Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
Intotdeauna mi-a fost dificil sa fac o asemenea alegere, dar daca totusi dumneavoastra ati facut-o, atunci va felicit pentru alegere. Intr-adevar si eu am fost uimit de frumusetea acestei arii!
nu eu am făcut-o, se pare că şi această bucată a fost înregistraă pe placa aceea de aur trimisă în spaţiu cu una dintre misiunile Apollo, dar s-ar putea să greşesc. Nu intru acum pe google ca să mă asigur că e sau nu aşa 🙂
Foarte buna alegere:)!! Eu as adauga din aceeasi Missa si Sanctus, si Agnus Dei din Missa Solemnis de Beethoven. Am avut in ultimele doua saptamani o cura cu Missa lui Beethoven. Daca pacatuiesc, Dumnezeu sa ma ierte, dar a fost una dintre cele mai bune predici pe care le-am auzit in ultimele luni. Slava Domnului pentru inspiratia pe care le-a dat-o:)!!
As mai pune si Credo din Missa lui Gounod … Mai bine ma opresc pentru ca imi mai aduc aminte de Brandenburgicul 6, de Concertele 4 si 5 de Beethoven, de Dublul pentru vioara in re de Bach …
Ati incercat si varianta Christei Ludwig cu acest Agnus Dei? Himmlisch!
Da, şi neapărat REquiem-ul lui Mozzart.
Nu!!! Stai, opreşte-te, nu mai aminti atît de multe…. 🙂
Cîteva reprezentări sentimentale personale.
Am fost deosebit impresionat atunci cînd , cu ani în urmă , am descoperit în diversitatea exprimărilor muzicale şi pe acea diviziune de tipul epilogului muzical.
Epilogurile au o spiritualitate grea , fiindcă bocesc a sfîrşit , a isprăvit , au un sunet deosebit de toate celelalte varietăţi muzicale , şi fiindcă ele sînt constituite drept concluzii finale , se aşează după toate lucrurile , trebuie să le coreleze cumva pe cele care s-au petrecut deja , să le definească raţional şi emoţional într-o formă spirituală sub spectrul sfîrşitului , iar apoi să le pună capăt tuturor.
Deşi lucrările prezentate în postare nu sînt în structura lor muzicală epiloguri , totuşi ele induc percepţia emoţională a unui epilog spiritual care acoperă , şterge şi sfîrşeşte toată dezordinea umană; deţin sonoritatea unei alcătuiri de final cu evocări din viaţa pămîntească , dar în contextul cărora , în acelaşi timp , se şterg toate memoriile existenţiale , aşa încît impactul sufletesc predominant al acestor forme muzicale este , mai degrabă , cel al asemănării şi al rezonării cu moartea , care denunţă viaţa şi induce sentimentul extincţiei , al dispariţiei totale , iar prin formele lor muzicale nu evocă o spiritualitate realistă , adică nu oferă perspectiva transcendentală autentică a Evangheliei.
Mai degrabă sînt forme muzicale care bocesc Evanghelia decît îi evocă lumina.
Mereu am căutat să înţeleg de ce oare sîntem atraşi în adîncul fiinţei mai degrabă de spiritualitatea funestă , decît de clinchetul evocator de viaţă pură.
Eu cred că şi spiritualitatea umană are două mari naturi duale : cea naturală sau firească (purtătoare a semnalmentului/boldului morţii) , dar şi una transcendentală ( a spiritualităţii reale , vii , autentice).
Şi s-ar părea că , în genere , spiritualitatea umană (cea pur firească şi moartă în mod natural , dar căreia i se dă o alcătuire artificial-duhovnicească ) doar pînă la epilog este capabilă să ajungă , dacă nu cumva aceste epiloguri sînt tocmai creaţia unei forţe spirituale de tip tampon aşezate în faţa Veşniciei Mari a lui Dumnezeu şi contrare acesteia , venite din afara Împărăţiei Luminii şi contrare vieţii din Dumnezeu , care înlătură perspectiva clară a veşniciei lui Dumnezeu şi a oricăror alte raţiuni existenţiale autentice ; adică , fiind un fel de otravă a morţii ascunsă în gust de miere dulce.
Poate că ne simţim bine în spiritul lor fiindcă sîntem mai apropiaţi de moarte , rezonăm cu sfîrşitul , cu bocetul şi jeluirea ; în mod natural , pentru om e mai realist şi mai aproape de el sfîrşitul , pieirea ; e mai dulce sentimentul abandonului în moarte , al suferinţei , decît întrezărirea şi acceptarea „efortului” de a intra într-un nou început de după sfîrşit.
Dar , artistic vorbind , şi sintetizînd ideea unui învăţat , orice expresie care e dusă la mare înălţime devine sublimă , iar cum spunea poetul german Friedrich Hebbel , suferinţa este în fond tot o proprietate ca şi fericirea sau ca prietenia…
multţumesc pentru comentariu. Ce să mai spun?