Hai să coborîm la oile noastre şi să ne uităm la cîteva dintre producţiile minunate din ultimii ani.
Am putea imagina mai multe scenarii sau situaţii posibile. Schemele sînt simplificate didactic, dar cred că nu trebuie să căutăm mult ca să le găsim şi în realitate, cu mici variaţii.
1. Primul scenariu. Oare mi se pare numai mie sau chiar se compune melodia întîi şi versurile sînt înghesuite pe acolo să se potrivească cumva. Există melodii bunicele, dar care au versuri de genul „cît am să trăiesc, te iubesc, că altfel nu vieţuiesc, la, la, la, la, la, la cafeanea ne-am întîlnit, ca să îţi arăt cît te-am iubit” etc. Melodia este baza, cuvintele, un pretext. Simţire ioc!
2. Al doilea scenariu. Dacă tot s-a obţinut melodia, de ce să nu cîntăm cu floricele, cu tot felul de încondeieri, cu oh, oh, oh, oh, sau ah, ah, ah, ah, etc.
Oftaturi, glissando-uri, la timp şi nelatimp, tot felul de înfiorări simulate din corzi vocale şi plămîni.
3. A treia situaţie. Dacă tot avem cuvinte, e bine, unele sînt bune, dacă avem şi melodie, atunci rezultă un cîntec. Cumplită este soarta urechilor şi sufletelor noastre atunci cînd pentru o bucată intitulată „Isus în Grădina Gheţimani” avem o melodia country. Versuri bune, melodia …. nu comentez, dar se potrivesc ca nuca în perete.
4. Al patrulea scenariu. Să presupunem totuşi şi situaţia în care (hai să fim generoşi) avem muzica bună, versuri care se potrivesc, dar interpretul chinuie instrumentul (pian, chitară, orgă etc. ) să găsească acordul potrivit. Muzică bună, versuri bune, potrivite între ele, dar intepretul este nepotrivit. Pentru o melodie în care se trece în relativă (din Do M în La m) să continui să introduci cu încăpăţînare Fa este o insultă. Dar se poate. Şi diletanţii insultă fără să îşi dea seama.
5. Să presupunem acum că avem melodie bună, versuri bune şi oameni care ştiu despre ce este vorba cu muzica şi acordurile. Dar…. este o obsesie pentru sunetele tari, pentru bass, spre exemplu. Nu se poate, dacă basistul sau bateristul sînt bunicei, să nu se creadă măcar jumătate din timpul de interpretare solişti. Le dai staţia mai încet, se ridică şi dau mai tare, fac semne disperate la băiatul de la staţie că „ei nu se aud”, adică ei pe ei înşişi, că nouă ne sparg timpanele, mai ales dacă nu au boxe de control. Am cîntat la chitară bass şi cunosc senzaţia că te auzi isuficient. Boxa de control m-a ajutat un pic, dar cum să trec peste ispita de a-mi face cunoscute floricelele?
6. Buun. Să presupunem acum că le avem pe toate. Melodie, versuri, instrumentişti, unii care ştiu să cînte şi impreună, nu doar să facă solistică, adică mai puţin egoişti. Mai rămîne problema melosului. Împrumutăm mult şi cu furca din afară, mai ales melos american. Sau în genul. Au şi ei vîrfurile lor, dar nu tot ce vine de dincolo de ocean sau de peste canalul Mînecii este coborît din nori. Unde sînt acele bucăţi compuse de autori români şi care ne dau posibilitatea la tot felul de variante de orchestraţie: Numai Harul, în aranjamentul lui Puiu Caciora?
7. Să presupunem că începem să sondăm cu sîrg melosul nostru românesc şi încercăm să realizăm o sinteză între acesta şi împruturi, pentru a ne descrie cel mai bine identitatea. Cu toate acestea, lipseşte diversitatea şi creativitatea în albia melosului nostru specific. Dacă ai ascultat o melodie a unei formaţii ai senzaţia de plictis imediat. Parcă ai ascultat totul. Ca formaţia Savoy pe vremuri. Comparaţi Phoenix cu Celelalte Cuvinte. Sînt extrem de previzibili. Rar vreun album la care următoarea melodie să te ia prin surprindere. Să te întoarcă din drum, să dai aparatul mai tare, că ceva este surprinzător.
voi continua, dar m-am oprit la şapte, că este număr bun 🙂
Marius Cruceru 
1. Cel putin o conferita majora de lauda si inchinare din Timisoara (Bis. Agape) a propus ca metoda (acum 6-7 ani a fost) compunerea melodiei si apoi a versurilor. Unii dintre compozitorii cunoscuti in muzica crestina contemporana la nivel mondial au fost prezenti si au descris cum compun ei. Conferinta a avut influenta, dar nu doar astfel de conferinte, ci si trendul de astazi, accesul la internet etc.
In plus, versurile arata si cat poate omul sa compuna. Daca nu am avea poezie adevarata, versuri exceptionale, poate nu am realiza starea deplorabila de acum. Se naste o intrebare: cum de se compune aceast fel de cantare? Si, apoi – de ce tine? Imi pare rau sa constat, dar in multe locuri s-a pus accentul pe a face muzica si a canta, nu si pe valoare. Daca am incuraja duhovnicescul, nu neaparat muzicalul (nu zic sa-l neglijam), poate am aveam macar o directie, un scop.
Incultura in a compune si in a accepta, la nivel de continut (versuri), impreuna cu valul de popularitate al acestor cantari sugereaza raportul aceptat la nivel larg dintre muzica si text in ce priveste o cantare. La multi tineri (vorbesc de Romania, evanghelici) acest raport este mult supraunitar. De ce? Nu rosim cand cantam banalitati, dar daca greseste cineva o nota, parca intra in pamant toata sala. De ce? Asta am promovat, poate. Poate mergem la biserica sa ne aratam pe noi, sa fim noi perfecti, nu sa zidim fratietatea si sa o facem cat mai bine.
Apoi, versurile sunt seci fiindca nu e nevoie de mai mult. Se vinde. Oare nu se vinde muzica asta cel mai bine? Si, daca se vinde, daca e comerciala, de ce sa ne mai obosim sa crestem spiritual, sa intelegem valoarea lucrurilor si sa strangem in noi un fond bogat de unde sa adapam creatia? In alta ordine de idei, oare de ce Dumnezeu nu a mai trecut pe oamenii Sai prin acele incercari de unde sa vina experienta trairii cu Dumnezeu, de unde sa se nasca mai apoi adevarata cantare? Sau, mai degraba ca Dumnezeu lucreaza, dar oamenii aceia nu mai sunt pretuiti de mult.
Parerea mea e ca problemele sunt mari, ca s-au enuntat prea tarziu si ca oricum nu prea e multa lume interesata sa faca ceva. Si, totusi, sa lucreze Dumnezeu.
Ha-ha!
„Pentru o melodie în care se trece în relativă (din Do M în La m) să continui să introduci cu încăpăţînare Fa este o insultă. Dar se poate. Şi diletanţii insultă fără să îşi dea seama.”
Vad ca gama fals major trece inca pe piata! 🙂 Tot mai bine e sa o tii in gama harului… era o vorba pe vremuri. Muzica prin definitie este intuitiva, insa vad ca au inceput si versurile sa fie. Mie mi s-a parut ca dupa atitia ani, limba si-a pierdut poezia. Poeziile nu mai sint poetice daca vreti. Si pentru lunga vreme am crezut ca este doar faptul ca imi suna mie asa.. (cheesy) – insa articolul asta m-a validat.
Nu am prins sensul comparatiei dintre Phoenix si Celelalte Cuvinte. Poate trebuie sa recitesc pasajul… In rest, trist dar adevarat… Problema este insa ce se (mai) poate face. Pentru ca ar trebui facut ceva.
Asta la ce punct se clasifica?
„Domnul Isus sa te binecuvinteze, si sa te pazeasca! Domnul sa faca sa lumineze faţa Lui peste tine, si sa se indure de tine! Domnul sa-si inalţe faţa peste tine si SA ITI DEA Pacea „Oricine VA chema Numele Domnului Isus VA FI mantuit.
0721 42 85 48
http://alfa–si–omega.blogspot.com/
Ascultarea cr,
muzica e fara mesaj si fara melodie;m asa cum se aude mai ales la ceea ce cinta tinerii.
Se repeta niste versuri si se alungesc niste note…
nu cred ca aceasta muzica place.; e plictisitoare si in inima nu prewa are CE sa-ti intre.
Avem cintari minunate; dar cum tinerii nu le prefera, vor fi in curind pe cale de disparitie.
Apare cite o sora sau un frate cintind cite o cintare cereasca;iti sta in loc si mintea si duhul minunindu-te ce har a dat Domnul unora.Citeodata face cit o predica buna o astfel de cintare.
Este modelul kitch-ului perfect !
Melodica incearca sa fie europeana (tetracord coboritor)
Emisia vocala este indiana, total straina acestui fel de melos, iar pentru urechea ascultatorului mediu din bisericile noastre de-a dreptul hilara.
Orchestratia este proprie unor muzici populare latino sau a altora extrem de dansante cu supradoza de percutie etno.
Imaginile sunt de un prostgust desavirsit.
Nu inteleg insa de ce este ceruta parerea despre un videoclip indian. Avem si noi kitch-urile noastre !!!!