noaptea s-a făcut rece. Încă simțeam amestecul de transpirație și ploaie pe spate. M-am descălțat de șosete și am luat pantofii de ciclism din piele uzi în picioare, urîtă senzație. Am început să am o oarecare … ură față de bicicletă. Știam că este primul semn de oboseală.

Asta se întîmpla la fix 100 de km de la plecare. Dar …100 de km mai făcusem eu de mai multe ori. Așa că am încălecat din nou.

Cu apropierea de Cluj parcă am mai căpătat entuziasm, știam că acolo am prieteni de nădejde, inclusiv medici, Călin Vălean ne propusese să venim să ne găzduiască în caz de ceva, Beni Pop mi-a ieșit înainte și aproape ne-am bătut palma … Dacă aș fi oprit, nu mai puteam încăleca.

Așa că am trecut prin Cluj ca vîntul ca nu cumva să înceapă traficul. Semafoarele erau pe galben și am tras ca în Turul Franței. Realmente mi-am chinuit prietenii, fiind pentru o vreme cap de tură.

Imediat după Cluj ne-am oprit să alimentăm și să privim răsăritul. Dintr-o dată soarele ne-a adus lumina pe față și m-a făcut să mă gîndesc la răsăritul din viața lui Alex. Poate că va trece prin Valea Umbrei Morții și, după acest pasaj, Răsăritul cel Neapus, Domnul Cristos îi va aduce speranță și lui și familiei lui, dincolo de boală, dincolo de orice suferință, chiar dincolo de viață.

Am pornit mai departe cu soarele în față și cu speranța în suflete.

La 200 de km eram veseli și proaspeți. Deja făcusem randonneur. Era aproape ora 8.00, ne apropiam de Dej și prietenul Nelu Bălan ne anunțase deja că ne așteaptă cu masa pusă.

Ne-am oprit în Dej și Nelu Bălan ne comandase deja paste. Am simțit cum se răspîndesc carbohidrații în fiecare moleculă din corpul nostru. În circa 20 de minute ne-a lovit un somn vecin cu moartea. Am adormit toți cu vise cam 30 de minute. După care (de mari lucuri este capabil corpul uman) am încălecat ca și cum am fi fost scoși din cutie și am mai pedalat pînă la Beclean.

Așa arăta strava la Beclean.

Așa am fost primiți. Primarul ne aștepta în fața primăriei. Aplauze, felicitări! Din nou am simțit sare în ochi, mai ales cînd am dat mîna și ne-am îmbrățișat cu tatăl lui Alex. Am văzut un om albit și împovărat prea timpuriu. Atunci am simțit că tot efortul nostru este liliputan față de suferința altora. Ne-am simțit stingheri în fața primirii atît de călduroase a beclenenilor, oameni de toată isprava. Atunci mi-am dat seama și de dimensiunile efortului pe care concitadinii lui Alex îl fac pentru salvarea acestuia. AICI a apărut și un articolaș despre noi și mica noastră intrepindere. 

Și așa arătam noi! 🙂

FOTO Alex Florea

Lîngă mine în poza de mai jos este tatăl lui Alex.

foto Alex Florea

De la primărie am plecat acasă la Nelu Bălan. Acolo ne-am spălat și am adormit preț de două ore. M-am trezit lac de sudoare. Se presupunea că sînt deshidratat. Pe fondul somnului corpul s-a dezintoxicat, s-a autoreglat, și-a reluat pulsul corect, și-a fixat temperatura.

Am mîncat ușor, somon, avocado, struguri, banane, năut, numai mîncare sănătoasă vegetariană, dar și ceva proteine și am pornit din nou la drum.

Îi mulțumesc Mariei și lui Nelu Bălan pentru toată ospitalitatea. Ne-am pregătit fără mare entuziasm pentru următoarea încălecare. De data asta chiar îmi uram bicicleta. Am privit-o dușmănos cam cinci minute, după care am luat-o de căpăstru pentru încă cei aproape 80 -90 de km pe care îi aveam în minte.

Căldura de 38 de grade ne-a topit pe primii 25 de kilometri, după care au fost din nou semne de furtună și cîțiva picuri mari. Am început să pedalăm în disperare fugind de norii amenințători din spate.

Asfaltul încă iradia cele 50 de grade celsius spre noi.

Cam asta am văzut preț de ore în șir.

La 300 de km am primit dintr-o dată energie nu știu de unde, atunci am știut că pot pedala 400 fără probleme.

Am țîșnit pe dealurile dintre Dej și Baia Mare, mai ales că temperatura devenea din ce în ce mai convenabilă. Dacă n-ar fi fost noaptea în perspectiva apropiată, simțeam că motoarele încă ne pot arde pentru circa 6 sau 8 ore.

Eram încă veseli toți trei, făceam glume. Ploaia și furtuna de la ieșire din Dej se oprise.

Mergeam cu 30 la oră pe plat. Am oprit la fix 300 de km să facem o poză să arătăm prietenilor care ne urmăreau pe facebook că sîntem în viață.

Ultimii 33 de km au fost planificați ca oprirea să fie undeva unde putem să ne bucurăm și de peisaj și de libertatea pregătirilor de închidere a turei, adunat lucruri, încărcat biciclete.

Am oprit finalmente. Dani ne aștepta cu mașina pregătită să ne primească.

La final: deși mai puteam pedala, noaptea cădea peste noi, rămăsesem fără baterii, la ceasuri, la pulsometru, care este esențial pentru mine, intrasem în a 24-a oră (am plecat la 21.09 și am oprit tura la 20.10), lucrurile se complicau cu punerea luminilor, vestelor, ni se făcuse foame et c. Am oprit cursa la 333.3, număr simbolic, conține vîrsta răstignirii lui Isus. Oricum, din cei 990 de km adunați în dreptul nostru (Sandrin 414, eu 369, Zsolt 206), am justificat 1000 de km – 1000 de euro. AICI ESTE TURA.

Iar AICI aveți o evidență exactă a banilor justificați pînă acum. 

VA URMA