Se poate implica creștinul în politică, ong-uri, organizații care se implică social? Dacă din punct de vedere bisericesc mai nou ne de-eclesializăm, trăind atomizant, ce se întîmplă cu noi din punct de vedere social? Biserica dispare din raza de vedere a societății. Vocea Ei devine din ce în mai stinsă sau chiar ridicolă, mai ales atunci cînd se trezește să își proclame isteric, în contratimp sau prea tîrziu valorile. Biserica nu mai demult este o cetate așezată la vedere și un far pentru lumea în derivă. Îmbrăcată în odăjdii lungi, grele și împiedicate cu fir de aur într-o lume agitată, săracă și care se mișcă din ce mai repede, Biserica produce mesaje tautologice, observă ”profund” evidențele, emite bule care organizează banalul. Generația care stă în fața ecranelor de sticlă de toate dimensiunile, de la plasme la smartphone, nu o mai vede ca depozitar al soluțiilor de viață. Biserica este din ce în ce mai absentă în acțiunile publice ori pentru că nu deosebește miza, ori pentru că este anesteziată din interior de eclesiologiile noi, care produc războaie intestine mai degrabă decît să ne motiveze a lupta cu răul autentic și cu dușmanul cel adevărat. Biserica, Trup al Vieții Înseși, trece pe lîngă viață. Biserica, altădată centrală cetății, iese din viața cetății, iar cetatea tînjește după viață, fără să știe de fapt după ce tînjește. Retorica religioasă are iz de mucegai și miros de stătut și cocleală, aspect de pagină îngălbenită și unsă cu salivă de postitor frustrat.
Duminică, 19 februarie, începînd cu orele 18.00, la Biserica Iris din Cluj-Napoca, ne vom întîlni din nou cu cei care participă la Serile Cu Irisul deschis. După ce am încercat să înțelegem modul în care creștinii contemporani, oameni ai Căii, își practică religia, calea, felul în care își citesc Cuvîntul, modul în care se raportează la noua cunoaștere și, luna trecută la propriul corp și ego, vom încerca să vedem cîteva modele prin care Biserica în special, creștinătatea în general, s-a raportat la cetate/cultura/culturile în care s-a ipostaziat.
De-a lungul celor 20 de secole de istorie a Bisericii, comunitatea creștină s-a raportat, dacă dorim să simplificăm didactic, în cel puțin trei moduri față de cultura înconjurătoare (să îi spunem cetatea).
I. Primul mod de raportare a fost conflictul ireconciliabil cu veacul (aiwn – aici cu sensul de generație). Lumea zace în cel rău, Biserica este în lume, trăiește în mijlocul unei generații păcătoase, dar tocmai aceasta înseamnă Biserica (ekklesia – cei scoși în afara cetății, cei scoși în afara lumii). Primele valuri de persecuție n-au făcut altceva decît să radicalizeze atitudinea creștinilor față de Imperiu, față de Forum și Agora. ”Ce legătură este între Ierusalim, Roma și Athena”, strigau părinții? Protestanții radicali, din care fac parte și baptiștii, au reluat această temă și au practicat-o, după ce au transformat-o în unul dintre punctele fundamentale ale revendicărilor lor: separarea Bisericii de Stat, pe lîngă libertatea de conștiință.
II. A doua atitudine posibilă și probată istoric a fost încercarea de acomodare mai întîi și mai apoi de integrare și convertire a culturii înconjurătoare. După Edictul de la Milan, după ”în-creștinarea” împăraților, Biserica a dat mîna cu Statul. Cezaro-papismul a fost unul dintre produsele secundare ale acestei dispoziții teologice și, în consecință, ideologice. Biserica a conviețuit secole la rînd, pînă aproape de dizolvare în anumite perioade, într-o uniune imorală cu Cetatea în toate formele ei de manifestare, Statul, cultura materială, cultura spirituală. Încercarea de a asimila obiceiurile păgîne, tocmai am avut exemplul Crăciunului, vom avea exemplul Paștelui imediat, aceste încercări au avut dimensiuni mari și implicații majore, începînd de la micile tradiții locale (aruncarea găinii peste groapă la mort) pînă la influențele platonice și aristotelice fundamentale în teologia dogmatică (vezi perioada patristicii clasice).
III. A treia atitudine din ce în ce mai frecventată din varii motive este respingerea, nepăsarea sau ignorarea cetății. Ignoranța culturală este cea mai comodă atitudine. Nu necesită niciun efort, nici de asimilare și convertire, nici de opoziție și luptă spre cucerirea culturii. Noi sîntem în legătură directă cu Cerul, de ce să ne intereseze ce se întîmplă pe pămînt? Zilele trecute am primit un comentariu care m-a pus pe gînduri și mi-am dat seama că și în aceste zile, cînd țara fierbe, cînd Europa se cutremură, America spumegă, Biserica își vede de … treaba Ei, liturghia Ei, acțiunile Ei. Nici aceasta nu este o soluție. Lipsa de implicare a creștinilor a permis Pogromul de la Iași, Auschwitz-ul și Sobiborul. Universitățile sînt asediate de stînga agresivă, de noile valori ale noului construct social tocmai pentru că cei care își profesează credința creștină s-au retras din dezbaterea intelectuală. Ignoranța pioasă, prostia evlavioasă, privirile crucișe în sus și oftatul mistic țin loc de argumente și de militantism. Apostolul vorbește despre răsturnarea izvodirilor minții, despre un anume tip de agresivitate față de cultura din proximitate, inclusiv față de autoritățile care ne leagă conștiințele.
Există o alternativă la acestea? Putem găsi calea cea mai bună? Între ieșirea în stradă și retragerea în mănăstirile cu ziduri groase există o cale prin care să influențăm cetatea în care viețuim eclesial?
În următoarele zile am căutat și caut încă răspuns la aceste întrebări și la altele, încercînd să mă dumiresc pe mine mai întîi, înainte de a propune soluții, care pot fi suspectate de superficialitate. N-am soluții gata articulate în pălărie. Citesc, mă uit la greșelile istoriei, la soluțiile care au funcționat, atunci cînd Biserica a fost folosită de Dumnezeu spre schimbarea istoriei și … încercăm să ne găsim propriul model. Avem și exemple recente? Sigur! Oare de ce Papa Ioan Paul al II-lea este pomenit alături de Ronald Reagan și Margaret Thatcher?
Haideți să cugetăm împreună la aceste lucruri.
Marius Cruceru 
Parerea mea : intrebarile si lucrurile care framanta, gandurile ce vi le adancesc ca apa ce taie stanca, formand albia cugetului sa curga, isi au ele obarsia si izvorul in Imparatie? A cui imparatie ?
Pare cugetul sa fie mai degraba perceptia unui strain ce o are cu privire la o imparatie din care nu face parte, sau a unui om la rascruce de drum, macar ca vede unde duce fiecare, sta neincrezator! deci ce urmeaza este chiar in fata lui, de decizia lui, el insusi va fi raspunzator!
Ba mai mult, ca este o rascruce, de vei apuca pe un drum, vei fi un om, de vei apuca pe celalalt vei fi un alt om.
Sau chiar a unui altuia care odata apucand pe o cale, cu regret se uita inapoi neincrezator pasind fara nadejdie.
In ce priveste nadejdea, omul o va gasi in sfarsit, la capatul drumului in imparatia ei, nadejdie vie, vecinica si desavarsirea frumusetei Dumnezeiesti!
Despre perceptia lumii, aceleia din urma si care piere, ce rost ar avea sa ne framantam daca va pieri? Si nu daca, pentru ca este cert!
Isasi incercarea de a o intelege s-a constatat ca este desertaciune.
Nu s-a auzit de unul macar sa fi gasit nadejdea si bucuria vietii vecinice si o marturisesc prin moartea lor si atat, pe cand celor dintai, apa pe care le o voi da, spune El, va tasni in viata vecinica.
da
Vorbea cineva ca cei crestinii, infatisand-le inteligenta, vad numai alb si negru, stanga si extremisti radicali ai deaptei, ce nu pot vedea decat atat. Problema este simpla dece sunt adepti ai luminii.
Dumnezeu a pus curcubeul rasfrangerea luminii in culori, semn al comorii nesecate a intelepciunii nespus de felurita a Lui Hristos si Legamant al fagaduintei si frumusetii Dumnezeiesti data noua oamenilor.
Asa este rasfrancerea luminii si raza mantuirii in Hristos, dar ce rasfrangere are intunericul?
stimate Dan, de ce am impresia că bateți cîmpii? Este doar o senzație de-a mea sau este intenționat.
acest tip de comentarii seamănă a trolling. Eu cred că puteți fi mai sintetic și mai clar.
Omul nu greșește că se întreabă asta. Și răspunsul îl văd eu a fi așa: nu trebuie să-ți pese. Sub nicio formă nu TREBUIE. Ar fi o contradicție. Nu cred că ar putea exista ceva ca ”grija din obligație”.
Îți pasă dacă.. îți pasă. Adică îți pasă dacă iubești, cât iubești, cât de real iubești, dacă îi iubești pe aceia. Lupta care se dă în problema aceasta nu e la creier (cât de ignoranți sau de proști am fi), ci la inimă (cât ținem la oamenii pe care îi privește chestiunea aceea). Să-ți pese cu creierul nu cred că folosește cuiva. Ni se spune despre rugăciunea fierbinte a celui credincios. Fierbinte pentru că îi pasă. Nu doar pentru că înțelege că trebuie să o facă pentru că, altfel, va fi vai de el.
Dacă nu o facem din încredințare, poate e mai bine să n-o facem și să ne rugăm să ne lumineze Dumnezeu asupra problemei și să ne dea ceea ce nu avem sau ceea ce crede că ar fi bine să avem: să ne pese de asta. Sau să ne pese de altceva. Pentru fiecare, răspunsul s-ar putea să fie alt domeniu…
Cum poate cineva să despartă creierul de inimă:? De unde este ideea asta? De la Platon? Cîte cărți are Platon în Biblie?
Separația și tensiunea creier – inimă, raționalitate – emotivitate este o separație și tensiune artificială, nelegitimabilă nici în revelație și nici în psihologia modernă.
Îmi pasă și cu iubirea și cu rațiunea pentru că iubesc rațional și raționalizez iubind.
Atunci cînd m-am îndrăgostit m-am îndrăgosit și pentru că am VRUT.
Îmi pasă de ceilalți și epntru că VREAU, pentru că raționez. Nu îmi … vine. La păsări le vine …
deci îmi pasă și cu creierul și cu inima, pentru că nu pot fi despărțite unul de cealaltă. ambele sînt eu.
E inutil să deviem discuția spre cursurile de teologie sau de psihologie.
Pe scurt: în principal îi răspundeam omului cu niște accente puțin diferite față de cele pe care le-am sesizat în text. Adică am încercat o echilibrare a balanței. Cam atât.De aici încolo, omul respectiv va spune dacă și ce îi folosește.
Inteligenta este patrunderea creatiei lui Dumnezeu si a lucrarilor Lui! Este a cunoaste pe insusi Dumnezeu , CEL CE ESTE! Cel Binecuvantat in veci!
Oameni nu sunt nici prosti si nici ignoranti.( Bine, ignoranta este la discretia fiecaruia, voita si mai putin voita, dupa cat isi urmareste scopul si pretul care il plateste.) A nu-ti pasa de sine, poate fi spre descoperirea Slavei adevarate. Pana atunci esti prins in ea.
Ar fi asa daca am fi izolati si fiecare dintre noi am fi inchisi sub aceleasi ganduri, evaluari si cugetari, ceea ce in parte este asa. Insa asta se intampla ca din pricina unicitatii de care se bucura fiecare dintre noi fiind diversi in sine dar si in creativitate arata prin puterea faptei si perseverenta lui in fata celor mai imposibile obstacole biruindu-le. iesim in evidenta. Rostim aceleasi cuvinte, ne bucuram de aceleasi lucruri create, insa gandul si sentimentele, dragostea este, tot atat de puternica chiar si pentru cel de langa noi ca rugaciunea, una mai ferbinte decat alta, pe altul il ridica. Multi s-au mirat de puterea data oamenilor de catre Dumnezeu.
A nu-ti pasa inseamna a te nega pe tine insuti, cand te uiti la aproapele neputand a nu vedea asemanarea, numai daca intunericul este acela ce ar putea reflecta intunericul.
Si apoi asta este si intrebarea. Reflectia luminii pare ca este dragostea de sine si de aproape, dar tot ea scoate afara si intunericul. Dar deajuns cu filozofia. Ma rezum la ce este scris: propovaduirea lui Hristos Isus. Viata vecinica este aceasta si atat: a cunoate pe Singurul Dumnezeu adevarat si pe Isus, Hristosul pe care a Trimes!
Si intunericul are reflectia sa, nu ma intereseaza intrucat nu adduce nimic bun. Filozofia ar fi una din emanatiile intunericului.
Din bezna lipsei de logica si coerenta, un adevarat tot a rasarit: ignoranta este la discretia fiecaruia! Dovada ne sta in fata, pixel langa pixel. Comentariile dumneavoastra imi aduc aminte de un sfat pe care un ‘blogger’ de pe vremuri (mi se pare ca il chema Bualo) l-a dat pentru cei cei care „emana” elucubratii:
„Ideile-s la unii atat de-ntunecate,
Ca par de-o pacla deasa mereu ingreunate;
Lumina ratinii nu-i poate lamuri,
‘Nainte de a scrie, invata-te-a gandi.”
nu spre cursuri, spre realitate.
stimate Dan, a expirat si ultimul avertisment. Trolling!
Pingback: Rolul creștinului în viața publică – Harry Miheț | Marius Cruceru
Pingback: Dacă un creștin l-ar fi asasinat pe Hitler sau pe Stalin, ar fi fost exclus din Biserică? | Marius Cruceru
`Retorica religioasă are iz de mucegai și miros de stătut și cocleală, aspect de pagină îngălbenită și unsă cu salivă de postitor frustrat`. Subscriu incercand sa inteleg: oare datorita faptului ca retorica religioasa s-a infipt (blocat?) in autoreferentialitate si se complace in autosuficienta, a cazut in desuetudine si irelevanta?
este una dintre cauze, dar nu numai. Siguranța de sine din pricina faptului că ne considerăm posesori ai revelației, nu receptori ai acesteia.
Pingback: #REZIST – ziua 1 – Psalmul 1 de la Pravoslavnici | Marius Cruceru
Pingback: Cu Irisul deschis 2016/2017 – Tematica CREȘTIN ÎN SECOLUL XXI | Marius Cruceru
Pingback: Serile Iris – Creștinul secolului XXI și celelalte căi (credințe) – Toleranță versus Dragoste | Marius Cruceru