Am crescut cu discurile de vinil.

Poveştile la pick-up. Muzica. Am crescut cu vinil de Electrecord, dar şi cu alea aduse de la Timişoara, pe şest, cu trupe tari şi coperţile lucioase.

M-am îndrăgostit ascultînd cîntece pe vinil.

Am ascultat la Casa Pogor din Iaşi cîntece interzise pe vinil.

Am trăit vremurile în care libertatea noastră era exprimată pe negru de vinil. Aveam Phoenix-ul cu „Canarul galben ca un gălbenuş”, aveam Mugur de Fluier şi Pink Floyd.

Am înţeles foarte bine despre ce vorbea Pittiş cînd se referea la libertatea pe care o cîştigase ascultînd Led Zeppelin pe ascuns.

În perioada aceea am mai descoperit un fel de vinil. Tot negru.

Coperţile unei biblii pe care am pierdut-o. Mi-a fost pierdută. Am dat-o la o expoziţie, pentru că avea autograful lui Dumitru Cornilescu pe ea.

Biblia aceea mi-a schimbat viaţa.

Mi-a dăruit un altfel de libertate.

Eu am ascultat şi Phoenix, “Canarul galben ca un galbenuş” şi am spart colivia fără să îmi frîng pieptul cu o nădejde dincolo de discurile de vinilin. Chiar pe vremea aceea, pe vremea comunismului.

Pittiş a lăsat comoara lui în urmă, discurile negre de vinilin, care l-au ajutat să rămînă oarecum liber.

Eu am avut o carte în coperţi negre din vinil! Aceea m-a făcut cu adevărat liber.

Iubesc discurile mele de vinilin, am pendulat între negrul lor şi negrul vinilinului de pe cartea aceea pînă m-am dat cu capul de paginile în care am găsit cea mai frumoasă muzică pentru suflet.

Între vinil şi vinil am ales ce este înter coperţile de vinilin.