„De obicei pedalez pentru mine. Acum am un scop nobil. De obicei îmi stabilesc recorduri personale. Acum îmi stabilesc recorduri colective. Impreună îl putem ajuta pe Alex. Eu pedalez, tu donezi! Eu zic că pot pedala 500 km în 24 ore. Dacă nu mă crezi, pune-mă la încercare. Donează 10 Euro (sau mai mult) și eu pedalez pentru fiecare Euro 1 km. Vorbește cu prietenii tăi și faceți-mi viața grea pentru ca Alex să aibă o viață ușoară, sau măcar să aibă viață. Dacă reușim, îl facem biciclist! Așa să ne ajute Dumnezeu!”

Cu mesajul acesta am încercat să-mi provoc prietenii să dăruiască din banii lor ca să alimenteze speranța de viață a unui copil cu leucemie. Am primit și eu la rândul meu provocarea de la un prieten pe Facebook. La începutul acestui proiect caritabil eram trei bicicliști: cel cu inițiativa, Marius Cruceru, a zis că încearcă 400 km în 24 ore, celălalt s-a angajat cu 450, iar eu (și aici a intervenit spiritul de competiție) m-am înscris cu 500. Marea problemă nu consta în cât de mulți kilometri poți cheltui pe bicicletă, ci cât de mulți euro poți strânge înainte în contul lui Alex.

Ciclismul nu este un sport chiar ieftin. Și, ca să faci ca timpul investit și transpirația stoarsă să merite fiecare bănuț, trebuie să trăiești la maximum fiecare tură. Un citat aparținând lui Doug Bradbury spune: “The best rides are the ones where you bite off much more than you can chew, and live through it.” Cu această perspectivă am plănuit aventura mea de 500 km în 24 ore.

N-am crezut: am știut că pot, dar am vrut să văd. Am plecat cu hotărârea de a nu renunța până când nu-mi voi dovedi că ceea ce am știut despre mine era adevărat. Lumea nu are nevoie să vadă încă unul care renunță ușor la visul lui. Și, ca să nu fiu ispitit să renunț, m-am angajat înaintea unei galerii de suporteri și sceptici, iar de dragul de a-i vedea pe unii dezamăgiți iar pe ceilalți bucuroși am pedalat cu îndârjire.

Pregătirile au fost sumare și în grabă. Echipamentul, deși nu corespundea standardelor ciclistice contemporane (am rămas cu vreo 30 de ani în urmă), era funcțional și sigur – cel puțin așa credeam eu. Mai mult m-am pregătit psihic decât fizic; dar nici de fizicul meu n-aveam de ce să mă plâng, doar că tare aș mai fi împrumutat de la prieteni câteva kilograme… Mă aștepta o tura dificilă. Pentru mine, costul unei curse cu bicicleta se măsoară în kilograme pierdute, ceea ce e foarte scump în ce mă privește. Dar, înainte de ora startului, am făcut alimentarea minimă cu vreo 1500 de calorii, ceea ce avea să fie singura masă până dincolo de mijlocul cursei.

Am plecat de acasă așa cum am obiceiul când pornesc într-o călătorie mai lungă cu bicicleta. Mi-am pus lucrurile în ordine, am scăpat de ceea ce nu era de folos posterității… că nu se știe… De fiecare dată iau în considerare că-i posibil să nu mă mai întorc: „Get a bicycle. You will certainly not regret it, if you live.” (Mark Twain).

La ora 21:00 am luat startul din Campusul Emanuel din Oradea. Nu am avut suporteri, decât pe Facebook. In uralele mute ale prietenilor am pornit plin de energie ca-ntr-o dimineață odihnită. Mijea noaptea printre blocuri, iar vremea era prielnică pentru pedalat. După câteva reglaje, am început a întinde lanțul iar Strava mă urmărea la fiecare centimetru.

Prima oră de mers a fost promițătoare. Am scos o medie de 34km/h. Drumul bun, mașini puține, răcoarea serii m-au făcut să privesc cu optimism călătoria. După o oră de mers, după ce am scăpat de duhoarea orașului și am evadat în natură, m-am oprit ca să respirăm împreună, în tihnă, văzduhul întunecat și călâu. Incidente… nimic. Aa, doar un câine ca noaptea, asemenea unui bețiv care se întoarce de la crâșmă, mi-a ieșit înainte cu gânduri sinucigașe. L-am evitat la limită. Nu s-a întâmplat la fel cu două mașini care s-au ciocnit tocmai când am trecut de ele.

Prima încercare: a doua oră de mers avea să-mi aducă una din cele mai mari provocări din viața mea de biciclist amator. Ceea ce urăsc mai mult decât drumurile cu gropi sunt drumurile din piatră cubică, iar spre Marghita orice traseu ai alege de asta ai parte. Deci, piatră cubică, noapte, cursieră, grabă: combinația perfectă pentru ca ce-i mai neplăcut să se întâmple. Luptându-mă să mențin o medie orară aproape de 30, pe o coborâre, în timp ce dinți-mi clănțăneau iar bicicleta gemea din fiecare încheietură ca o căruță pe un drum pietruit, am observat dintr-odată că mâna stângă mi-o ia înaintea celei drepte. Nedumerit pe moment, mi-am dat seama mai apoi că cursa mea se încheie aici: s-a fracturat ghidonul.

sursa Corneliu Jităreanu

Am oprit în câțiva metri, îar în timpul ăsta m-a cuprins groaza văzându-mi visul curmat. Dar, un lucru interesant s-a întâmplat: sub febra deznădejdii mi s-a născut soluția pentru a continua cursa. Așa că, atunci când am oprit bicicleta am și știut exact ce trebuie să fac. A, nu, nu să sun pe cineva să mă vină după mine să-mi aducă o altă bicicletă, sau un alt ghidon… nu, mi-ar fi răpit prea mult timp. În mijlocul nopții, în mijlocul drumului, în câmp deschis, în zece minute am rezolvat ghidonul. Cum? Niciodată nu m-am gândit la soluția asta, pentru că nici nu m-am gândit vreodată că se poate rupe ghidonul în două. Am ascuns fractura în nuca de la pipă. Am strâns bine, bine. Am încălecat înapoi pe tăurașul meu cu cornul frânt și am început să clănțănesc ritmat din nou. De renunțat la cursă? Nici vorbă! Parcursesem abia 50 km: mă așteptau încă 450. Ajuns în Marghita, mi-am anunțat prietenii de cele întâmplate. Au încercat cu bune intenții să mă încurajeze să renunț, să o las pe altă dată. Prietenii din Marghita mi-au și pregătit un loc de dormit… Dar, nu, „noaptea asta nu e pentru odihnă!” „Da! Dacă el a putut, pot și eu!” îmi repetam permanent ca să mă conving. Ivan Patzaichin a terminat cursa cu pagaia ruptă: eu o voi termina cu ghidonul rupt! Foamea, ambitia, încăpățânarea de a nu mă lăsa pradă înfrângerii nu-mi permite să-mi schimb ușor planul, mai ales când aceasta presupune renunțarea la cursă. Niciodată n-am renunțat la un traseu, indiferent cât de greu a fost.

După o scurtă pauză în Marghita, am luat-o spre Zalău. Se făcea spre miezul nopții. Am oprit într-o intersecție să întreb niște oameni, care stăteau în parc la răcoarea nopții, dacă drumul ăsta duce spre Zalău: „Drept înainte… Vrei să mergi până la Zalău acuma?” „Nu! Până la Beclean…” le răspunsei cu fermitate și mi-am văzut de drum lăsându-i gură-cască.

Prima sută de kilometri a trecut cam greu, datorită drumului prost. Dar, cu cât mă apropiam de județul Sălaj speranța unui drum bun se aprindea odată cu luna de pe cer, care tocmai se ridica de după pleoapa orizontului. Mare și roșiatică, părea un rubin atârnat la gâtul cerului. Satele tăcute, natura potolită, noaptea plăcută… un sentiment de încântare mi-a cuprins ființa în timp ce urcam pe colinele brăzdate de șerpi. În tăcerea unei pădurici două perechi de copite mi-au curmat calea: trop trop, trop trop, trop trop… O căprioară. Atunci mi-am amintit de ea… Am oprit la km 100 să le zic suporterilor că sunt bine. Ceasul indica 1:07. Dormeau… dar nu toți. Un nene se întorcea de la cârciumă și nu știa pe unde să mă ocolească… De fapt, mergea ocolind tot timpul. După ce mi-am potolit puțin inima și setea, am început să mușc cu lăcomie din a doua sută de kilometri.

Prima jumătate de cursă am petrecut-o mai mult noaptea. Nu știu alții cum sunt… dar eu noaptea nu mănânc, de obicei. Obiceiul ăsta nu prea ți-e de folos când faci efort. Așa se face că, la kilometrul 200, pe când mijea de ziuă, ajunsesem să trăiesc cu ceea ce am mâncat astă iarnă. Într-adevăr, mai suplimentasem ceafa de la cină cu o pungă de cipsuri, în Zalău. Dar de atunci trecură vreo 60 de kilometri. Aveam cu mine batoane, dar toate erau dulci, iar mama m-a învățat să nu mănânc dulce pe stomacul gol – știe ea ce știe: e cofetar-patiser. M-a învățat așa de bine încât acum nu pot mânca nici să vreau. Așa că, pedalam în gol cu burta goală și rucsacul plin. Pe la ora 7, când am intrat într-un sat, chiar atunci o vânzătoare matinală a deschis prăvălia cu bunătăți. Ce să iau? Sunt intolerant la gluten. M-am uitat pe rafturi, vânzătoarea s-a uitat la mine: „Dați-mi o pungă de pufuleți”… Și ăsta mi-a fost micul dejun. Mai aveam de pedalat vreo 45 de km până la Beclean, cam câți pufuleți mâncasem. Am pedalat repede cu gândul la o masă copioasă. Mai repede am mers din pricina timpului: voiam să ajung înainte de ora 9 la Beclean. Chiar dacă Alex nu era acasă, voiam să-l ating cumva trecând pe drumul pe care s-a dus la spital. La ora 9 fără 6 minute mi-am făcut un selfie cu placarda de la intrare în Beclean. Strava arăta 264.8 km și o medie orară de 27.7.

Pauza dintre jumătăți a fost dedicată în special pentru micul dejun. Am considerat că după toată zdroaba de noaptea trecută meritam să fiu tratat regește. Așa că am mers la Restaurant Regal și am comandat un platou regal, firește. Sentimentul ăla când ți-s înșelate așteptările, mai ales cele culinare… urât sentiment! Și acum îl urăsc… Aruncasem din mine multă sare în drumul de 260 km, dar am recuperat-o din platoul regal, chiar și ceva în plus. Dar, fiindcă aveam nevoie de calorii am îndesat pe gât vreo 1700 kcal din bucatele necurate de la masa regală. Nici n-am terminat de mâncat toată slănina prăjită, când m-a vizitat un frate adventist […]. Auzise că fac drumul acesta pentru Alex și a venit să mă întâmpine, ca unul care se ocupă în mod special de campania de strângere de fonduri pentru Alex. După ce am schimbat câteva vorbe și am înregistrat un scurt interviu, ne-am dus fiecare la casa lui: numai că a mea era la 240 km depărtare. Îmi făcusem calculele: eram cu 45 minute întârziere față de orarul propus. Pauza a durat cam mult, o oră și un sfert. Nu am închis un ochi toată noaptea, dar nu era vreme pentru somn. Cineva spunea că „dacă vrei ceva cu adevarat trebuie să fii neobosit” în dobândirea acelui scop. Am urcat din nou pe bicicletă, vesel, plin de energie, dar cu inima puțin strânsă: încolțeau primii lăstari de îndoială. Era 10:20. Ca să rămân în cursă trebuia să ajung la 1:30 în Cluj: 75-80 km.

A doua jumătate am început-o bine, în forță, mânat de dorința de a-mi sfârși cu bine alergarea. Da, cu gândul sfârșitului am pedalat, dar sfârșitul nu era la Oradea… Poate mai aproape, poate mai departe, dar voiam să lupt până la capăt. Mă gândeam la Alex și spuneam câte o rugăciune. Mă rog ca să nu mi-o ia înainte… Un prieten tot căuta să mă tempereze, să fiu mai precaut, să nu merg cu viteză pe coborâri, mai ales că am ghidonul fracturat, nu de alta dar „o s-o iei înaintea lui Alex”. Doamne-ajută să fie așa! Să m-ajungă din urmă cu anii! Așadar, pedalam meditând la cursa vieții și la Domnul vieții, Cel care uneori ne frânge puterea în drum, cum zice psalmistul. Mie mi s-a frânt ghidonul, lui Alex sănătatea, dar nu…, nu suntem din aceia care dau înapoi. Mă gândeam la suporterii pe care nu-i vedeam, atât cei care erau interesați de cursa ciclistică, dar și la cei preocupați de trăirea mea zilnică. Am realizat că cele două au multe lucruri în comun. Nu degeaba ne dă exemplu Scriptura pe cei ce luptă la jocuri… Dar dacă nu știi ce înseamnă să lupți într-o cursă efemeră, cum te vei lupta în cursa vieții? Dacă nu ai cules niciodată laurii care se vestejesc, cum vei tânji după cununa veșnică de slavă?

Dincolo de limite: Mersul pe bicicleta m-a învățat câteva lecții de viață. În viață, uneori am renunțat prea ușor la ceva sau cineva pe care mi-am dorit extrem de mult, doar pentru că nu mi s-a oferit fară să lupt. Am învățat că dacă nu lupți nu meriți, dar am preferat de multe ori să mă consider mai degrabă nevrednic decât responsabil pentru ceea ce nu am dobândit. Însă acum eram hotărât să lupt până la capăt. Am ce-mi trebuie, gândeam eu! Asta-i ziua mea! Nu-i nimic în afara mea care să mă oprească! Dar, soarele urca spre amiază… Reluasem cursa numai de-o oră și câteva minute și deja adăugasem cei 34 km câți îmi mai lipseau până la 300. M-am oprit ca să-i țin la curent pe suporteri cu evoluția cursei. Încă un kilometru, și următoarea lungime de roată avea să mă ducă mai departe decât am pedalat vreodată cu aceeași pereche de șosete. Știam ce înseamnă 301 km, dar mai mult de atât n-am îndrăznit până acum. Cum va reacționa trupul meu la atâta efort? Voi avea suficientă energie până la capăt? Voi găsit puterea mentală ca încă să-mi doresc să termin cursa? Erau întrebări al căror răspuns aveam să-l aflu curând.

A doua încercare a venit mai repede decât mă așteptam și a fost mult mai grea. Era 11:30 și începusem să număr descrescător a patra cincime din cursă. Drumul și-a schimbat orientarea către sud, de unde venea un vânticel uscat. Soarele zâmbea sarcastic și nestingherit de nici un nouraș. Asfaltul era ca talpa unui cuptor, iar duhoarea mașinilor era ca a unui furnal. Într-o oră mersul pe șosea deveni insuportabil. Opririle erau din ce în ce mai dese. Mă uitam în jos la roți, mi se părea că-s dezumflate. Am mers chinuit vreo 30 km storcând din mine picur cu picur, până când, secătuit de vlagă, am început să mă conving că îmi ajunsesem limitele. Arșița sufocantă mi-a ofilit nădejdea într-un final fericit. Deznădejdea încolțea în mintea mea și mă încolțea cu argumente raționale și de bun simț. În cele din urmă am cedat: cred că mi-au fiert creierii… Am renunțat la gândul de a termina cursa în 24 de ore. Voiam încă să o termin, dar mi-era greu să cred că mă voi încadra în timp. După socotelile mele îmi mai trebuia o oră, sau măcar jumătate. Oooo, de s-ar opri soarele ca la Iosua! Mai bine nu: să se ascundă mai repede sub orizont că prea tare m-a copt!

Nu mai aveam mult până în Cluj, dar nu mai aveam nici voința de a mă ține de orar. Dacă nu ajungeam în Cluj până la 1:30, restul nu mai conta. Era trecut de 12:30, Strava indica 330 km, dar aveam nevoie de pauză, neapărat. Am oprit pe câmp, am sărit de pe bicicletă și m-am ogoit la umbra unei căpițe de fân să scap puțin de soarele care mă bătea în cap. Un câine m-a zăpsit și m-a bătut tot timpul la cap. Mirosul de iarbă uscată combinat cu bălegarul de vacă m-au trezit din letargia mea precum te trezește oțetul din leșin. Am inhalat cu lacomie oxigenul parfumat ca să-mi revin din efectul narcotic al dioxidului de carbon de pe șosea. Am înfulecat câteva batonașe cu susan și un pumn de merișoare acre. Apa era caldă, dar mai udă decât gâtul meu. Priveam liniștit natura din culcușul meu confortabil, și sub impresia coloritului viu imaginea cenușie a cursei începea să mi se contureze în nuanțele speranței. Am deschis Facebook-ul să mai văd reacția suporterilor. Cineva mi-a scris: „e bine, bine… faci 500-ele în 24 de ore”. Era mai convins decât mine că voi reuși. Asta mi-a fost suficient ca să alung orice gând de abandon. Aveam prieteni care credeau în mine: nu trebuia să-i dezamăgesc. Dacă ei credeau în mine, trebuia să cred și eu. Au crezut și cei care au dăruit pentru Alex… au crezut că fiecare bănuț contează și poate schimba o încercare într-o binecuvântare. Ceea ce acum pare un drum fără ieșire va deveni mai încolo o intersecție cu nenumărate oportunități: numai să ieșim din valea asta a plângerii! M-am ridicat din bârlog la fel de odihnit ca un urs după o iarnă întreagă și la fel de hotărât să sfâșii în bucăți orice mi-ar sta în cale. M-am scuturat de paie și de gânduri negre și cu fruntea sus mi-am țintit ochii spre răsplătire. Incă o dată imaginea norului de martori din fața scaunului de domnie mi-a apărut în minte, iar convingerea că ceea ce fac acum are cumva consecințe eterne mi-a întărit mâinile obosite și genunchii slăbănogiți. ” Dați la o parte orice piedică…” îmi răsuna în minte, iar un claxon strident mi-a amintit că sunt din nou pe șosea.

Revenirea. Nu s-a schimbat nimic din condițiile aprige ale cursei, dar eu eram schimbat. Știam ce vreau… „You did not come this far to walk away without the victory”, sunt vorbele unuia care a trecut înainte pe drumul meu. Voiam victoria și era aproape. Puteam în sfârșit să mi-o închipui din nou, căci era în fața mea – ce-i drept, un pic mai încolo. Dar, cum zicea cineva, ești mai aproape de victorie când întâmpini cea mai mare împotrivire. Am pedalat vioi ca să recuperez timpul petrecut după căpiță. Clădiri înalte împungeau orizontul cu vârfurile lor: mă apropiam de Cluj. La 1:27 intram în oraș: cu trei minute mai devreme decât mi-am propus. Eram în grafic.

Cu o speranță frenetică am început să pătrund în jungla orașului jonglând printre mașini, tramvaie, autobuze, taxiuri, pietoni, politiști, drumari, gropi… După ce am scăpat cu bine din hățisul zgomotos, m-am oprit pentru un scurt popas, să fac checkpoint-ul de 350 km. Pe la ora două mă strecuram afară din Cluj printre coloane de mașini. Atmosfera era insuportabil de fierbinte iar aerul periculos de respirat. Fiindcă era ora mesei, mi-am permis să zăbovesc la un chioșc de pe marginea drumului, de unde mi-am luat două banane și un iaurt: asta avea să fie ultima masă. Insă cu aceste două banane și iaurtul am mers restul de 150 km, cât îmi mai rămăsese până la Oradea. Aerul condiționat din magazin m-a înviorat puțin, dar a trebuit să ies din nou în drum, acolo unde aveam aer cu porția.

Prânzul, deși frugar, îmi răpise prea mult timp. Mai aveam la dispoziție 6 ore și jumătate. Făcusem altădată drumul acesta în 6 ore plus pauze. Acum, dacă voiam să am pauze, trebuia să-l fac în 5 ore. După câteva calcule, a rezultat că trebuie să ajung în Huedin la 4:30. In zare se conturau crestele dantelate ale munților. Ca o cămila care adulmecă oaza de viață în iadul pustiei, mi-am ațintit și eu privirile către locuri de unde izvorau danfuri de oxigen. Urcam spre Izvorul Crișului, dar mi se părea că merg la vale: peste 30 km/h. Am urcat grăbit și am coborât iute drumurile șerpuite. Gemetele motoarelor și șuieratul vântului era singura muzică ce mi se cânta în urechi. Aveam nevoie de încă o încurajare, așa că am verificat ce-mi mai zic suporterii pe Facebook. Cineva scria: „posibil să fie 25 de ore”. Aceasta m-a ambiționat și mai tare: nu voiam să-i dau dreptate. Timpul a trecut repede și cu folos, căci am ajuns în Huedin înainte de 4:30, așa că era timp și pentru o pauză mai consistentă, adică mai mult de două minute. „Corneliu, nu renunța!”, era dorința și încurajarea unui prieten. Și i-am făcut pe plac. La 4:40 ieșeam din Huedin și intram în ultima sută de kilometri.

Niciodată nu m-am gândit că după 400 km pot să pedalez la fel de vioi ca în prima oră a cursei. O fi fost din pricina drumului? „It never gets easier, you just go faster”, spunea un biciclist experimentat (Greg LeMond). Una din moțivatiile care mă cheamă la mai mult este curiozitatea de a-mi descoperi abilități neexplorate încă, de a-mi supune trupul la situații limită ca să activez puteri neimaginate până atunci. De multe ori am fost surprins de mine însumi. Iar acum sunt din ce in ce mai convins că sunt mult mai capabil decât mi-am zis că sunt.

O durere în plus. Am oprit la Ruta 60 pentru a-mi împrospăta rezervele de apă. Am intrat în restaurant direct la frigiderul cu sticle brumate. Era scumpă apa, dar ce mai conta… În tura asta cred că am cheltuit mai mult pe apă și sucuri decât pe mâncare. Am băut undeva între 13 și 15 litri de lichide. Așa încălzit cum eram, diferența de aproape 30 de grade dintre sucul de gheață și gâtul meu mi-a oprit respirația. Un ghem de durere mi-a blocat traheea. Respirația mi-era scurtă și forțată. Nu puteam să continui cursa în halul ăsta. Am crezut că acum mi-am făcut-o cu mâna mea. Urma Piatra Craiului: mușchii mei aveau nevoie de oxigen suficient pentru urcare. M-am pus jos la umbra mașinilor din parcare. Timpul se scurgea odată cu broboanele de sudoare de pe fruntea mea. „Ce mi-am făcut?!” Situația părea destul de gravă: nu mă simțeam deloc bine, chiar foarte rău. Niciodată nu pățisem una ca asta. Mă gândeam la salvare, dar n-am sunat la 112, ci m-am rugat pentru salvare. Încetul cu încetul respirația s-a reglat, dar am plecat înainte ca durerea să dispară de tot. Nu-mi permiteam să mai zăbovesc. Cu durerea-n piept, am disprețuit orice suferință – mai puțin pe cea a lui Alex. El suferă c-așa i-a fost dat. Eu am ales… Am ales să sufăr alături de el, pentru el, cu gândul la el, dar ce este asta pe lângă suferința părinților lui?!

Niciun stres. Piatra Craiului se profilează ca un țugui stingher pe valea Crișului. De la Izvorul Crișului drumul coboară până la Oradea, dar te împiedici deodată de un ciot de munte cu care n-ar trebui să-ți pierzi mai mult de 20 minute. Urcarea nu e grea, dar coborârea e frumoasă și te înviorează puțin. De data asta am coborât cu ceva strângere de inimă din cauza ghidonului fracturat. Am strâns manetele de frână cu precauție, ca nu cumva să frânez cu fața pe șosea. Vorba lui Jake Watson: „Never use your face as a brake pad.” Totuși aici am stabilit viteza maximă a cursei de 66.2 km/h. Per ansamblu aveam nevoie de o medie de 30 km/h până în Aleșd, dar am reușit să scot 35. Mai erau câteva minute până la 7, iar eu intram în Aleșd. Aveam timp berechet pentru o pauză bună. Știam că ar fi bine să mănânc ceva, dar nu aveam poftă. Mi-era ciudă că am cărat batoanele degeaba cu mine atâta drum. Dar, ca să nu fie chiar degeaba, le-am împărțit cu un băiat flămând, care s-a apropiat de mine din curiozitate. Când i-am povestit de unde vin, unde mă duc și câți kilometri am făcut, a rămas uimit: „Eu n-aș putea merge atâta!” L-am crezut: avea o mână amputată. Atunci am fost mulțumitor lui Dumnezeu că am ambele mâini întregi cu care pot strânge un ghidon rupt în două.

Doar atât? Ultima mea teamă era ultima parte a cursei, cea care mi se așternea acum sub roți. Altădată, după vreo tură lungă, drumul de la Aleșd la Oradea era mai lung decât îndelunga mea răbdare. Aveam vreo 17 ore de stat pe bicicletă, iar șaua devenise ca un fier de călcat încins. De aceea mi-am și păstrat ceva mai mult timp pentru această ultimă redută. Soarele se scufunda spre apus în oceanul limpede azuriu. La apus este și Alex, plecat ca să amâne apusul. Spre apus mergeam și eu, dar, ciudat, nu mă grăbeam. Îmi părea într-un fel rău că se termină cursa… Îmi părea rău că nu mi-am propus mai mult. Aș fi putut mai mult! Da, aș putea mai mult în viață. De ce îmi propun așa de puțin? Cu ce voi rămâne după ce mi se va fi terminat alergarea? Imaginea tronului de judecată, cu martorii înșiruiți ca pentru o procesiune și un trudnic ex-muritor care-și isprăvește calea pentru a-și depune omagiul la picioarele Celui care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie… grozavă imagine! Ce voi pune din cursa asta în acel omagiu? Poate fi ceva mai mult decât trudă și transpirație irosite în chip necugetat și neînțeles de mulți oameni? „Orice faceți… să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu!” Pedalez pentru viață: viața lui Alex de data asta. Și dacă printr-o minune dumnezeiască Alex va trăi, ruga mea este să trăiască pentru slava lui Cristos, și atunci mă pot lăuda că nu m-am luptat, nici nu m-am ostenit în zadar, ci pentru slava Lui.

Gata! Drumul era drept, așa că puteam vedea capătul cursei de la 15 km. Trăgeam de timp ca un pensionar: nu doream să ajung mai repede. Victoria era sigură, dacă nu făceam vreo prostie. Am jucat oarecum riscant. Era suficient să fac o pană și gustul victoriei devenea amar. Un kilometru în minus din cei 500 în 24 ore ar fi însemnat o înfrângere pentru mine. Gândul acesta m-a făcut să iuțesc pedala. Intram în Oradea înainte de 8:30, dar cursa nu se încheiase încă: îmi lipseau 6 km și trebuia să ajung de unde am plecat seara trecută.

sursa Corneliu Jităreanu

Cu 13 minute înainte de a mi se expira timpul, am atins 500 km. La ora 9 mă aflam în același loc ca în urmă cu 24 de ore. Strava arăta destul de mulțumitor: 504.8 km, media 27.8 km/h, timp în mișcare 18h09′, elevație 2.543 m, calorii 11.0016. Prietenii m-au copleșit cu felicitări. Și asta a fost…

Corneliu Jităreanu

pentru detalii vezi www.dăruiește.ro

La ora actuală avem mai mulți kilometri pedalați decît euro depuși. Mai este nevoie pentru acoperire de 507 euro. Sperăm să ajungem cel puțin la 7000 de euro numai din transpirație de ciclist, alpinist și alergător.