sursa foto Edictum Dei

Am crescut într-o casă în care tatăl a fost absent. Era mort! Mama a rămas văduvă pe cînd avea 27 de ani și nu s-a mai recăsătorit. Am crescut fără să văd ce trebuie să facă și cum trebuie să se comporte un bărbat în casă, dar am primit totuși o educație bună din partea mamei, apoi Dumnezeu, prin resursele Bisericii, mi-a dăruit modele de bărbați duhovnicești care m-au ucenicit. Apoi m-am căsătorit și Natalia m-a învățat restul.

Unii tați sînt absenți pentru că sînt morți, dar mai este o categorie de tați absenți, cei în viață.

Nașterea lui Noah ne-a aruncat înapoi cu 20 de ani spre altă generație de tați, de părinți. În ieșirile mele cu Noah în parc sau în alte activități am fost tot mai surprins să văd că eram în minoritate. Mamele stăteau cu pruncii, tații erau absenți. Foarte rar mi-a fost dat să văd tați jucîndu-se și petrecînd timp de calitate cu ai lor copii. Adesea îi vedeam absorbiți de telefoane sau, dacă bateriile erau pe terminate, afișau o grimasă de cumplit plictis.

În filmul Nașul din 1972 există o replică rămasă celebră. A fost citată și de la amvoane, în predici, și în seminarii pentru familii, dar sursa fie este necunoscută, fie trecută sub tăcere. ”Un bărbat care nu petrece timp cu familia sa nu poate fi niciodată un bărbat adevărat!” îi spune Don Vito Corleone lui Johny Fontane.

Pînă și în gura acestor personaje cu o moralitate îndoielnică este așezată o frază care arată spre o valoare fundamentală a bărbăției. Sîntem masculi cînd facem copii, sîntem bărbați cînd ne ocupăm de ei.

Și eu sînt speriat de timpul petrecut cu copiii, cu nepoții. Mi-e groază. Mă tem să nu spun ceva greșit, să nu fac ceva greșit, să nu mă enervez, mă tem că nu știu să folosesc limbajul lor, mă tem că, dacă mă voi coborî la mintea lor, mă vor disprețui ei sau alții, cei din jur. Mă tem de judecata altor bărbați, care consideră că am dat în mintea copiilor, că am fost efeminat, dacă împing leagănul în care stă copilul meu. Mă tem să îi dau mîncare; dacă se îneacă și nu știu ce să îi fac! Mă tem să îl schimb. Nu de miros mă tem; dacă nu leg bine pampersul și scapă caca pe haine. Dacă plînge după maică-sa, eu ce fac? Ea îl pune la piept, eu ce să îi fac? Îl hîțîn, îl arunc în sus … și tot nu-i trece ….

Bărbații sînt terifiați de copii, se simt distopici în prezența lor, nepotriviți și nelalocul lor. Sînt speriați de creativitatea copiilor, de neașteptatele lor dispoziții emoționale, de schimbătoarele lor cereri, de întrebările nesfîrșite, ”de ce”-urile infinite și energia inepuizabilă. Nouă ne place previzibilul.

Pe lîngă acestea, copiii ne sînt oglinda genetică și ne arată slăbiciunile. Vorba cuiva: ”nu există pedeapsă mai mare din partea lui Dumnezeu decît să te pună să te crești pe tine însuți în oglindă!”.

Citește mai departe pe Edictum Dei AICI