Aceasta este cea de-a doua temă pe care am prezentat-o în cadrul conferinței pastorale de la Universitatea Emanuel din Oradea, Consacrare și pasiune în slujire.

Există două scenarii extreme posibile:

1. O comunitate liturgică înțepenită în tradiționalism, fără a săvîrși păcatul zîmbetului, pietrificați ca sfinții din icoane, cu ochii sașii în cărțile de cîntări (dacă se poate negre, că sînt ale bunicilor și nu au versurile strîmbate – adică accentele corectate și aberațiile teologice eliminate!), cîntînd mormăit imnurile vechi, lălăit, fără entuziasm, conduși de cîte o persoană care n-are nici pregătire muzicală, nici intuiția ritmului, dar care leagănă în sus și în jos cartea respectivă, reamintindu-ne versurile cu formula: ”după cum spune poetul de cîntare”… Simți cum Duhul Sfînt cască de plictiseală și se întristează că am înțeles acreala drept semn al evlaviei, încruntarea, drept marcă a sfințeniei, mediocritatea tehnică a cîntului, drept semn de ofrandă pe altar.

Apoi, al doilea scenariu posibil, la cealaltă extremă:

2. O adunare veselă, zglobie, stînd în picioare, cu mînile pe sus, aproape sau …. chiar țopăitoare, cu capetele date pe spate (indiferent de versuri), recitînd mantric-incantatoriu O, Yes, God, Ohh, Yes, bless us, oh, deși ne aflăm la Slobozia sau Huși, chinuind o serie de instrumente muzicale pe care eu aș pune numere de urgență de genul 1-800-SAVE-GUITAR, abuzînd instrumentele, vocile, stațiile și ficații și pancreasul nostru prin volumul la care cîntă. Trupa! Trupa de laudă și închinare (ce înșiruire nefericită de termeni din pricina unei calchieri nefericite din limba engleză praise and worship). Versurile? Niște traduceri șchioape ale unor fraze goale, repetate pe diferite note, dar fără a depăși intervalul unei cvinte. Instrumentiștii? Submediocri din punct de vedere tehnic, fără educație muzicală formală, niște autodidacți de pe youtube. Fetele? Niște adolescente binevoitoare, uneori rudenii ale celor din conducerea bisericii, primele în linie la măritiș.

Da, tușele sînt groase, recunosc, am descris cele două situații în tușe extreme, avertizîndu-vă deja că vorbim de două margini ale fenomenului, tocmai pentru a găsi echilibrul. Tușările îngroșate sînt pur didactice, fără nicio referire la realitate! 🙂

Aceasta este preocuparea noastră din această după-amiază?

Cum găsim linia de mijloc? Unde este acea horațiană aurea mediocritas?

Într-o biserică care are o teologie sănătoasă trinitară, care mărturisește unitatea în diversitate, ar trebui ca noul și vechiul să se împace, forma să urmeze funcțiile. Dar știm oare care sînt funcțiile închinării? Avem o teologie coerentă, consecventă și consistentă a închinării ca să nu ne mai războim pe formele ei de manifestare?

Știm și putem afirma senin standardele biblice și tehnice pe care le așteptăm de la închinarea publică?

Despre aceasta este vorba în seminarul care începe la orele 16.00.

Later edit:

Spre marea mea surprindere, a trebuit să ne mutăm în capela mare din pricina interesului pentru această temă. Nu aș fi crezut că există asemenea preocupare pentru dilema de mai sus.

Excelente întrebări în cele 1,35 ore de seminar și discuții.

Am folosit un exemplu într-un dialog după prezentare. Am fost întrebat dacă știu vreo biserică în care echilibrul să fi fost găsit. Tot partenerul meu de dialog mi-a amintit cazul Bisericii Betel din Cluj. Iată cel puțin un exemplu că ”se poate” îmbina noul cu vechiul, modernul cu tradiția, melosul noii generații cu imnurile cele vechi. Astăzi chiar Adi Tămaș îmi spunea că a pus două condiții celor care se ocupă de închinare:

1. să cînte acel gen de cîntări care se pot cînta cu biserica. Dacă doresc concert, pot închiria altă sală, dar nu spațiul liturgic al bisericii.
2. să cînte maxim o cîntare nouă în timpul unei slujbe. În acest fel comunitatea învață cîntări noi, dar nu sînt cu totul pierduți într-un repertoriu pe care nu-l recunosc, devenind astfel anesteziați în fața unei ”trupe” care își face ”programul”.