John Piper citează din C.S. Lewis AICI. Ce înseamnă să fim capi de familie? Înseamnă sacrificiu în flăcările de pe altarul sfințeniei, nu risipire în blițul de o clipă al erotismului. Moartea lui Cristos pentru Biserica Sa Îl califică să fie Cap al Bisericii.
What follows is one of the greatest reasons for a man to get married and stay married: not the rapturous flame of eros, but the refining fires of holiness.
No relationship is more clearly commanded to model the death of Christ. No relationship is more costly—in both senses of that word (painful and precious).
Astfel, al treilea episod din Metroul din Bucuresti ne va spune mai putine despre subteranul metropolitan si mai multe despre starea unui ins tracasat, epuizat, venit in Capitala cu o geanta plina de documente importante. Vazand un tip ultrarelaxat de pe un panou publicitar, omul nostru din provincie se gandeste la un schimb convenabil pentru el de identitati, de vieti:
În urmă cu vreo două săptămîni m-am întîlnit cu un priten bun, dintr-un oraș mare, dintr-o biserică mare. Am discutat una alta și prietenul meu și-a vărsat oful:
Avem trei păstori, dar niciunul dintre ei nu face pastorală. Niciunul nu ne vizitează. Au tot felul de programe, conferințe, simpozioane, adunări, călătorii, fac masterate, doctorate, iar cînd sînt acasă sînt de negăsit. Duc dorul pastorilor din generația veche, care mergeau în fiecare zi in vizite pastorale. Nu era o familie care să nu fie vizitată cel puțin o dată pe an, așa cum face popa la ortodocși.
Discuția a mai continuat un pic pe tema asta și mi-am dat seama că prietenul meu are dreptate.
Am citit astăzi cu stupoare, perplexitate, uimire și un pic de bucurie ironică răspunsul pe care laureatul premiului Nobel pentru economie l-a dat la întrebarea:
Unii nu pot lucra pe muzică. Eu pot! Pot să şi conduc pe muzică.
Aşa mi-a venit ideea înlocuirii semnelor de circulaţie cu notaţii din muzică: Allegro, Allegretto, Andante, Allegro ma non tropo etc. Dacă s-ar nota aşa în dreptul virajelor… în loc să fie semne de cirulaţie, să fie semne muzicale.
Pentru autostradă să fie semnul de cheia sol, pentru drum judeţean, cheia Do, de violoncel, sau cheia Fa, pentru drumuri de ţară…
Bible Works şi Accordance sînt două softuri de studiu biblic. BW este pentru Windows, Accordance pentru Mac.
Le-am folosit pe amîndouă. BW este foarte user friendly, uşor de folosit, din păcate … uşor de piratat. Am mustrat din greu şi degeaba … pe unii … nu spun de unde şi de ce meserie… care pirataseră cu o foarte clară şi senină conştiinţă BW 3, 5.
Mama n-a fost o dură, dar a avut o vorbă ascuţită. Mama n-a citit „Viaţa condusă de scopuri”, dar a avut o puternică vocaţie a scopului pentru care trăieşte.
La 14 ani, după ce vreo doi ani i-am scos peri albi cu golăneala, am intrat victorios în casă:
„Uite, mamă, am buletin, gata, sînt bărbat cu acte în regulă, nu mă mai poţi ţine în casă ca pe cocuţe!”
Ne-am plimbat prin Ukraina, Slovacia, de ce nu şi în Armenia?
Iată Duduk, instrument despre care am întrebat cu toţii cînd am ascultat muzica din Gladiatorul.
Vă puteți imagina stînd serioși la catedră și corectînd lucrări în care găsiți perle de genul acesta?
Îmi pare rău, unele sînt intraductibile, dar avem și creații autohtone, cum ar fi:
„Tema: Scrieți fericirile!
Fericire: este fericit omul blînd, așa cum spune și proverbul românesc, mielul blînd suge la două oi”
Aceasta este preluată dintr-un examen de admitere la Universitatea Emanuel cu ceva timp în urmă. Se înțelege că potențialul berbecuț al Domnului a rămas numai la singură oaie. Cea de acasă!
Ideea de a scrie acest antipsalm este foarte interesantă în contextul în care acum teoretizez despre periegeză. Scriind opusul adevărulu din Scriptură înţelegi mai bine ceea ce vrea să transmită Cuvîntul, este o altă modalitate de a „înşela” textul şi de a-i găsi poarta secretă de intrare.
Iată antipsalmul.
Se oferă cineva iarăşi pentru o traducere ARTISTICĂ?
Istoria este strîns legată de hermeneutică. Evenimentele sînt supuse interpretărilor. În ceea ce privește istoria baptiștilor români, avem cel puțin două interpretări de lungă întindere, istoria prof. Bunaciu și istoria scrisă de pastorul Alexa Popovici.
O sumă de fotograme așa ale unei realități completate deja prin descoperiri ulterioare, aceste două cărți au reprezentat pași de pionerat și așa au fost percepute la vremea apariției lor. Cum și cîtă dreptate au făcut ambele versiuni ale istoriei baptiștilor români fraților care ne-au fost înaintași în credință… aceasta este încă o problemă de discutat.
Universitatea Emanuel s-a implicat în publicarea acestor două documente cu dorința de a salva ce se poate salva, de a oferi un punct de pornire pentru un autentic demers istoric, după toate canoanele științifice.
Ei, dar în ultima vreme am asistat la publicarea unor portrete de personalități istorice ale baptiștilor în unele reviste, portrete care ar mai fi putut aștepta evocarea, dacă nu cumva ar fi fost canditate la o uitare terapeutică. Aceasta se întîmplă pe fondul unor anterioare „uitări”, programate sau nu.
Am mai vorbit altă dată despre iubirea de străini și despre ospitalitatea poporului român, despre dulceața conviețuirii cu alte neamuri și larghețea la inimă a blîndului neam românesc. Minciuni ale istoriei.
Salut inițiativa Evenimentului Zilei în recuperarea memoriei. Un excelent material AICI și AICI.
PSALMUL 56:8 – “Pune-mi lacrimile in burduful Tau: nu sunt ele scrise in Cartea Ta?”
Despre un singur lucru arata Biblia explicit (nu implicit), ca Dumnezeu strange ceva de la oameni: Lacrimi. Nu numai ca le strange, dar le si pastreaza in “burduful” Sau.
Nu pot crede ca Dumnezeu se angajeaza sa stranga de pe pamant ceva ce nu are valoare. El strange ceva, cu siguranta, in raport cu valoarea Lui Insusi. Deci, lacrimile sunt pretioase.
Nu numai ca sunt stranse, dar sunt si scrise. Cum poti sa scrii lacrimile intr-o carte? Cum poti sa strangi lacrimi intr-un vas in cer? De fapt in vas El strange o cantitate de lichid compus din saruri minerale si apa? Oare care este compozitia unei lacrimi inaintea lui Dumnezeu? Ce vede El in ea? Cumva ceva chimic? Cu siguranta ca sunt pretioase pentru simplul fapt ca sunt pastrate si sunt scrise.
Da, este adevarat, mai sunt doua lucruri explicite in Biblie care sunt scrise inaintea Lui: mantuirea noastra (in Cartea Vietii) si conversatia dintre doi copii ai lui Dumnezeu (Maleahi 3:16).
Oare cat de mare este “burduful” pentru tine sau pentru mine? Oare trebuie sa se umple? Oare trebuie sa fie ca cel ca al lui Ieremia? Da, cu siguranta ca eu si tu am vrea ca sa fie mic, dar oare cine decide asta? Si cand eu voi fi in cer, ce va face Dumnezeu cu lacrimile din “burduful” meu? Poate ceva socant, pozitiv…pentru ca sunt pretioase si El le-a dat valoare, nu eu. De fapt, eu nici n-am vrut sa existe, dar sa le mai dau si valoare!!! Eu nu le inteleg rostul aici pe pamant si totusi Tu ma asiguri ca au atata sens si pret in ochii Tai!
Oare in burduf sunt lacrimile maniei, ale rautatii mele, ale invidiei? Cu siguranta, nu. Acestea exista aici pe pamant, dar nu sunt stranse acolo.
Probabil ca acolo in “burduf” sunt lacrimile unor dureri, ale unor incercari ale lui Dumnezeu, care uneori vin neanuntate peste tine sau peste mine, peste trupul tau sau peste al meu, peste cei dragi, peste…Poate ca mai sunt lacrimi ale bucuriei ca am in cer un Tata atat de minunat. Deci, exista lacrimile unui cer senin si lacrimile unui cer innourat.
Poate ca mai sunt lacrimi asemanatoare cu cele care i-au brazdat si fata Domnului Isus, lacrimile milei pentru cei pierduti. Poate ca mai sunt si lacrimile care s-au unit cu alte lacrimi din “casa de jale”, unde am acceptat sa ma duc mai des decat in casa de petrecere, ca sa ma fac mai intelept (Eclesiastul 7:2,4). Dar ce zici, dragul meu, daca in “burduful” tau si al meu se afla si lacrimi pe care de fapt le-am provocat altora, nu prin rautate, ci printr-o vorba buna, un ajutor la vreme potrivita, etc. De fapt, lacrimile unui bolnav nevizitat, ale unuia care isi pune painea cu greu pe masa, si acele lacrimi s-au prelins pe obrazul lui dupa plecarea mea sau a ta…probabil dupa ce am plans cu cel ce plange si dupa ce am simtit cu cel ce nu are paine pe masa. Cred ca acele lacrimi provocate, vor curge cu siguranta in “burduful” lui, dar cu siguranta vor curge cateva si intr-al meu si daca sunt pretioase, probabil ca intr-o zi ele nu vor fi un lichid, ci “diamante” pe care Dumnezeu mi le va oferi si mie si tie.
Dragul meu, stiu ca este greu ce spun, si spun din experienta (chiar daca au fost momente cand n-am crezut), ori de cate ori ai plans in noapte din motivele de mai sus, Dumnezeu te-a auzit si lacrimile au fost atat de pretioase incat El te asigura ca le-a strans, si le-a strans cu siguranta pentru un scop vesnic.
De cînd ascult muzică mi-au „văzut” urechile aproape de toate.
Am ascultat tot felul de contratenori, de la Vitas pînă la contratenori clasici, dar Monteverdi în acest stil este o supriză… încă nu mă dumiresc ce fel de surpriză.
De cîteva ori în viață am stat să mă gîndesc: îmi place sau nu? Am luat și o margaretă și am smuls petalele una cîte una: îmi place, nu-mi place, îmi place, nu-place…
Mai întîi vocea de cap masculină are o sonoritate aparte. Nici dacă închizi ochii nu te poate înșela auzul.
Apoi… ritmul și interpretarea.
Trebuie să recunosc că acel instrument baroc sună mai bine ca un saxofon… ritmul pe vihuele este fascinant… nu cred că sînt cu totul pe gustul meu anumite abordări …. coregrafice … să le spunem, dar chestiunea ne face să ne gîndim.
Asta-i sigur!
N-am putut să nu mă las cucerit de simțul umorului vezi minutul 2:50-2:54.
Iată un alt exemplu de interpretare ludică
Chiar în comentariul de prezentare al filmulețului se fac cîteva comentarii dezaprobatoare.
Ohimè ch’io cado, SV 316, for soprano and basso continuo, music by Claudio Monteverdi on an anonymous text, published in 1624 in Carlo Milanuzzi’s Quarto Scherzo della ariose vaghezze, an anthology of Venetian secular songs, along with two other works by Claudio Monteverdi: La mia turca che d’amor, and Sì dolce è ‘l tormento.
„Although arias and canzonettas make up most of the Quarto Scherzo, the collection also contains two strophic cantatas, one by Milanuzzi and one by Monteverdi. These ‘cantade’ were among the earliest compositions to be named as such, and represent classic examples of the so-called ‘strophic bass cantata,’ a genre almost entirely exclusive to Venice. As the title suggests, these early cantatas are simply settings of strophic variations above an unchanging bass, the first of which were composed by Monteverdi and his colleagues at San Marco, Grandi and Berti. Monteverdi had already demonstrated an affinity for strophic variations over an unchanging bass in his seventh book of madrigals (1619) with ‘Tempro la cetra,’ yet had not fully explored this soon-to-be favored compositional technique in a monodic setting, first illustrated in his ‘Ohimè ch’io cado’ printed in Milanuzzi’s Quarto Scherzo. The six verse cantata interspersed with ritornelli presents an intriguing set of variations that in many ways, represents a kind of prototype for the later solo strophic variations over the popular passacaglia and chaconne basses in the operas of Monteverdi and Cavalli.”
– Cory Michael Gavito
___
„Jazz” version arranged by Christina Pluhar
Philippe Jaroussky, countertenor
L’Arpeggiata, conducted by Christina Pluhar
Abbaye d’Ambronay, 18 September 2008
This work will appear (in a studio version) in the album „Monteverdi – Teatro d’Amore”, with Philippe Jaroussky, Núria Rial, Cyril Auvity, Xavier Sabata, and L’Arpeggiata conducted by Christina Pluhar, that will be released by Virgin Classics in January 2009.
I must confess that I dislike these anachronistic arrangements, whether they are made by Christina Pluhar, or even by the great René Jacobs, whose work I usually admire. But I find this performance much better than the short participation at the end of the Centenary Gala at Salle Gaveau, on 18 December 2007, and also funnier. However, I still think that poor Monteverdi should be spared this kind of outrage, just like Francesco Cavalli’s Callisto does not need a romantic violoncello solo in the middle of an aria, Herr Jacobs. 😉
___
Marc D.
What about you? vorba lui Caragiale…
răspunsuri? de la rubbish pînă la excellent….
Vă imaginați imnurile vechi reinterpretate în această manieră? Există un limbaj muzical care ar trebui păstrat cu epoca? Muzica serioasă trebuie interpretată serios? Dar dacă Monteverdi tocmai asta a intenționat și nu a avut mijloacele atunci, dacă a intenționat să fie ludic, jucăuș?
Un lucru este sigur, sînt adevărați profesioști cei de mai sus și ceea ce fac, în felul lor, este adevărat, fac foarte bine.
Ah!!!
Dar Psalmii? Ce fel de partituri imaginăm pentru Psalmi?
Unul dintre subiectele discutate atît pe blogul Pătrăţosu cît şi aici este modalitatea în care ar trebui să ne raportăm unii la alţii în polemică.
Unii comentatori doresc o atmosferă cu lire şi puf de pene de îngeraşi, înrozată şi umplută de triluri de păsărele. Nu-i genul meu şi nu cred că acesta este spiritul creştinismului, roz-bombon bleg.
Alţii sînt foarte asprii, pînă la aciditatea corozivă, dornici să dea cu părerea şi cu vorba fără menajamente, uneori dincolo de limitele civilităţii.
În cele mii de comentarii şi de pe Pătrăţosu şi de aici am văzut toată gama, chiar şi dincolo de cele 8 octave :), de la registrul foarte grav, pedal, pînă la registrul acut, dincolo de limita auzibilului.
Am urcat sus spre Călăţea şi am tras pe dreapta lîngă troiţă, chiar la intrarea în localitate.
Cristosul de placaj şi fier era decolorat şi murdărit de păsări. Asta mi-aduce aminte de statuia lui Cuza din centrul Iaşilor, plină din cap pînă pe veston de găinaţi de porumbei. Ba, mai mult, ochii şi o parte din coastele acelui decupaj religios erau mînjite cu vopsea reflectorizantă. Cumplită privelişte să fi fost la îngînarea zilei cu noaptea. Mai ales cu noaptea.
Oare de ce facem statui „nemuritorilor”, ca să îi umilească un cîine şi un porumbel care urmăresc ciclul biologic zilnic?
Melodia aduce a romanţă urbană, linia melodică se mişcă între minor şi major, este compusă de cineva care a trăit prin puşcăriile comuniste şi a îndurat persecuţia din pricina credinţei.
Ieri la slujba de seară la Biserica Sfînta Treime din Aleşd am redescoperit această cîntare. Cred că este bună pentru blogării care se declară creştini, dar şi pentru comentatorii lor.
Poate că după cele trei capitole de citit înainte de a scrie vreun articol pe blog şi înainte de a comenta ceva.
Ce m-a determinat să pun acest cîntec?
Faptul că ieri am primit ceva de genul aesta pe privat:
Creştinii baptişti din lume au sărbătorit între 24 iulie şi 1 august patru sute de ani de la înfiinţarea primei biserici baptiste. Mişcarea a fost începută de un grup de puritani din Anglia care s-au refugiat în Olanda datorită persecuţiei religioase din ţara lor. La Amsterdam au luat legătura cu o comunitate de credincioşi menoniti care le-au permis să se întâlnească într-o brutărie pe care o deţineau. De aici mişcarea s-a extins în întreaga lume. În prezent sunt peste 100 de milioane de credincioşi baptişti pe glob. Comunitatea baptistă din România număra aproximativ 140 000 de credincioşi (potrivit ultimului recensământ) şi este activă în aproape toate zonele ţării prin cele 1700 de biserici şi filiale. Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România este instituţia care reprezintă în faţă autorităţilor interesele bisericilor locale.
În perioada 24 – 28 august la Universitatea Emanuel din Oradea se va desfăşura o şcoală de vară pentru instrumentele cu coarde (mandolină, mandolină, vioară, violoncel, contrabass, bass, chitară).
Aşteptăm înscrieri în continuare, mai sînt disponibile 40 de locuri.
Vă rugăm să contactaţi persoanele delegate pentru înscrieri:
Așa sună o cîntare compusă de fratele Niculiță Moldoveanu.
Iată ce spune actorul din filmul Ostrov, prezentat și de Viața la țară, m-a impresionat în aceste zile:
Petru Mamonov: să stăm unii în faţa celorlaţi, precum în faţa unei vechi icoane
Iată un text interesant, aforistic, vulcanic, cu o teologie disputabilă, dacă este să o puricăm, dar nu asta este intenția textului, de a fi un text teologic, este o mărturisire într-o revărsare de gînduri, monolog specific rusesc:
Titlul postării ar putea induce în eroare: că ar fi vorba despre cele mai bune şi mai ieftine şcoli, locuri etc…
Nu despre asta este vorba! Poate că o primă întrebare ar fi: de ce se merită sau nu să facă cineva un doctorat în teologie? Creşte mai mult în cunoaşterea lui Dumnezeu, a tainelor Lui? Se pare că nu pe această cale…
Pentru unii doctoratul este un alt pas în formarea personală, pentru alţii este o cheie „care deschide multe uşi şi închide multe guri”, pentru alţii… etc. Nu mai insist.
Cu ce este un doctorat în teologie diferit faţă de alte doctorate, în alte domenii ale cunoaşterii?
Este vorba de scrisoarea specialiștilor de la LSB către Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit și de un filmuleț interesant pe care l-am văzut și la Ioa.
Ca la fiecare sfîrşit de sesiune apar discuţii, comentarii, întrebări, nelămuriri. Ştim cu toţii, studenţi şi profesori, că notarea unei lucrări de peste 40 de pagini este o chestiune care implică foarte mult subiectivism. (Mă mir acum cum un profesor spiruharetist poate corecta 9000 de lucrări… ). A propos, anul acesta am mai salvat cîţiva copaci pentru că am primit lucrările în special în format PDF, ceea ce mi-a uşurat şi mie munca de corectare şi comunicare dintre mine şi studenţi a fost mai bună.
Sînt solidar cu cei care au trimis eseurile la exegeză, texte controversate, hermeneutică, limba greacă I şi II, patristică şi retorică. Am tot respectul pentru munca depusă de fiecare student în parte, dar după 15 ani de muncă am căpătat anumite reflexe şi am în minte aproximaţia lui 10, un „potret robot, al unei lucrări de nota 10. Înţeleg nemulţumirile unor studenţi care
Astăzi am terminat de corectat finalmente toate lucrările şi, ca în vremurile bune, am scris un rînd două trei aproape la fiecare lucrare mai lungă.
Felicitări tuturor celor care şi-au dat examenele. Prezenţa la examen este un act de curaj în sine.
Felicitări celor care au făcut lucrări bune. Nu prea am lucrări slabe, pentru că studenţii au ştiut ce au de făcut, au înţeles tema de lucru, au consultat bibliografia etc.
Iată traducerea pentru cei care nu au acces la limba engleză, cu mulțumiri pentru Marius J. (se înțelege, traducerea poate fi îmbunătățită, importante sînt ideile. )
Am intrat în azilul vechi în care mirosea a urină coaptă și a fecale uscate, un miros acru-dulceag de mîncare stătută, de ceai coclit și de transpirație învechită pe pijamale decolorate de soarele care bătea ratatamul pe podele și noptiere cu razele-i ca niște degete de chitarist înainte de concert.
Ochii împăienjeniți ne-au privit, brațele slabe ne-au îmbrățișat ca pe copiii pe care i-au ridicat odată puternice de la pămînt …
– Sînteți copiii mei? M-a întrebat o doamnă curată, cu un halat alb-rozaliu, cu părul cărunt strîns îngrijit într-un coc patruzecist-cinzecist.. probabil una dintre frumusețile Bucureștilor… cu fața albă, ridată frumos, ca o hîrtie mototolită puțin, dar renetezită de răzgîndul poetului…
Am privit încurcat împrejur…. mi s-a făcut semn de la celălalt pat să răspund afirmativ…
Am vorbit şi altă dată despre chitarişti „sportivi”. Iată unul mai puţin cunoscut publicului din România, dar foarte cunoscut în Statele Unite.
Nu este genul de abordare care îmi place neapărat, dar este admirabil în tehnică în stilul lui.
Iată circa 15 cîntece într-o singură îmbucătură.
1. Walk – Don’t Run (00:00 – 00:35)
2. Cannonball Rag (00:36 – 01:00)
3. (The Man With The) Green Thumb (01:01 – 01:31)
4. Just an Old Fashioned Love Song (01:32 – 02:02)
5. The Hunt (02:03 – 03:00)
6. Tall Fiddler (03:01 – 03:26)
7. Since We Met (03:37 – 04:06)
8. Mombasa (04:07 – 04:53)
9. Those Who Wait (04:54 – 05:44)
10. Windy & Warm (05:45 – 06:20)
11. Endless Road (06:21 – 07:22)
12. Day Tripper (07:23 – 08:05)
13. Lady Madonna (08:06 – 08:44)
14. Borsalino (08:45 – 09:32)
15. The Entertainer (09:33 – 09:58)
O altă observaţie: nu se poate cînta nimic bine, după părerea mea, fără recursul la muzica clasică. Citește în continuare →
Un blog excelent, al lui John Piper, are cometarii. Pastorul nu a permis pînă acum comentarii, dar, în vacanţă fiind, a riscat. Vede dînsul şi echipa lui … ce! 🙂
Mai interesant decît faptul în sine este modul în care stabileşte regulile pentru comentarii.
Am oprit în parcarea puturoasă şi unsuroasă. Puturoasă de resturi aruncate, unsuroasă de scurgeri de maşini. Am dat ocolul maşinii să văd ce a lovit aşa ciudat, moale şi sec.
În masca de plastic încă dădea din picioruşe o vrabie, care se poate să nu mai fi avut forţa să se ridice de pe şosea şi s-a sfîrşit în plasticul şi fierul meu. Capul îi era prins şi zdrobit spre radiator. Am scos-o din mască, s-a răsturnat pe aripi şi mi-a murit în mînă.
N-am lăcrimat niciodată la „Moartea căprioarei”. Am alte poezii preferate de Labiş, dar acum am tras aer adînc peste nodul din mărul lui Adam. Adam, care a dus moartea în lume.
“Afirmând valoarea propriei istorii şi suveranităţii Dumnezeului ei, biserica stă drept mărturie împotriva culturii largi, care aruncă peste bord orice pretenţie/cerinţă a lui Dumnezeu şi care, începând cu ştiinţele şi sfârşind cu cultura tineretului, dispreţuieşte trecutul ca sursă de înţelepciune pentru prezent şi, cu atât mai puţin, pentru viitor.
Prin urmare, oricât de tâmpă şi de arhaică ar fi privită de unii, recitarea Crezului Apostolilor este probabil cel mai periculos de subversiv act de terorism cultural pe care cineva l-ar putea comite duminica. Departe de a fi un obtuz exerciţiu de conservatorism prăfuit, el poate fi considerat a fi un act de absolută rebeliune şi revoltă împotriva sistemului, omului, companiei, establishmentului, corporaţiei sau pur şi simplu împotriva ’lor’ – oricum i-am numi pe cei care concentrează în mâinile lor puterea culturală.
Şi ceea ce se poate spune despre Crez se poate spune la fel de bine despre istorie în general. Istoricul bisericii (cel angajat prin convingere proprie şi instruit pentru a studia trecutul – cel angajat prin convingere proprie şi instruit pentru a demonstra că, în ciuda înţelepciunii curente, suntem legaţi de trecut, iar studierea trectului ne ajută să înţelegem mai bine prezentul. Tot aşa, învăţând din trecut suntem mai pregătiţi să ne articulăm credinţa cu sporită conştienţă şi critică de sine) – istoricul bisericii are un rol cheie de jucat în biserica locală, ce este unitatea de rezistenţă contraculturală.”
Cuiva i s-a „măzărit” o altă idee. Acest verb ar trebui introdus urgent în dicţionarele noastre. Iată încă o chestie care, aşa cum vrea să ne facă să credem şi Radu Mazăre, a avut intenţii bune, glorioase, dar a sfîrşit într-un scandal penibil, oribil.
Care a fost ideea?
Să facem o expoziţie prin care să aducem în atenţia publicului Biblia şi fiecare să scrie ce-i trece prin cap pe o copie a Bibliei, după cum simte, taie capul etc. Ce părcă ar fi prima dată?
A fost la fel aproape ca pe bloguri, fiecare, în momentul în care a amuşinat libertatea de expresie… a dat ce a avut. Unii … mizerie, răutate.
Cam ce au putut să scrie pe Biblie unii găsiţi AICI.
S-ar putea să vă întrebaţi de ce atîta gînd la moarte pe blogul meu în ultimele zile, după trecerea lui Andrei spre veşnicie după numai şapte ani, tocmai am aflat că băiatul unui prieten pastor foarte apropiat mie încă din perioada tinereţii a fost găsit mort ieri dimineaţă, apoi se apropie o „aniversare” tristă pentru familia noastră şi … altele.
După experienţa asta acum cred că fiecare preot, pastor, muftiu, hoge, primar ar trebui să meargă pe jos. Cel puţin 10 km pe săptămînă.
Ar trebui dată o lege, dacă ei nu-şi aplică această disciplină spirituală. Cristi Bădiliţă spunea că ar trebui dată o lege care să protejeze scrisul de mînă. Ar trebui dată o lege care să protejeze şi mersul pe jos.
Prima observaţie: dintr-o dată timpul parcă s-a lăţit, s-a lungit. Mi-am uitat şi ceasul şi telefonul mobil acasă. Poate că am vrut să le uit.
A doua observaţie: au început să mă năpădească gîndurile, imaginile sînt mai rare, mirosurile persistă mai mult, se schimbă mai greu, dar gîndurile vin mai repede. Am uitat să îmi iau şi reportofonul. Poate că am vrut să îl uit.
A treia observaţie: am început să observ detalii, chipuri, cute şi încreţiri în asfalt, coji pe clădiri şi flori pe care din maşină şi de pe bicicletă nu le-am observat. Nici nu ştiam că sînt atît de multe trotuare. Am uitat şi aparatul de fotografiat. Poate că am vrut să îl uit.
Am intrat în curtea mare şi veche din vîrful dealului. Este aşezată la răscruce de drumuri, chiar acolo unde se întîlnesc în punctul cel mai înalt drumul de la „deal”, drumul spre „vaideal” (acum dealul este Podgoria că înainte de numea „Vai de el”, o întreagă poveste aici… ) şi o uliţă spre inima satului.
Sînt la Tătaru, casa bunicilor în care am petrecut atîtea vacanţe. Era o casă mare, boierească, cu pivniţă şi marchiză, prispă şi polată, cu hol înalt şi mare. Mama îmi spunea că atunci cînd au venit ruşii au crezut că este primăria şi au trecut cal şi călăreţ prin ea.
Aşa miroase Oradea de pe bicicletă la 38 de grade.
Ieri, ca în fiecare zi în această săptămînă, pe la ora 9 seara, cînd se lasă soarele şi încep să se umple terasele, am luat bicicleta şi am trecut prin tot centrul, pe toate străduţele pe unde am găsit clădiri istorice sau case cu o arhitectură mai dihai.
Sînt prea afară şi prea aproape în comparaţie cu habitaclul maşinii ca să nu mă înţepe cele două mirosuri ale Centrului, benzina arsă din maşinele de fiţe, care parchează pe lîngă barurile pline, şi mirosul de parfumuri transpirate şi reîmprospătate, transpirate iar şi iar pufuite.
Toate nuanţele. Pe al meu îl deosebesc şi îl pun deoparte! 🙂
Din maşină Oradea miroase a freon şi odorizator de habitaclu, dar de aproape totul se schimbă.
Cam aceasta este una dintre strategiile Fabricii de bărbaţi, despre care a apărut un articol în Adevărul de seară săptămîna trecută, articol din care s-a scos tocmai esenţa Fabricii de bărbaţi, este un grup DE UCENICIE CREŞTINĂ, nu de învăţare şi perfecţionare a cavalerismului, aşa cum se poate înţelege la un moment dat din articol, nici un grup de terapie pentru băieţii rămaşi orfani de tată.
După mine este deformat ce am încercat eu să transmit în interviul pentru care domnişoara reporteriţă a muncit din greu şi a depus un admirabil efort de documentare! Păcat! Înţeleg că viaţa de reporter nu este uşoară cînd ai spaţiu limitat şi ţi se măcelăreşte articolul după ce l-ai scris în vederea prezentării lui pentru „publicu larg” ca să i se scoată orice ţăiş şi vreun ascuţiş.
Aceeaşi surpriză oarecum neplăcută am avut cînd am citit despre mine că aş fi tradus Septuaginta. Fac blogging de prea mult timp ca să nu îmi dau seama de importanţa titlurilor, dar ca să fie „cîrligoase”, trebuie să fie şi adevărate. Nu este exact, m-am ocupat doar de una dintre cărţi, Cîntarea Cîntărilor, şi asta împreună cu drd. Otniel Vereş, care, dintr-o eroare regretabilă n-a fost trecut în acel volum la colaboratori. Autorii proiectului condus de Cristi Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu şi alţii, l-au cooptat pentru colaborarea în volumele următoare pe Otniel, unde se pare că a făcut o treabă excelentă.
Groparii au terminat de săpat. Se vede scîndura neagră, putrezită a coşciugului vechi de 33 de ani.
Unul dintre ei a sărit cu grijă înăuntru pe placa de beton rămasă, au desfăcut cu ranga restul de lemne şi au început să adune dintre cîrpe franjurate oasele.
Ni le-au adus într-o faţă de pernă sus la gura gropii şi au aşteptat curioşi să vadă ce facem.
Andrei este un copil care are cei şapte ani de-acasă. Este foarte blînd, fragil, timid, retras. Parcă unii copii se nasc gata binecrescuţi. Ce să mai faci cu ei? Ce slefuire să le mai dai?
– Andrei, spune mama sa, du asta de aici, te rog…
– Sigur, mama, cum doreşti, acum …
Vineri seara pe drumul din Băuţari, Andrei a fost realmente spulberat de un vitezoman…
Dan Lungu a scris un roman care a făcut furori. Reţeta se pare că merge: talent, controlul naraţiunii (cu greutate la început, după cum observă mai mulţi comentatori, dar cu ușurință și fluiditate în continuare), un scenariu actual şi cu click etc.
La toate acestea se adaugă aroma exotică: scene cu neoprotestanţi, aceşti marţieni ai societăţii româneşti. Ce dacă-s pomeniţi adventiştii, unii neproteostanţi s-au gudurat şi veselit că sînt pomeniţi şi scoşi la iveală. Oare merită citit un roman pentru asta?
Oare de ce sîntem aşa de isterici? Dacă pomenea unguri, făceau la fel, sau vînătorii şi pescarii din Asociaţia judeţeană Iaşi sau asociaţia măcelarilor din Constanţa?
Mare slăbiciune avem cînd ne aşează cineva în faţă prin varii mijloace. Aceasta este o probă de maturitate spirituală și socială, să stai liniștit și să nu te bîțîi de emoție că ai ieșit la suprafață. Este semnul unui complex istoric care ne face mult rău și ne determină să acționăm pripit atunci cînd sîntem luați în seamă de presă sau de producătorii de televiziune.
După îndelungi pregătiri și discuții între colegi, am ajuns la o hotărîre fermă: din toamnă vom începe un nou modul în cadrul Specializării Pedagogie Muzicală. Pe lîngă modulul de orgă și pian, vom adăuga un modul de chitară și unul de alămuri. Modulul de alămuri este încă sub semnul întrebării, dar modulul de chitară clasică este în pregătiri intense pentru implementare.
Cei care doresc să studieze și chitara clasică se vor putea perfecționa în cunoașterea acestui instrument într-un cadru formal, cu profesori specializați și recunoscuți național și internațional, în timp ce vor studia și pedagogia muzicală.
Îi așteptăm pe doritori în următoarele sesiuni de admitere!
O viziune creştină depsre căsătorie şi familie, aşa se intitulează recenzia lui Al Mohler la una dintre ultimele cărţi a excelentă recenzie a cărţii lui Andreas J. Kostenberger God, Marriage, and Family: Rebuilding the Biblical Foundation.
Sîntem ultima generaţie de evanghelici? Asta se întreabă Al Mohler, pe acelaşi blog, în dreptul evanghelicilor din Statele Unite. Credeţi că şi evnaghelicii din România trăiesc o criză asemănătoare?
Confruntarea în conflict are nişte paşi care trebuie urmaţi, în engleză aceştia pot fi rezumaţi într-un acronim, vezi AICI.
Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
