Sîntem din nou la un alt început din pricina ultimului e-mail pe care l-am schimbat cu Filip Fărăgău, deși m-am îngrozit de redundanță,. El m-a încurajat și m-a motivat să continui aceste serii de conferințe.

Discutam atunci despre legătura dintre prezentarea de la Valea Drăganului, pe Isaia, întrebările de acolo legate de rolul profetic al bisericii, dilemele de tipul: ne retragem pentru conservarea valorilor sau ieșim în lume pentru a ne prezenta lumina? Interacționăm sau nu cu lumea din jur?

Toată această discuție se întîmpla în 11 iulie.

Am fost apoi la Valea Drăganului. Am ținut o prelegere chiar despre rolul profetic al Bisericii, apoi, a doua zi am aflat de ieșirea lui Filip din curgerea timpului. De fapt, obsedat de moarte fiind, așa am început să numesc fenomenul: ieșirea din timpul curgător, din cronos.

Dacă Filip ar fi fost la Valea Drăganului, aceasta ar fi fost tema și frămîntarea lui: ce facem ACUM, în timp, cu ce ne ocupăm ca Biserică pentru a rămîne ceea ce sîntem a fi, într-o lume care se dezintegrează și își desface valorile accelerat?

Am observat și la mine și la alți prieteni, care dăm tîrcoale morții într-un chip sau altul, că odată cu apropierea de moarte devenim, paradoxal, în loc de a fi preocupați de escatologie, sîntem din ce în ce mai preocupați de eclesiologie, de Biserică.

De ce? Pentru că ACEASTA transcede timpul și are și răspunul escatologic în Ea. Escatologiile sînt preocupări de tinerețe, Eclesiologia este parte din setul de întrebări legate de trecerea dincolo.

Creștinismul a avut întotdeauna o problemă cu prezentul.

Complexul și apăsarea prezentului se pot citi chiar și în titlurile unor publicații contemporane: Creștinul Azi, Cristianity Today.
Creștinii s-au raportat la prezent într-un mod cît de poate de straniu de-a lungul istoriei bisericii.
Fie s-au refugiat spre trecut, în nostagii toxice.
Fie s-au aruncat spre escatologii paralizante.
Atunci cînd prezentul a fost interpretat, acesta a fost citit fie în cheie vulgară, în pactul cu politica, într-o relevanță deșănțată, fie într-un conflict care a dus la ghettoizare.

Comunitatea creștină a fost fie sufocată de adaptarea la prezent (fie din forță, nevoie, fie de bună voie și cu entuziasm), fie s-a refugiat în afara cetății și contemporaneității, acrită fără soluții, în frustrare pseudo-profetică.

În primul caz, Biserica și-a pierdut glasul profetic în mijlocul cetății.
În al doilea caz, Biserica și-a păstrat glasul, dar acesta n-a mai fost auzit din pricina depărtării de cetate.

Oare cum ne vom găsi echilibrul?
Ce soluții avem pentru a ne păstra și vocea și tăria glasului profetic în cetatea zgomotoasă?

Creștinismul refugiat între nostalgii și escatologii a avut ezitări față de prezent din pricina unei proaste înțelegeri a timpului.
Primii creștini au trăit urgența revenirii Domnului, strigînd Maranatha. Un viitor imediat ademenitor a afectat comportamentul față de istorie.
În Perioada Patristică s-a schimbat în forma de pendul raportarea la timp. Biserica a înțeles că trebuie să mai stea pe pămînt. Au început să se istoricizeze, să lase urme.
A urmat vremea construirii marilor catedrale, veșmintele preoțești au devenit confundabile cu cele ale monarhilor vremii, dacă nu chiar mai strălucitoare.
Cetatea lui Dumnezeu din ceruri căpăta un corespondent coborîtor la noi și o Împărăție din ce în ce mai stabilă, interesată în perioada pre-Reformă de bani, bănci, proprietăți, schimburi, politică etc.
Perioada Reformei i-a dat pe reformatorii radicali și cîteva ramuri interesante coborîte din aceștia, care și-au refuzat din nou istoricizarea, ca răspuns diametral față de istoricizarea bisericii catolice.
Mulți dintre aceștia nu știau PENTRU CE sau CE, dar știau clar PENTRU CE NU și DE CE NU, în raport cu leatul lor.

Tema din acest an este Creștin în secolul al XXI-lea și cum mai este posibilă Calea? Am ales acest titlu pentru că are o tensiune enormă în titlu. Sîntem creștini, urmași ai lui Cristos adică, dar distanță de 21 de secole este împovărătoare. Mai este posibil să rămîi fidel urmaș al unui evreu neșcolit în epoca globalizării, informației libere?
Ce am pierdut, ce am cîștigat? Cu ce rămînem la rest cînd facem diferențele dintre pierderi și cîștiguri.
Cum și care este prețul pentru a ne păstra identitatea creștină într-o lume care se descompune sub ochii noștri?
Biserica pare extrem de timidă și tăcută în fața unor provocări din ce în ce mai acute.

Copiii au căpătat dreptul de a-și alege sexul înainte de vîrsta de 10 ani, tatuaje, politică, comerț electronic, agresiunea imaginii, muzică, artă decadentă, îmbrăcăminte, poluare, dispariția cărții și dialogului tradițional, tranziția spre media și rețelele de socializare, urbanizarea, globalizarea, industrializarea, robotizarea, noua familie, restructurarea pardigmei științifice toate acestea ne afectează într-un fel sau altul.
De-a lungul celor 9 sesiuni ne vom referi la aceste aspecte și la altele asemenea lor.

O tempora, o mores? Aceasta este o frază păgînă. Aparține lui Cicero. Creștinii nu au voie să se plîngă de prezent.

Domnul Cristos ne-a dăruit soluția pentru trecut – iertarea, pentru prezent – mărturia, pentru viitor – nădejdea.

Reclamarea prezentului nu face decît să trădeze o proastă teologie, o proastă situare față de contemporani  și propria identitate.

Duminică vom face doar un survol al temelor din următoarele cîteva întîlniri.
Sperăm la un drum bun.