Eram după două zile de lucru la Congresul în care pastorul Vasile Taloș era președinte de zi, iar eu îi eram secretar alături de pastorul Ovidiu Ghiță. Tensiunea era imensă. Imediat după acel Congres am făcut prima mea fibrilație atrială paroxistică.

La standul de cărți apăruse cartea Pigmei și uriași, o cărticică în care erau adunate cîteva dintre dovezile colaborării cu Securitatea ale unor foști și actuali lideri baptiști. Afară se șușotea, în lucrările Congresului s-a ridicat problema foștilor colaboratori. Mai puteau ei candida la funcții în Consiliul Uniunii Baptiste sau nu? Era corect, era moral, era onest? Unul dintre candidați era umbrit de bănuieli greu de îndepărtat. Și-a retras candidatura în urma presiunii enorme.

Pe vremea aceea eram un mare entuziast și pusesem mult și energie în deconspirarea foștilor colaboratori. Mi se părea o nedreptate cruntă ca ”vînzătorii de frați” să ne conducă din nou.

Fratele Taloș s-a ridicat într-unul dintre momentele de mare tensiune și zîmbind amar ne-a spus:

Aveam un comitet format din mai mulți frați. Erau patru pe care îi suspectam că dau cu subsemnatul la securitate și mă feream de ei. Cînd mi-am văzut dosarul l-am descoperit pe un al cincilea, despre care n-am avut niciodată nicio bănuială. L-am întrebat: Și tu, frate? De ce ai făcut-o? Mi-a răspuns senin: ”Frate, eu nu v-am trădat niciodată, eu numai trebuia să îi verific pe ceilalți patru”

Apoi a rîs cu poftă!

A reluat:

Fraților, niciunul niciodată pînă acum nu și-au cerut iertare. Nu aveți idee cîte știau despre noi securiștii. Știau nu numai ce vorbesc în comitet, ci ne-au montat microfoane și în casă, inclusiv în dormitorul matrimonial. Mă bucur că sînt curat înaintea Domnului și nu sînt șantajabil. Eu deja i-am iertat pe toți aceștia.

Dar … a mai fost o fază interesantă și aceasta merită relatată. S-a vorbit zilele acestea despre fratele Taloș ca om al harului și iertării. Da, dar nu a predicat niciodată o iertare nătîngă și în orice condiții. Nu o iertare fără rezolvarea trecutului. Acesta trebuie rezolvat. Fie relațional, fie, dacă celălalt nu vrea să participe, cel puțin unilateral. Aceasta este o idee care merită toată atenția și meditația noastră, mai ales acum cînd avem o situație atît de ciudată cu istoria lui Ravi Zacharias … care este mort, nu mai poate da socoteală, numai poate răspunde la întrebări, nu își ai poate cere iertare. Ce facem cu trecutul? Ce facem cu adevărul? Ce facem cu frustrarea, ciuda, dorința de compensare?

Într-un moment de maximă tensiune, un coleg mai tînăr se ridică și spune:

Fraților, sîntem toți în aceeași barcă. Este noapte! Să nu lăsăm întunericul să ne cuprindă. Să vîslim cu toții înainte …

La care pastorul Taloș are o sclipire:

Și ce te faci, frate, dacă atunci cînd se face dimineața, descoperi că, după ce ai vîslit pînă te-ai istovit, ești legat de mal… Trebuie să te întorci înapoi și să te dezlegi, apoi să vîslești în larg.

Am știut atunci că este un moment crucial, că avem o lecție importantă despre administrarea faptelor la care nu ne mai putem întoarce: trecutul trebuie rezolvat cumva. Niciunul nu știam cum și ce trebuie făcut. Să ne rugăm ca Daniel în capitolul 9 să cerem iertare Domnului noi, generațiile noi, pentru ceea ce au greșit înaintașii noștri? …

Într-o pauză l-am întrebat pe fratele Vasile, care nu era prea entuziast de inițiativa Pigmei și uriași:

Frate, dar ce facem cu ei? Trebuie să publicăm toate documentele, să îi forțăm să se pocăiască public, să recunoască, așa rezolvăm trecutul, cu evidențele în față, cu adevărul. Adevărul ne va face liberi …

M-a apucat de mînă peste masă și mi-a spus:

Frate Marius, nimeni nu se pocăiește silit din afară, pocăința este o lucrare a Duhului Sfînt a lui Dumnezeu înlăuntrul omului. Unii poate că vor mai primi harul pocăinței, alții se vor împietri și vor rămîne în voia minții lor … Noi trebuie să îi iertăm ca să nu rămînem noi legați de ură, dezleagă lanțurile răutății … deznoadă legăturile robiei. Ai spus că i-ai iertat pe cei care l-au ucis pe tatăl tău … ce, ți-au cerut ei iertare? Cînd cele două părți nu vor să participe la dezlegare, tu singur trebuie să te dezlegi de patimă și ură. Eu i-a iertat pe toți … și de asta pot duce lucrarea mai departe. Ești mîndru dacă tu crezi că poți provoca cumva pocăința cuiva … Asta numai Dumnezeu o face!

La 12 ore de la această discuție am făcut fibrilația atrială care mi-a frînt viața în două.

Da, trecutul trebuie rezolvat, dar nu prin uitare, acoperirea ușuratică a rănilor pline de mizerie și puroi, nici prin revendicare în deșert, în așteptarea unor compensări, care nu vor veni niciodată, nici în umplerea orgoliilor personale sau în confirmarea predicțiilor noastre. Fiecare dintre aceste scenarii rezultă în probleme și mai mari, într-o patologie mai complexă.

Nerezolvarea corectă a trecutului prin înțelegerea harului lui Dumnezeu ne mănîncă sufletele și chiar trupurile. Ne ucide spiritual și biologic.

Trecutul trebuie afirmat așa cum este, necosmetizat, fără eufemisme, hipocorisme și diminutive, fără istericale și exaltări naive, ci rațional, clar, calm, cu datele pe masă, cu nume și prenume, fără aluzii, fără ironii, fără ocolișuri, fără apropouri, fără hiperbole sau litote, și în relație, atunci cînd este posibil.

Dacă celălalt nu colaborează, atunci, așa cum înțelegea fratele Taloș acest pasaj din Matei 18, după ce ai parcurs toți pașii (doi martori, expunerea față de biserică), să fie pentru tine ca un vameș sau ca un păgîn….

Așa și ce a făcut Isus cu vameșii și păgînii? A mers după ei și a încercat să îi cîștige, chiar cu prețul imaginii și popularității Lui…

Și atunci cînd pare imposibilă orice reconciliere, tot mai este loc de o masă cu păgînii, păcătoșii și nemernicii …

Să o luăm de la capăt: îi evanghelizăm din nou …