Am primit deja întrebări îngrijorate pe mail: „s-a întîmplat ceva? Vă văd foarte absent de la blog!”.
Da, s-au întîmplat mai multe lucruri. Este perioada călătoriilor de iarnă (iarna timpului, vara sufletului), călătorii misionare, slujbe de seară, vecernii de vestire a Cuvîntului. Iarna este şi perioadă excelentă pentru tot felul de proiecte de scris. Am reluat proiectul Cîntarea Cîntărilor, dar şi alte proiecte restante de scris. Cînd noaptea este lungă în minte mi se face lumină. Întotdeauna! Am fost născut la ora 3 noaptea, aşa mi-a spus mama, probabil din această cauză cam atunci abia mi se încleie ideile.
Dar săptămîna trecută am fost din nou în Bucovina. Eu cred că Bucovina ar trebui să fie o etapă obligatorie pentru pastorii care doresc să îşi reîncarce sufletul cu odihnă şi să îşi scalde ochii în albastrul „cerului de Bucovina” pentru vreme de meditaţie, cugetări sfinte şi comuniune frăţească.
Am plecat pe o vreme imposibilă. Am ajuns la -23.5 grade în Ipoteşti şi am citit pe bord două zile mai tîrziu -28.0 grade celsius. Spre marea mea uimire, cu o baterie de 179.000 km, opelul a pornit impecabil la prima cheie după încălzirea corectă a bujiilor.
Am ajuns printre „moldovenii mei”. Dimineţile stăteam la poveşti şi apoi la studiu individual, după care, în fiecare seară la slujbe de învăţătură. Serile luam chitara şi cîntările începeau să curgă de la unul la celălalt. S-a cîntat cu foc printre surîsuri şi lacrimi. Cîntări noi şi cîntări vechi, cu iz folcloric şi cu aromă de capelă veche. Seara tîrziu îngenuncheam (cum altfel?) şi … rugăciune.
Aerul rece, cerul limpede, oamenii calzi şi prietenoşi mi-au umplut sufletul pentru încă un an. Nu găseşti în altă parte ospitalitate aproape cotropitoare precum în Bucovina, nici cer aşa de limpede şi albastru-voroneţean precum deasupra Rădăuţilor sau Gurii Humorului, nici aer atît de rece purificator.
Am urcat şi am trecut apoi spre Moldova, spre Negreni de Botoşani. Iazul era îngheţat bocnă şi timpul împreună cu el. Săniile cu zurgălăi zgîriau zăpada.
Acolo mi-am revăzut bătrînii.
înseninaţi de ani, cu aureole de sfinţi şi seriozitate de prunci pregătiţi pentru cer.
M-am aruncat în trecut spre ceasul Slava. Unul asemenea m-a trezit în primii ani de şcoală. Cutia în care este aşezat, ca o boxă a acuzatului, este cea care mă aruncă şi mai departe spre anii 60, pe cînd ceasurile erau doar în casele ceferiştilor, păstrate la mare cinste.
Oglinda pentru ras m-a trimis spre tataia şi nenea Florea şi bunicuţul şi spre briciul lor de ras, care intra parcă mai adînc spre piele sîmbăta seara pentru faţa de Duminică.
M-am încălzit la focul de coceni şi am băut chişleag. M-am încălzit la soba în care ardeau coceni
şi n-am reuşit să mă depărtez de loc fără să-i invidiez pe aceşti oameni pentru viaţa atît de frumoasă şi simplă. Am întîlnit doi bătrîni stau şi discută toată ziua din Scripturi. Aceasta le este viaţa. Merg de cîţiva zeci de ani pe calea credinţei şi îşi cunosc bine crezul.
Peste drum de ei este „Casa învăţătorului”. Acum e mort şi casa părăsită, dar pe sub privirile lui a trecut tot satul.
Poate că într-o bună zi mă voi retrage într-o astfel de casă, cu stupi în spate şi cu un modest atelier de tîmplărie.
O asemenea casă refăcută ar fi mai mult decît mi-ar fi nevoie pentru o îmbătrînire liniştită. Ar fi în Bucovina şi acolo aş chema păstori care şi-au consumat viaţa în lucrare pentru odihnă, liniştire, restaurare.
Frate Marius,
mi-ați făcut dor de casă!!
actually… i-am întîlnit şi pe tata şi pe RAluca 🙂
Woaw, recunosc pozele din Negreni, noua cladire a bisericii de acolo si pe fratele Dumitrascuta alaturi de care a slujit si bunicul meu Badragan Vasile. In urma cu aproximativ 25 de ani imi petreceam o parte din vacanta de vara la bunici. Am multe amintiri frumoase de acolo.
Intre timp s-a facut schimbul de generatii, acum copiii mei sunt cei ce au bunici la Negreni.
Mă bucur că v-am re-născut amintiri! Sînt ancore folositoare.
Pe frații Ghe. Dumitrascuta si Grigore Scripca i-am recunoscut si eu. Casa învatatorului Lungu daca nu mă înșel este peste drum de casa fratelui Scripca si a fost apoi mult timp locuita de directorul scolii Striblea parca?
Jona te-am deconspirat, te țin minte de când erai mititel si bunicul tău era vecin cu Maga. Ce mai face fratele tău Mircea? Am petrecut câteva vacante si eu cu el, mergeam la iaz sa ne scăldam vara, tu erai mai mic pe vremea aia – un indiciu pt tine, parintii mei au fost vecinii bunicului tău Badragan la deal, înainte ca ei sa se mute mai aproape de celalalt bunic al tău apoi am fost vecini cu fr. Dumitrascuta. Îmi amintesc si acum de bunicul tău cu casa de stuf, daca tata împrumuta o unealta de la el, chiar daca avea nevoie de ea si a doua zi totuși regula era bine fixata: „seara unealta trebuia sa doarmă acasă la mine” spunea bunicul tău”.
Ce vremuri, eu n-am mai fost pe acolo de foarte, foarte mulți ani.
Pt cei interesați si cu amintiri din Negreni, a scris pastorul Ghe. Mitrofan o carte “Prezenţa lui Dumnezeu în viaţa Bisericii – Istorisiri despre începutul unor biserici evanghelice din nordul Moldovei“, am citit-o si sunt date interesante despre zona Negreni, Tataraseni, Alba, etc
Scuze fr. Marius pentru ca va folosim de intermediar dar ce sa faci, daca vorbiți de Negreni ne provocați 🙂 si nici n-am știut ca sunt așa de mulți negreni care citesc blogul dv.
se pare că aicise formează o şezătoare a Negrenilor 🙂
Da, cam asa se pare. Pe timpuri biserica avea cca 100 de membrii in sat si cateva sute (acum mii?) imprastiati cam peste tot. Acum sunt Negreni de la New York, Los Angeles pana in Australia si nu mai vorbim de Europa. Porunca din Genesa 1:28 era bine aplicata 🙂
Emotionant!
Desi nu cunosc pe nimeni din Bucovina, n-am vizitat-o niciodata, nu cunosc nici un nume din cele pomenite si nici nu am prins anii ’60 sau ’70 am trait emotii puternice citind si privind imaginile …
Fiti binecuvantat!
probabil asta este confirmarea talentului meu, ca să fiu modest 🙂
de fapt scriem degeaba dacă nu reuşim să îi transpunem pe oameni acolo unde am dori să fie.. unde nu putem, ajută pozele.
probabil că de această dată au ajuttat pozele 🙂
Negreni de Botosani… iazul inghetat… inghetate sunt si amintirile mele pe prispa unde in prag de seara bunicii mei se uitau la ulita care ducea catre cimitir… pana la urma au ajuns acolo, amandoi… si eu am ramas cu amintirile inghetate si cu imaginea unui cer albastru peste pamantul negru si iazul salciu… iazul s-a vandut… la fel si casa… nu stiu daca casa a mai ramas, dar ulita catre cimitir cu siguranta da… caci acolo odihnesc ei, batranii mei…
hai să mergem împreună şi să luăm mai mulţi, vara, cînd iazul este limpede
Vizitarea cimitirului trebuie să fie un proiect în sine pentru copiii noştri. Parte din educaţia ogligatorie
Eu am făcut-o cu fiul meu.
M-as prinde… mai ales ca nu am mai fost in Negreni de… vreo 10 ani cred… poate chiar mai mult… ultima data am plecat de acolo pe jos pana la Saveni, intr-un miez de iarna si un miez de noapte, lasand in urma o zapada de jumatate de metru. Probabil de aceea a ramas alb in amintirea mea satul cu pamantul negru.
Cristi, noi inca merge macar odata pe an, parintii mei sau repatriat la Negreni la casa lor parinteasca si sunt sigur ca s-ar bucura sa va aiba ca oaspeti.
Inca se mai poate merge vara la scaldat la iaz.
Am vrut sa scriu: „inca mergem” si „s-au repatriat”.
Daca tu esti cel care cred eu… atunci bunicii tai locuiau cu doua case mai la vale de ai mei 🙂 Aveau cumva pe vremuri o casa acoperita cu stuf?
da, in urma cu vre-o 20 de ani am participat si eu la dat stuful jos de pe casa, cred ca s-a innegrit un pic si apa din iaz in seara aia cand am intrat in apa 🙂
Putem vorbi offline, adresa mea e: jona_hritcu yahoo.com
Pregăteşte-te cum se lasă vremea mai bună.
Ceas Doxa(Slava) :))
da, era o copie, aşa cum LAda era Fiat, Volga, ford, parcă, Gazul, Jeep! 🙂
Pace Fr.Marius mi-ai trezit amintirile din Dulcea Bucovina eu sunt din Arbore o comuna frumoasa am vazut frigul dela Radauti ma rog pentru ei. Noi stam aici la caldurica ca in sanul lui Avraam caldura 70-80 grade
mă bucur că v-am stîrnit amintiri bune. 70-80 de grade F, aşa-i? altfel ar fi iad.
Ma intreb uneori, daca nu cumva purtatul aparatului de fotografiat la gat si fotografierea acelor realitati care produc sentimente atat de simple in noi, nu e decat o pervertire a frumusetii?
Daca am avea timp ca in locul clicului de pe declansator, sa provocam scartait de mina de creion pe foaie…
PS: cu cat atmosfera e mai nepoluata si mai rece, cu atat cerul se vede mai albastru- albastrul cerului siberian il consider inegalabil!
Da, cred că Voicu Bojan are un text excelent despre fotografia ca asasinat.
Citeşte
https://mariuscruceru.ro/2011/03/16/fotografiile-lui-voicu-fotografia-ca-asasinat/
Pingback: Sâmburi (59) – Au scris frumos despre Iubire | Convieţuire