Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
pt asta trebuie luciditate din plin !! [mai ales in vremurilea astea]
am vazut tineri cantand in biserica foarte lejer, entuziast :
Facă-mi-se-ntotdeauna
După sfântul Tău Cuvânt
Chiar de-ar fi sa-mi cadă toate
Planurile la pământ…
Gândul Tău să se împlinească
Neştirbit în mine-oricând
Chiar de ar fi să se dărâme
Tot ce mi-am zidit în gând…
Voia Ta să se înalţe
Ca stăpână-n viaţa mea
Şi-n fărâme sparge-mi voia
Printr-o lovitură grea…
Rugăciunea asta, Doamne
Tu să mi-o asculţi mereu
Iar de-ar fi s-o schimb vreodată
N-asculta de gândul meu!!!
da, exact la cîntarea asta mă gîndeam!
Cantarea aceasta e cea mai grea de cantat pentru inima mea. Cand o cant, privesc ca si cum as fi intr-o camara cu podul subred in care se aud pasii Domnului pe el, iar printre barnele ce sustin zugrveala podului vechi, mai cade cate o bucata de ciment si spun:”Ah, Doamne, multumesc ca nu am fost lovit de O LOVITURA GREA”. Acesta e versetul care ma face de cele mai multe ori sa nu cant cantarea, ci mai bine ma uit la versuri si imi spun:” azi e bine sa o cant? Is pregatit sa se implineasca ceea ce spun cu buzele mele sau cant cu glasul meu?”. Inca mai cuget la cantarea asta si ma gandesc daca la batranete am sa o pot canta cu glas tare pentru ca atunci, si asa nu mai am nimic de pierdut. Poate ca atunci o „sa fie si lovitura grea…”.
Cand stim cu cine avem de a face, cand stim ca „toate lucrurile lucreaza spre binele…” , of teoria asta, cand trecem la practica ne omoara, vorba romanului, omul cunoscator de Dumnezeu se sprijineste pe bratul Sprijinitorului sau, stiind caci chiar „de trec prin valea plangerii, tu esti cu mine”. Ne derenjeaza tare cand nu putem controla noi lucrurile cu care ne intalnim, dar Domnul este cel ce scoate aurul mai stralucitor trecandu-l prin focul curatirii.
„….. căci din prisosul inimii vorbeşte gura.”
De la inima porneste tot.
Cum putem spune Tata si nu-i dam cinstea de Tata?
Daca Tata vrea sa sufar ingaduind sa mi se faca o „injectie” dureroasa. stiind ca sanatatea din urma acestui tratament imi face bine si-L face fericit pe El, de ce sa nu accept?!
Iar despre „mormaitul” in cantare eu zic ca este pacat, este minciuna sa cant ceea ce nu cred, ceea ce nu simt ca-i un adevar in viata mea. La fel este si cu predica si cu orice lucrare facuta inaintea Domnului, nu are ecou daca nu este facuta prin credinta, traire personala si puterea Duhului Sfant. Si cum sa avem experienta, traire daca nu acceptam tot ce ni se da, chiar si suferinta. Psalmistul cere sa fie cercetat si incercat pentru ca a gustat dulcele-amarui al incercarii. Stie ca doar incercarile te fac mai intelept, mai rabdator, mai credincios, mai plin de dragoste ….. La fel si noi. Cel care a iesit din cuptor altfel canta, altfel se roaga.
Trebuie sa ai maturitate ca sa poti spune ca si psalmistul: „Cercetează-mă, Doamne, încearcă-mă, trece-mi prin cuptorul de foc rărunchii şi inima!”
Il stiu pe un prieten care inainte sa isi cunoasca viitoarea sotie, si dupa un lung sir de prietenii esuate, a citit Efeseni 5:25, in intregime. Cand a inteles ca versetul spune ca atat de mult trebuie sa isi iubeasca sotul sotia incat trebuie sa moara pentru ea, au inceput sa ii tremure genunchii. S-a caznit vreo o luna cumplit. Avea optiunea de a cere o sotie pentru care sa nu moara, sau una pentru care sa moara. Asta insemna ca putea sa moara oricand, la doua luni dupa nunta, la un an, inainte sau dupa nasterea primului copil, si asa mai departe. Moartea era peste tot in gandurile lui. Totusi, dupa vreo trei luni a inceput sa se roage linistit. La urma s-a gandit ca daca tot il va lua Dumnezeu de langa ea, indiferent de moment, ea va sti ca a fost luat din dragoste pentru ea… oricat de ciudat ar suna.
N-a trecut mult timp, a gasit o fata, s-au casatorit, i-a spus despre rugaciune, iar acum… chiar daca ambii stiu de rugaciune, si stiu ca va fi cumplit daca se va intampla, tot linistiti sunt.
Sa iubesti o femeie la fel cum a iubit Cristos biserica si S-a dat pe Sine pentru ea…
🙂
Privind de departe unele versete sau pasaje biblice par imposibil de acceptat in viata noastra, dar apropiindu-ne mai mult constatam ca este aproape floare la ureche.
Prietenul dv a experimentat acest lucru probabil.
Frica de durere si mai ales de moarte nu caracterizeaza dragostea noastra pentru Dumnezeu; ceva ne tine inca legati aici. Si sa intaresc ceea ce spun am sa aduc exemplu pe Avraam cand a acceptat sa-si jertfeasca fiul. Ascultarea de Dumnezeu ne ajuta sa depasim durerea fireasca care inainte ni se parea de nesuportat.
Putem gasi mii de scuze, iubirea familieide ex, dar pana la urma tot voia Lui o facem.
barbatilor zice-se ca le e mai frica de moarte decat femeilor. nici nu-i de mirare cand ii ia cu lesin si daca vad un ac de seringa. : ))
e mai greu sa jertfesti pe cineva decat pe tine insuti. pot muri linistita pt cineva decat sa stiu ca-mi moare cineva.
nici eu nu citesc unele rugaciuni sau nu cant unele cantari. trec f repede peste ele. brrr!
„Daca Tata vrea sa sufar ingaduind sa mi se faca o “injectie” dureroasa. stiind ca sanatatea din urma acestui tratament imi face bine si-L face fericit pe El, de ce sa nu accept?!” (naomi)
pai n-ai de ales si bineinteles ca accepti. daca te-ar intreba daca vrei, sigur n-ai accepta. vorba ceia: dupa razboi multi viteji s-arata. dar n-ar mai vrea iar la razboi.
ps curios, dar inca n-am auzit niciun pocait spunand ca din pricina pacatului trece prin incercari, chiar daca teoria asta e biblica, toti gasesc ca pe ei Dumnezeu o vrut sa-i faca si mai curati decat sunt.
eLioR,
„barbatilor zice-se ca le e mai frica de moarte decat femeilor…”
Eu am pretenţia că sunt un bărbat poate nu neapărat foarte înţelept, dar cu destulă experienţă de viaţă, aşa că de moarte nu mă tem cât mă tem de… femei! 😀
„inca n-am auzit niciun pocait spunand ca din pricina pacatului trece prin incercari, chiar daca teoria asta e biblica, toti gasesc ca pe ei Dumnezeu o vrut sa-i faca si mai curati decat sunt”
Dacă n-ai auzit, nu înseamnă că nu există. Un pocăit care nu e conştient de păcate nu e pocăit! Dar nu întotdeauna încercările sunt rezultatul păcatului. Încercarea are şi rolul pe care l-a avut în viaţa lui Iov…
Din păcate ipocrizia nu ocoleşte pe nimeni… 😉
eLioR, poti sta linistit sau poti sa te batai 🙂
Toata lumea stie ca suferinta vine in urma pacatului, poate de aceea nu ati auzit pe nimeni spunand aceasta, 🙂 dar asta nu inseamna ca cei care nu sufera trupeste nu au pacat, toti oameni sunt pacatosi, nu este niciunul neprihanit, nici unu’
stau, ca acum nu-i modru ; ) sa ma batai. deci stie toata lumea? hmmm. probabil. eu de cele mai multe ori am auzit ca Dumnezeu incearca, nu ca o pus bota pe x.
nici nu am spus ca cei care nu sufera trupeste nu sunt pacatosi si nici ca cei care sufera trupeste sunt toti pacatosi.
@naomi,
Bataitul este o manifestare determinata fie de un existent complex de inferioritate, fie de frica imaginara sau nu dar terorizanta la nivelul psihicului, fie este doar un tic nervos incontrolabil !
Bataiala pe post de…balet nu exista. Cu atat mai mult in…”Lacul lebedelor” !
Din pricina pacatului faptuit vine suferinta, desi nu intotdeauna (vezi Evrei 5:8, suferinta ca metoda pedagogica de invatare a ascultarii), nicidecum bataiala. Sentimentul de vinovataie, de culpabilitate te determina la pocainta, la smerire, la autodisciplinare, la indreptare. Oare nu asa indeamna Domnul Isus in Ioan 8 ? „Du-te, si sa nu mai pacatuiesti !”
Îmi cer scuze dacă intervenţia mea este inoportună.
Există într-adevăr o legătură între păcat (la modul general) şi suferinţă. Există uneori sau adesea legătură între anumite păcate şi anumite suferinţe, deşi nu întotdeauna în aceeaşi persoană. Păcatul unuia poate produce suferinţă altuia. Adesea păcatele noastre ne fac să suferim (fizic, spiritual) sau să fim transmiţători de suferinţă (genetic sau altcumva). Dar o legătură strictă, absolută între păcatul cuiva şi suferinţa sa nu există. Pentru anumite păcate nu suferim deloc (deşi ar trebui să „suferim”, măcar moral). Şi multe suferinţe pe care le putem avea nu sunt neapărat condiţionate de anumite păcate. Cartea lui Iov a fost scrisă nu pentru a ne indica o excepţie, ci o situaţie foarte obişnuită. Iov arată în cuvântările lui pline de durere, că este un spectacol obişnuit faptul că celor răi le merge bine (deşi nu este întotdeauna adevărat), în contrast cu prietenii săi care susţineau o relaţie strictă între păcat şi suferinţă.
Unii dintre prietenii săi au venit chiar cu argumentul acesta, că înaintea lui Dumnezeu toţi suntem păcătoşi oricum. A cita Ps 14:3 în sprijinul teoriei că dacă eşti muritor trebuie să fii neapărat păcătos, neplăcut lui Dumnezeu, contrazice Scriptura, deoarece Psalmul nu se referă la cei care sunt „fii ai lui Dumnezeu”, ci la „fiii oamenilor”, cei care trăiesc în Adam, nu în Dumnezeu (sau Christos). Pavel citează acel psalm pentru a arăta că elementul omenesc, fie că este iudaic, fie păgân, nu poate produce fi decât „carne” (fire pământească) păcătoasă. Dar aceasta nu înseamnă că şi credinciosul, în special creştinul, trăieşte sub controlul cărnii, şi nu sub controlul Duhului (dacă este credincios autentic, ca Iosif, ca bunul samaritean etc). Tot Pavel a scris şi Romani 8, nu doar Romani 7.
Dumnezeu a avut întotdeauna un popor al lui, nu doar printre evreii antici, ci chiar şi printre neevrei, oameni care au fost plăcuţi lui Dumnezeu. Despre Enoh este scris (Evrei 11) că înainte de a fi „răpit” primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu. Această apreciere divină pentru caracterul cuiva nu ţine doar de crezul sau credinţa acelui om, nici măcar de mărturisirea creştină. Înainte de a putea să cunoască pe Iisus din Nazaret ca Dumnezeu întrupat şi singurul Mântuitor, părinţii lui Ioan Botezătorul au fost „socotiţi neprihăniţi” de Dumnezeu. Autorul, colaborator de aproape al lui Pavel, scria (Luca 1:6): „Amândoi erau neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu şi păzeau fără pată toate poruncile şi toate rânduielile Domnului.” Probabil că în ochii lor nu erau neprihăniţi, în sensul preaabuzat al cuvântului, poate că unele cercuri fariseice le-ar fi găsit şi lor cusur, probabil că nici noi evanghelicii nu i-am fi considerat neprihăniţi, dar Spiritul lui Dumnezeu care a inspirat pe Luca, a mărturisit adevărul.
Domnul să vă dea binecuvântări la toţi (inclusiv darul pocăinţei, dacă mai este necesar!?) şi, dacă se poate şi aşa, să vă scutească de suferinţe!
zice-se,
şi totuşi războaiele lumii, deşi multe iniţiate de femei sau cauzate de femei au fost purtate de bărbaţi,
se poate ca un bărbat care se lasă străpuns de sabie să leşine la un ac de seringă, se prea poate.
Exemplul acesta e asemeni celui al apostolului Pavel dat celor Corint: cunosc pe cineva care a fost rapit la Cer, etc 🙂 ; dar frumos exemplu, ce-i drept!
Remarca de mai sus era adresata lui Ciprian Simut!
Am banuit 🙂 Domnul sa va binecuvinteze
În urmă cu 3 săptămâni citeam cu soția din Luca 7 despre sutașul ce i-a cerut Domnului vindecarea robului său (interesant este că nu cere vindecare pentru vreo rudă sau o persoană apropiată lui).
N-am putut să nu observ legătura dintre suferință și credință. În multe situații biblice credința este generată în suferință (la fel este și în viețile noastre). M-am gândit la momentele familiei mele de suferință, mai ales că soția a trecut prin ceva suferință în ultimul an (http://beniamincruceru.wordpress.com/2011/02/14/cand-o-tumoare-recidivista-te-loveste-subit-iubitei-mele-sotii/), și-am recunoscut nevoia de suferință pentru purificare și creșterea credinței. Alina mi-a spus imediat: să nu cumva să te rogi pentru suferință pentru că mie mi-a ajuns. Am început să râd. Am rostit puțin diferit rugăciunea, n-am îndrăznit s-o spun cu voce tare, mai mult în șoaptă. A doua zi Alina s-a îmbolnăvit, slavă Domnului că n-a fost grav.
Pentru mine a fost un semn că Domul ascultă rugăciunile, chiar și acelea pe care le rostim, dar nu dorim să le asculte. Sunt acele rugăciuni pe care dorim să le împlinească Domnul pe pielea altuia, nu pe pielea noastră. Știu că sună a ipocrizie, mă fac vinovat de o astfel de atitudine uneori.
Într-adevăr, e ușor să ceri ceva ce n-ai experimentat încă, dar când Domnul îți va da ceea ce îi ceri, vei avea mult mai multă grijă data viitoare când te vei ruga.
Draga Beni, muilţumim pentru experienţa împărtăşită.
Este o zicere populara: „Ai grija ce iti doresti! S-ar putea sa se intample (realizeze)…”
Da, si eu zic ca este nevoie sa fim atenti ce cerem… O cerere gresita poate avea un raspuns pe masura…
Cea mai buna rugaciune este Voia Ta Doamne; stii ca nu ai gresit cerind ceva.
Dar este și cea mai grea, Elisa.
Pingback: Când moare un blogger | Dem Covaci
Frate Marius, cum citesti dumneatale Biblia? Din cate am inteles mai sunteti si profesor (conf. univ.) și pastor baptist.
Cei care spun ca este foarte greu de rostit aceste versete din Psalmul 26, aveti un EU cat aeroportul J.F. Kennedy.
INIMA fratele meu este sufletul nostru. NU ARE ABSOLUT NICI-O LEGATURA CU INIMA DE CARNE!!!!!!!
SUFLETUL reprezinta toata personalitatea noastra, eul nostru. Tot ceea ce ne conduce pe noi si anume: mintea, vointa si emotia. Acestea sunt cele 3 componente sa le numim care ne conduc viata noastra.
RĂRÚNCHI, rărunchi, s.m. (Pop.) 1. Rinichi. * Expr. A avea seu la rărunchi = a fi om cu avere. A ofta din rărunchi = a ofta din adâncul sufletului. 2. Interiorul trupului omenesc (considerat ca sediu al vitalității, al sensibilității); p. ext. miezul, mijlocul unui lucru. – Lat. renunculus.
Rarunchii, nu sunt rinichii draga frate. Partea cea mai adanca a sufletului/inimii. Miezul lui.
Si care este acela ? Acela fratele meu este DUHUL adancul sufletului, adancul inimii, partea cea mai ascunsa a fiintei noastre.
Locul in care Dumnezeu, care este Duh, se aseaza si ramane IN VECI!
Mulţumesc pentru lecţiile de anatomie spirituală şi de pisicologie bibilică, frate Daniyyel.
Aeroportul Kennedy este o comparaţie prea slabă.
Charles du Gaulle este ceva mai aproape de realitate. VEzi AICI
Şi pe mine mă frustrează Ego-ul meu, care mă cunosc destul de bine, care va să zică pe mine adică, d-apoi pe dvs., care nu mă cunoaşteţi.
Oricum: bun venit!
daniyyel, tu de unde crezi ca s-a ajuns la folosirea acestor termeni in scriptura? din senin? este o corelatie intre durerea fizica a organelor, intre reactia emotiva manifestata in anumite organe si concluzia ca acolo ar fi sediul sentimentelor.
deci, are legatura cu inima de carne, pentru ca acolo simti ca pulseaza cand iubesti, acolo simti ca doare cand ai facut ceva rau. deci, omul simtea ca anumite organe reactioneaza intr-un anumit fel si vor fi zis ca acolo se afla sentimentele. Nu cred ca stiau ca senzatiile sunt controlate de creier, si inima este doar un organ receptor al „poruncilor” date de creier. asadar, se face corelatie intre organul fizic si sentiment.
sunt curios. cum interpretezi „sangele lui Cristos”?
Ei nu stiua aceste lucruri, dar Dumnezeu stie. Toata Scriptura este insuflata de…… DUMNEZEU! Nu de oameni!
Iti dau un exemplu frumos. Psalmul 19 – psalmul meu preferat.
1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mînilor Lui.
2. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el.
3. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit:
4. dar răsunetul lor străbate tot pămîntul, şi glasul lor merge pînă la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui.
Poate vi se pare putin ciudat la prima vedere, fara vorbe si cuvinte, sunetul nu se aude, dar……totusi rasunetul lor strabate pamantul…..cu alte cuvinte, totusi se aude! Cum poate fi asa ceva?
Abia in secolul 19 aceste cuvinte au inteles deplin!
Tot ce este in ceruri, lauda pe Dumnezeu, stelele (la modul general), planetele….
In aceasta intindere pe care Dumnezeu a numit-o cer, iar noi ii spunem Univers, sunetul nu poate fi auzit!
Pentru cei care nu stiu, in spatiu nu exista aer. Spatiul este un vid imens! ( insa atentie nu este un vid perfect) – si chiar si in vid totusi exista ceva ( o sa revin asupra vidului intr-un alt articol).
Pe scurt sunetul este o vibratie, care are nevoie de un mediu de propagare. Exista in spectrul audio sa ii spunem asa, audio frecventa si radio frecventa.
Pentru ca in Cosmos este vid, sunetul nu se propaga in vid! Insa orice element din spatiu emite sunetul sau unic in unde radio care se intind pe o banda larga de frecvente, dar si unde electromagnetice
Acesta este un psalm al lui David! Care a trait cu 2000 de ani inainte de Hristos!
Odata cu inventia radioului, oamenii de stiinta au construit radiotelescoape si le-au indreptat spre cer.
Ce credeti ca au primit inapoi?
Acestea sunt minuni ale lui Dumnezeu. Si imi poti explica cum stia David de radio, undele electromagnetice si vidul spatiului ?
Iti spun NU STIA! Dumnezeu i-a facut cunoscute acestea!
Ma indoiesc foarte serios ca Dumnezeu i-a spus lui David despre sunetul din spatiu interplanetar. Viziunea lui David este mult mai empirica si simpla: este atent la lucrurile din jurul sau, la natura care il inconjoara. Observa ca exista o succesiune ritmica de evenimente. Ritmicitatea, ordinea, succesiunea, mecanica naturii este suficienta pentru ca David sa recunoasca faptul ca Dumnezeu este la carma creatiei.
David nu stia ca exista sunet in spatiu, si nici nu cred ca stia de vidul din spatiu, dar cu siguranta a inteles ca ordinea din natura este mana lui Dumnezeu. Este o abordare teologica sublima, cea a lui David, cand personifica elementele naturii. De fapt, nu spune ca Dumnezeu este in ele, si nici ca ele ar fi in vreun mod mistic vii, ci personifica pentru a fi plastic in exprimare.
Reblogged this on B a r z i l a i – e n – D a n.