Da, am auzit, azi luna este foarte aproape de noi. La Oradea este înnorat (a propos se scrie înorat sau înnorat? 🙂 ).
Dacă nu vedeţi luna, iată aici ceva:
Da, am auzit, azi luna este foarte aproape de noi. La Oradea este înnorat (a propos se scrie înorat sau înnorat? 🙂 ).
Dacă nu vedeţi luna, iată aici ceva:
Azi este ziua de naştere a lui Agustin Barrios Mangore, dacă nu mă înşel. Atunci să ascultăm o bucată muzicală deosebită.

Piesa aceasta are o istorie extraordinară. Se pare că numai cu patru zile înainte de moartea compozitorului s-a întîmplat ceva… care a dus la naşterea acestei piese.
Ne spune cineva istoria piesei?
Iată trei interpretări:
Puţine lucruri „zgîrie” mai mult auzul unei mari părţi din protestantismul occidental contemporan decît apelul la raţiune şi logică în fundamentarea discursului teologic. Acum, caracterul esenţial raţional, „logocentric” al culturii occidentale ţine deja de domeniul cunoştinţelor comune. La fel de acceptată este criza acestei orientari fundamentale a culturii vestice în care, după cum arăta filozoful german Herbert Schnädelbach, cuvîntul „raţionalism” a devenit aproape un cuvînt de ocară, raţiunea este considerată solidară cu ideologia, iar întreaga cultură occidentală se vede acuzată de imperialism.
Domnul Vladimir Tismăneanu îşi continuă seria de portrete cu unul dintre cele mai interesante, portretul lui Nicolae Steinhardt, model de scriitură şi de viaţă pentru unii din generaţia mea, generaţia „decreţeilor”. Mulţi dintre noi i-am citit eseurile de estetică şi Jurnalul cu nesaţ. Fermecător în stil, adînc în conţinut, cu multe fraze demne de reţinut: „Dumnezeu mi-a poruncit să îi iubesc pe toţi, dar nu mi-a poruncit ca toţi să îmi fie simpatici… „, Nicolae Steinhardt încă trebuie descoperit.
Numele lui N. Steinhardt, cel arestat si condamnat in procesul grupului Noica-Pillat, autorul “Jurnalului fericirii”, intelectualul roman-evreu liberal-conservator, admiratorul lui Chesterton, Dostoievski, Soljenitin, Malraux, Camus si Koestler, prietenul lui C. Noica, al lui Dinu Pillat si al lui Alexandru Paleologu, ganditorul crestin ortodox atat de apropiat ca viziune de o Simone Weil, intruchiparea unui spirit universalist tot mai amenintat in aceasta lume a fragmentarilor post-moderne si a utopiilor fals-redemptive, patriot roman si cetatean al lumii, omul care nu s-a lasat frant de presiunile unui sistem criminal, aparatorul valorilor transcendente in atunci cand ele erau calcate in picioare cu cinica neobrazare, dascalul moral, iluministul iluminat indragostit de Dumnezeu si de marele dar al Ratiunii, monahul de la Manastirea Rohia, figureaza neindoios in ceea ce numesc panteonul onoarei. Mi-ar fi placut sa-l cunosc personal, as fi avut enorm de multe intrebari a-i pune, legate de ideologii, de credinta, de identitate
Argentinianul Gustavo Santaolalla cîntă la charango şi este compozitor de muzică de film. Despre compoziţii mă abţin să comentez prea mult. Minimalist, repetitiv, are cîteva compoziţii foarte bune, ascultabile, adevăraţi „viermi de ureche”, dar tot în zona muzicii uşurele.
Bun de ascultat seara. Iguazu, pe care am mai sesizat-o în alt rînd, este una dintre cele mai reuşite:
Vine timpul examenelor. Vineri, 4 mai, începînd cu orele 16.00, în sala „cu mochetă”, subsolul Capelei Mari, Universitatea Emanuel din Oradea, Nufărului 87, va avea loc audiţia semestrială a claselor de chitară clasică, anii I, II şi III, clase coordonate de prof. Ioan Sabău.

Iată lista interpreţilor şi pieselor:
Există un gen de fraze pe care nu ai dori să le auzi deloc în dreptul tău. Sau, dacă le auzi, ai prefera să ai o lopăţică de armată, să faci o groapă şi să te ascunzi pentru cîteva ore pînă se duc ecourile şi se lămuresc sensurile.

Pe cînd poliţistul întinde mîna, deja lingura din capul pieptului mi se răceşte. Mă calmez. Niciodată nu contrargumentez, nu mă milogesc. Pentru asta plătim poliţia, nu-i aşa? Să ne apere de nebuni şi de proşti!
Lunile trecute am avut carnetul suspendat. Pe nedrept spun eu şi acum. Pînă la urmă şi poliţistul s-a îndurat şi a încercat să o dea cotită:
– Domnu Cruceru, de ce n-aţi spus, dom-le, de la început aşa… Acum cum mai reparăm procesul verbal..
– Lasă, domnule agent, n-am călcat acum linia continuă, dar nu m-aţi văzut dvs. de cîte ori am călcat-o cu alte ocazii… luaţi-l, îndepliniţi-vă datoria…
Apoi am fost mîndru de mine, de ce să nu recunosc, aşa … cu carnetul luat.
Dar nu se întîmplă întotdeauna aşa..
Vineri (4 Mai) de la ora 18, în sala Enescu Bartok a Filarmonicii va avea loc un concert de muzică veche susţinut de ansamblul de muzică veche „Il pastor fido“, format din Török Apollonia, Gati Sandor, Horaţiu Miron şi Garai Zsolt. Programul va cuprinde lucrări de Telemann, Vivaldi, dansuri ungare din Codex Caioni şi dansuri din Levoca Codex.
via Daniela Stoica
La acestă oră se încheie slujba de înmormîntare a soţilor Pintican. Au slujit pe Domnul pentru mai bine de 50 de ani şi au sfîrşit ucişi în propria casă.
Astăzi au fost cinstiţi cu predicarea Evangheliei lîngă cele două coji care ne-au rămas pe pămînt fără viaţă, trupurile în sicrie.
Nu putem spune „Ce păcat! Nu mai sînt… ”
Ei sînt acum, dar în altă parte. Tocmai îşi încep adevărata viaţă. Acesta este adevăratul lucru bun din toată tragedia aceasta, pe lîngă faptul că vor fi plecat împreună.
Să le însoţim mersul cu un Preludiu la lăută.
Este 1 Mai. Am putea să sărbătorim şi noi o sărbătoare comunistă ca biserică? Sigur. De ce nu? Dacă este de stat şi nu de muncă? Biserica oricum prevesteşte o mare odihnă, nu-i aşa?
Biserica se adună în ziua de stat, nu în ziua de muncă, în ziua Domnului, Sabatul creştinilor, ziua învierii şi a opririlor din alergare şi năduşală.
Oricum toată naţia se opreşte. Adică nu, aleargă, la mici şi bere de 1 mai muncitoresc. Oricum toată lumea fuge din oraşe. Ce-ar putea să facă biserica să îşi legitimeze ziua de stat în plus, zi neliturgică, dar sărbătorească?
Tocmai am aflat că Biserica Catolică a găsit o soluţie interesantă. Pe lîngă alţi sfinţi pomeniţi azi, mai este pomenit unul: Sfîntu Iosif, Tatăl pămîntesc al Mîntuitorului, care a fost tîmplar şi care a muncit din greu să îşi ţină familia.
Foarte interesantă acestă idee de răscumpărare a unei sărbători laice, dar mai interesantă mi se pare ideea de a răscumpăra munca în sine. Nu discutăm acum aberaţii de genul „mişcarea muncitoarească” şi anumite simpatii marxiste ale unor prelaţi. Nu ştiu de ce simt o mireasmă de „stînga” în această alegere, dar nu asta este esenţial.
şi ar trebui să le trimitem un mesaj,
dacă ne-am sinucide cu bombe atomice,
dacă am fi sortiţi dispariţiei în urma unui mare cataclism şi ar trebui să lăsăm urme,
fie acestea şi muzicale,
dacă aş fi responsabil cu alegerea celei mai reprezentative piese pentru neamul omenesc,
atunci eu aş propune neapărat Missa în Si minor, dar mai ales partea Agnus Dei…. Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.
Încă cineva… că mă săturasem să tot fiu vox clamantis in deserto
Mă întreb: oare sunt singurul pentru care închinarea (în context evanghelic) constituie uneori o experiență aducătoare de frustrări?
Să o luăm sistematic, pe domenii.
1) Instrumentele
Nu sunt de principiu împotriva instrumentelor zgomotoase, dar încep să am îndoieli tot mai serioase cu privire la locul chitarelor electronice și al tobelor în bisericile noastre.
Chitarele electronice ne sfredelesc „criierii capului”, iar tobele ne toacă nervii mărunt-mărunt.
Când se termină „numerele” la chitară electronică + baterii, te simți fericit că poți să-ți auzi din nou gândurile.
Înțeleg că trebuie să-i ținem pe tineri în biserică. Dar oare cu prețul alienării altor categorii de închinători?
2) Nivelul sonor
Pesemne că am făcut deja „sindrom de pensionar”. Nu mai suport decibelii la care se cântă uneori în bisericile noastre.
În materie de sonorizare, cred că „less is more”.
3) Polifonie inoportună
Aș prefera ca linia melodică a cântărilor „în comun” să fie una singură…
Vezi articolul original 458 de cuvinte mai mult
Nu este vorba despre găsirea vreunei persoane. Este o melodie interpretată de un alt chitarist care cîntă la o chitară cu mai mult de şase coarde, cu şapte. Yamandu Costa.
Aseară, după aflarea veştii despre familia Pintican, am anulat postările pentru această zi în semn de doliu. Să tăcem şi la comentarii.
Să ne rugăm pentru cei apropiaţi celor doi trecuţi într-un mod atît de crud spre Domnul. Să ne rugăm pentru cele trei fiice, pentru gineri, pentru nepoţi şi pentru cei ce vor fi fost păstoriţi de pastorul Pintican, un om extraordinar de frumos şi pe dinăuntru şi pe dinafară.
Mărturisesc lipsa mea de curaj. N-aş putea participa la o asemenea înmormîntare. În astfel de momente îmi urăsc slujba de pastor. În conformitate cu datele primite de la domnul Viorel Gaga, unul din gineri, Duminică şi Luni vor fi slujbe de priveghi. Înmormîntarea va fi Marţi, cu începere de la orele 13.00. Mă voi ruga să dea Dumnezeu cuvinte potrivite celor ce vor trebui să propovăduiască şi … de ce nu… tăceri potrivite, după cum este nevoia.
Dumnezeul cel drept să facă dreptate drepţilor Lui şi să-i primească aşa cum se cuvine!
Cristos stă în picioare. Aşa L-am văzut aseară. Astă seară vor fi fost deja cu El.
Au plecat doi oameni foarte frumoşi. I-am întîlnit la Potcoava, unde ne adunau pe toţi rudeniile. Dumnezeu să facă dreptate. Acum îi ţin pumnii strînşi, să facă dreptate, dacă nu acum, la Marea Judecată. Doamne drepte, fă dreptate drepţilor Tăi.
Am mai afirmat şi cu altă ocazie, pricină de mari mirări, că nu le dau voie studenţilor mei să treacă DEX-ul la bibliografie. Nici Wikipedia, dar din motive diferite. Acum DEX-ul şi Wikipedia au ceva în comun. Fiecare amator le poate modifica după voie şi după preferinţele ideologice. Cu DEX-ul se putea chiar mai devreme după preferinţa ideologică.
Am discutat cu alte prilejuri, cînd am fost amendat de necunoscători în ale lexicografiei, cum că nu iau ca baza fundamentului temeliei pentru orice semnificaţie DEX-ul. „Cum, nu există în DEX?”, păi DEX-ul este reperul, punctul de plecare şi de sosire pentru orice discurs pe înţelesul tuturor, nu-i aşa?
DEX-ul, ca orice dicţionar, este scris de oameni şi este manipulat ideologic. Nimic nou. Nu înţeleg de ce ne scandalizăm atît cînd încă de pe vremea lui Ceauşescu DEX-ul a raportat cuminte definţiile convenabile regimului. Acum s-au schimbat doar stăpînii.
Roma antică, atît de legată de istoria Europei în general, de istoria creştinismului în particular… iată un tur virtual al legendarului oraş.
Între ghitarirerul Alexandru Marian şi chitaristul s-a dezvoltat o frumoasă colaborare. Iată rezultatele.
Ascultaţi Preludiul de Duarte în interpretarea lui Maxim Belciug, pe o chitară construită de tînărul şi promiţătorul ghitarier Alexandru Marian.

Caius Hera, un lutist timişorean de 31 de ani, este un adevărat exemplu de curaj, perseverenţă şi autentic; lucruri pe care orice artist are nevoie pentru a-şi spune „Da! Simt că sunt pe drumul cel bun!”
Fiind pasionat de muzica veche şi de vibraţiile lăutei, Caius îşi descrie pasiunea ca pe o „arheologie muzicală”. S-a decis să depăşească orice obstacol pentru a stăpâni misterele acestui instrument antic şi pentru a aduce pe scenă partituri prăfuite de vreme, cu un sunet şi tehnică foarte aproape, dacă nu identice, cu cele din antichitate.
Aventura lui Caius începe în camera lui din Timişoara, imitând sunetului lăutei pe o chitară clasică şi sfârşeşte în inima Elveţiei, la Basel. Acolo, sub tutela faimosului maestru Hopkinson Smith, tânărul Caius reuşeşte să atingă acel nivel de măiestrie pe care l-a visat. Bineînţeles, drumul său nu s-a încheiat, iar chitara sa din copilărie s-a transformat între timp în şase lăute, o teorbă, un oud, o vihuela de mano şi alte instrumente vechi şi interesante.
Reporterul: Cum ai început să cânţi şi ce anume te-a atras la muzica veche, muzica antică? Descrie-ne cum s-a născut această pasiune pentru lăută; şi cum a fost prima întâlnire cu lăuta?
Caius Hera: Am absolvit în 1999 liceul de Arte Plastice din Timişoara.
Să ne rugăm pentru familia lui Radu. Lui îi este cel mai bine acum.
Capodopera lui Fiodor Dostoievski, Frații Karamazov, începe cu o scenă ciudată și inexplicabilă. Vă rog să mă credeți că acum am priceput mai mult decât acum câțiva ani, ceva din semnificația ei.
Starețul Zosima era duhovnicul din împrejurimi, un om dedicat cu viața și sufletul lui Dumnezeu în totalitate.Zosima era un sfânt în viață, și urma după moartea sa, să intre în rândul sfinților.Era îmbătrânit de zile și toți, inclusiv el, aștepta obștescul sfârșit. Era,și poate este, în cultura tradițională răsăriteană știut faptul că sfinții nu putrezesc, ba mai mult decât atât, nici mirosul putrefacției nu-și face prezența. Iată textul:
Abia ce se luminase de ziuă, și dinspre oraș – ca și cum abia ar fi așteptat să închidă ochii preacuviosul – începuseră să curgă credincioșii veniți cu fel de fel de bolnavi, mai cu seamă copii, pasăminte în nădejdea că trupul neînsuflețit va dobândi fără zăbavă harul de…
Vezi articolul original 247 de cuvinte mai mult
Curvia capătă chip în multe feluri. Din păcate simţul nostru moral şi justiţiar se trezeşte din amorţeală mai ales în faţa acelei forme de curvie care izbeşte cel mai mult ochii, respectiv curvia fizică, sexuală.
Miercuri, 25 aprilie, începînd cu orele 17.30, voi susţine o conferinţă referitoare la limbajul teologic augustinian. Prelegerea (pretenţios spus, pentru că va fi o parte consistentă de „naraţiune” legată de aventurile cercetării temei, capcanele metodologice şi greşelile de abordare ale subiectului) va avea loc la Centrul Sfinţii Petru şi Andrei, Intrarea Christian Tell, nr. 18 b, Sector 1, Bucureşti, Staţia Piaţa Romană, şi va dura în jur de o oră. Punctul de pornire al conferinţei va fi monografia mea, Augustin, un amator, apărută în anul 2006 la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj.
Dacă există interes şi timpul ne permite, vom încerca un dialog avînd ca punct de pornire tema anunţată: Sf. Augustin şi lingua christiana, cîteva consideraţii despre limbajul tehnic filozofico-teologic augustinian.
Întîlnirea, găzduită de pr. dr. Michel Kubler, directorul Centrului Sfinţii Petru şi Andrei, va fi moderată de pr. dr. Lucian Dincă.
Intrarea este liberă.
Cine este Paul O’Dette? Probabil, alături de Hopkinson Smith, unul dintre cei mai titraţi lutenişti.
El povesteşte cum s-a convertit de la chitara electrică, prin chitara clasică spre lăută.
Un interviu scurt şi fascinant… despre istoria lăutei, tehnicii, istoria personală cu lăuta şi altele.
Beniamin Verdery vorbeşte despre postura în timpul cîntatului la chitara clasică.
Aplecarea spre gît ne va bloca gîtul.
„Cîntaţi… sănătos!”
Atenţionare: articol dur! Scutiţi-vă de poticniri!
În ultima vreme aud de tot mai mulţi politrucieni care trec dintr-o parte în alta, mai precis de la PDL, corabia marelui corăbier Traian Băsescu, scufundîndă şi scîrţiîindă, spre cele douădeformaţiunipolitice care formează un USL de circumstanţă (tot un fel de uniune împotriva naturii). Ştim deja cine pleacă primii atunci cînd corăbiile se scufundă: şobolanii.
Transferurile sînt în toi. Promisiunile, aranjamentele, negocierile se fac la ceas de seară în taină sau la vedere. Presa prinde cîte un zvon şi, din păcate, zvonul devine tristă realitate zile mai tîrziu. Motivele invocate de şobolăneii politici sînt din cele mai diverse şi, cum s-a întîmplat în cazul unei doamne, care recentissime îşi declarase sprijinul pentru primul-ministru, sînt motiv de pufnit în rîs. Scena politică românească a devenit un jalnic joc de curtea şcolii de tipul ţară, ţară, vrem ostaşi! Cei care se avîntă în partida cealaltă sar în toate figurile posibile numai să-şi facă loc la foştii adversari. Aceşti, pînă mai ieri, erau unşi cu ouă şi oţet, frecaţi cu peria aspră. Acum au devenit „parteneri strategici”. Fosta ciumă acum e mumă.
Mulţumiri lui Dumnezeu pentru protecţia Lui şi pentru modul în care a lucrat ÎN ei şi PRIN ei.
Vezi articolul original 17 cuvinte mai mult
De o vreme m-am gîndit la comparaţii muzicale. Interpretări diferite ale unor bucăţi muzicale foarte cunoscute. Deja am parcurs doi paşi. Chaconna interpretată la vioară şi la chitară.
Acum urmează unul dintre cele mai cunoscute concerte pentru chitară şi partea care a făcut „carieră”, Adagio din cea mai cunoscută compoziţie a lui Joaquin Rodrigo, Concierto de Arajuez.
Intepretarea acestui concert presupune, pe lîngă o tehnică impecabilă, o bună cunoaştere a istoriei muzicii, a culturii interpretative spaniole, o sensibilitate artistică ieşită din comun. Poate interpreta altcineva decît un spaniol un concert scris de un spaniol?
Să vedem:
Iată una dintre cele mai titrate interprete. O femeie, spirit japonez. Exactitate, precizie, tehnică impecabilă, forţă neobişnuită pentru o interpretă…. poate doar Sharon Isbin mai are forţa aceasta.
Kaori Muraji
John Williams, un tehnician foarte bun, spirit anglo-saxon, ordonat, curat, echilibrat, poate că prea echilibrat pentru o astfel de piesă.
Cineva mi-a arătat ieri acest videoclip. Nu mai ţin minte cine. Am rămas fixat pe el. Excelent, Liviu Bocăneală. Păcat de imagini.
Mulţumiri lui Adi Leahu pentru transcriere.
Viorile pădurii îşi odihnesc arcuşul
Uitat în iarba moale a liniştii sub ulmi,
Flămânzi ies lupii serii suind pieziş urcuşul
Spre oile luminii ce tremură pe culmi.Tot binele ce-n lume o zi l-a-nfăptuit,
Trist, soarele-l plăteşte în flăcări apunând,
Cu sângele luminii ucise s-a-nroşit
Şi norii şi pădurea şi turlele pe rând.Sus, luna, ca o Mamă cu Fiul condamnat,
Şi-ascunde faţa tristă sub vălul unui nor
…din Ghetsimani, la toate, Isus îngenunghiat
Priveşte şi-nţelege ce-I spune taina lor.
transcriere Adi Leahu
Epistola Apostolului Pavel către Romani, capitolul 6
Şi dacă Isus a înviat, care ar putea fi consecinţele?

Învierea este un eveniment cosmic, care angrenează întreaga creaţie, un eveniment istoric, care schimbă cursul istoriei, dar fără efect asupra persoanei, dacă aceasta nu se relaţionează prin credinţă la Isus Cel Înviat.
Ce înseamnă a crede?
În Scripturi găsim imagini diferite pentru credinţă: a crede în Isus este precum privirea la un şarpe de tablă cu naivitatea că această cătătură te va vindeca de rana adevăraţilor şerpi. Şerpii vii sînt aproape, umblă printre glezne, cel mort, o tablă într-un par, dă viaţa.
A crede în Isus este precum a gusta dintr-o pîine gătită în pustie, mană de sus. Nu-i cuptor, dar este. Pîinea vieţii. A crede în Isus este precum stăruirea în faţa Stîncii seci, dar vine apă. Apa vieţii. Pustia se vede, Stînca este evidentă, Pîinea se arată şi se gustă, Apa curge şi se prelinge pe bărbia credinciosului.
A crede în Isus este precum umblarea pe ape, clătirea gurii cu vinul făcut din apă şi altele ca acestea.
A crede în Isus înseamnă nu doar contemplarea vieţii lui Isus şi asumarea consecinţelor morţii şi învierii lui în mod raţional, mental. A crede în Isus devine un act radical, final, fără putinţă de întorcere precum moartea.
Dacă am fost botezaţi, atunci am fost botezaţi în moartea Lui,
CA El,
CU El, şi acum nu mai putem trăi altfel de cît
PENTRU El.
îmi pare rău, este a treia oară cînd postez acest videoclip, dar am devenit dependent.
Nu mă pot abţine să nu-l ascult. Mai ales într-o astfel de zi. Acesta este prohodul protestant!