Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
Nu ştiu dacă există vreo legendă similară (în detaliile ascunse!) legendei Meşterului Manole la alte popoare. M-aş mira, fiindcă ea ne caracterizează, în mare măsură, ca atitudine. Nu căutarea soluţiilor, ci căutarea rezolvărilor. Nu sacrificiul de sine, ci sacrificarea altcuiva. Nu munca gândită, ci munca… în zadar. Nu dragostea care SE sacrifică, ci „dragostea” care sacrifică.
Un mic detaliu… lipsa de reacţie la apelul matern al Anei şi, indirect, lipsa de milă faţă de prunc, nu reprezintă oare şi o indiferenţă faţă de viitor? Altfel spus, „lasă, rezolvăm problema acum… ce-o să fie după nu mai contează!”
Poate că sunt prea critic faţă de o legendă cu care se mândresc românii. Iertare, dar eu aşa o percep…
„Nu ştiu dacă există vreo legendă similară… la alte popoare”
Daramarea turnurilor la americani, inventarea crizei din nimic, etc nu sunt decat transpunerea in realitate a legendei mesterului Manole
Macar americani o fac gandit si voit. Unii nu gandesc dar pana la urma o nimeresc.
Mircea Eliade a scris o carte despre asta: „Comentarii la legenda mesterului Manole” (reeditata de Humanitas). Legenda are origini (demonstrate de un cercetator neamt!) sud-dunarene (chiar si numele „Manole” face parte din onomastica slavilor de sud). Exista variante sud-dunarene (grecesti, bulgaresti, macedonene, bosniace, albaneze). Se pare ca, in Balcani, varianta greaca este cea mai veche. Versiunea romaneasca deriva din cea bulgareasca sau/si sarbeasca. Legende de acelasi tip (ritualuri sacrificiale de constructie), unele extrem de asemanatoare (constructorii, exasperati de nereusita, sacrifica o fiinta umana), se gasesc in aproape toate ariile geografice: Estonia , Ucraina, Scotia, Tara Galilor, Franta, Spania, China, America, Polinezia, Africa neagra, Egipt, India. Se pare ca mesteri nepriceputi erau cam peste tot. 🙂
De ce sa facem dintr-un mit universal o demonstratie a tarelor romanilor?!
E clar ca mitul a aparut in vremuri cand arta de a construi era privita ca o stiinta esoterica (francmasoneria operativa). Pana la calculele moderne de rezistenta materialelor si stabilitatea structurilor constuirea unei cladiri avea implicatii metafizice. Manole nu frecventase un curs de rezistenta materialelor :-). Erau vremuri cand mesterii erau incompetenti „by default”, singurul lor manual fiind experienta celor de dinaintea lor. Care experienta nu se transmitea oricui si oricum… Faptul ca mesterii din acea vreme incercau de multe ori, nu e un semn de incompetenta. Incompetent in raport cu ce, ca doar nu aveau manuale sau standarde? Edison a facut zeci de mii de experiente nereusite („doar” vreo cateva mii, numai cand a cautat un filament corespunzator pentru ceea ce avea sa fie becul electric modern).
Dincolo de aerul de pamflet (intotdeauna e sanatoasa o doza homeopatica de demitizare), riscam sa pierdem niste sensuri interpretand cu metodologii si axiologii moderne un mit arhetipal! Sa nu uitam ca exact asta fac si unii atei cu texte din Biblie (mai ales din Vechiul Testament – un exemplu ar fi Iosua 6:26).
Asa ca eu ii iau nitel apararea legendei lui Manole si indraznesc sa spun ca nu are nimic de-a face cu incompetenta unor mesteri care ar face bine sa invete sa-si „ingroape” in ceea ce mesteresc ei si putina transpiratie si, de ce nu?, si ceva pasiune.
Pe de alta parte, uneori nu ne-ar strica sa gandim in categorii mai putin generale. Mai sunt si romani care isi fac (sau macar incearca sa-si faca) bine meseria, indiferent daca sunt sau nu cunoscatori ai legendei mesterului Manole. Stiu pe cineva (roman get-beget) care aliniaza asa de bine faianta, incat ai impresia ca foloseste laserul.
Adrian dragă, evident, n-am vrut să generalizez tarele subliniate şi să le aplic tuturor. Din fericire, există încă suficient de mulţi români care ştiu şi care fac ce ştiu, bine! Voiam doar să atrag atenţia, poate că prea negativist, asupra unor aspecte oarecum secundare pe care le văd eu în legenda asta. Iar când mă refeream la „legenda similară” nu făceam trimitere la similaritatea naraţiunii, ci la aceste aspecte (vezi „în detaliile ascunse”). Ca de obicei, încercând să fiu mai „scurt”, n-am fost limpede. Cât priveşte aspectul strict tehnic, profesional, am să-ţi spun o experienţă trăită de mine, pe când lucram la cele 4 tunele CF de pe Valea Oltului. Aveam acolo un maistru bătrân, în pragul pensionării. Deşi specialiştii aduseseră un aparat pe bază de laser (fără îndoială, unul performant şi cu siguranţă de încredere) pentru alinierea tunelelor, astfel încât, cele două echipe ce lucrau concomitent la ambele capete ale tunelelor să se întâlnească la „străpungere” perfect. Poate ai să râzi, dar maistrul acesta bătrân s-a încăpăţânat să nu aibă încredere nici în laser şi nici în specialiştii care îl foloseau şi a continuat cu metodele lui clasice (ţăruşul, sfoara etc). Rezultatul? La doua tunele, la străpungere s-a constata o deviere de 37, respectiv 29 cm, pe când la loturile „bătrânului devierea a fost nesemnificativă faţă de anvergura unei asemenea lucrări. Deci? 😀
acceasi problema am intalnit-o si eu la podul nou de la Cernavoda (eram militar in termen, pazind podul vechi de niste inamici imaginari :-)). Seful de santier, un om cu multa experienta, a refuzat alinierea celor doua capete cu instrumente moderne, obiectand ca daca lui Saligny i-a reusit alinierea in in 1895, o sa-i iasa si lui. A fost amenintat cu puscaria daca rateaza, dar nu a ratat. Deci, qed! 🙂
excelentă povestea! Merita reţinut numele meşterului!
Nu mai este demult printre noi…Se numea Iordache Iulian (wow! mi-am amintit asta după mai bine de 35 de ani!) dar am să spun că absolut toată lumea de pe şantier îl ştia de „nea Iulică”. Şi nu erau decât vreo 2000 de oameni pe imensitatea aceea de şantier! 🙂
excelent, despre aceşti oameni trebuie scris
Fara a stirbi din meritul batranului maistru, poate cei care au operat aparatul pe baza de laser nu erau chiar specialisti.
Evident, Edgar. „Specialiştii” aceia făceau parte dintre mulţii stagiari pe care i-am avut pe şantier şi care încă mai aveau probleme în a deosebi piuliţa de şaibă! 😀 Dar veniseră ca specialişti şi erau plătiţi pe măsură! Ştia bătrânul maistru ce ştia!
banuiesc ca batranul maistru venea la lucru cu caruta.( glumesc)
Bună gluma, dar dacă vă spun că el intra dimineaţa în tunel şi căuta cu mâna goală prin apa adunată pe radier bucăţile de piatră mai ascuţite şi le arunca pe margine ca „să nu se taie cauciucurile” la autobasculantele cu care se transporta materialul excavat o să spuneţi că nu era doar bătrân, ci şi… Oameni de genul acesta sunt tot mai puţini, din păcate! „Specialişti” însă avem cu grămada! 😦
Asa este. Din pacate avem specialisti in „cum sa facem bani din orice”
pacat ca nu am vazut comentariul dumneavoastra inainte sa-mi renovez bucataria. din pacate eu am nimerit niste mesteri obisnuiti care dupa ce au dat faianta jos de vreo trei ori au reusit sa o puna atat de stramba incat ai impresia ca se rastoarna peretele. pretul a fost cel ce specialist. din pacate exceptiile confirma regula.
îmi pare rău, i-aş fi pus să dea tot jos tot şi să pună pe banii lor
mulţumim pentru informaţii, Adrian. Tu concurezi serios cu Google 🙂
Multe legende frumoase ies din întâmplări urâte, doar suferința e paradisul poetului, așa umblă vorba, nu? 🙂 Că de ce o fi suferit poetul în cazul lui Manole (dacă nu i-o fi fost rudă) asta v-o las vouă s-o mai dezlegați.
Legende de tip Mesterul Manole exista la multe popoare europene (la francezi, la catalani, la bosniaci, la bulgari, la germanii de pe Rin). Mitul este legat probabil de erezia bogomila/cathara. Sigur n-are legatura cu Dorel. Pentru ca bogomilii / catharii au fost expulzati din teritoriile vlaho-bulgare, au disparut misterios din istorie in Bosnia (nu inainte de a lasa o biblioteca intreaga intr-o scriere inca nedescifrata – poate e scrisa acolo si formula cimentului lui Manole!) si au fost exterminati la vedere de catre papa in tinuturile occitane.
Dorel sta int-un bloc facut de dorei care au uitat de unde au plecat si nu mai au nici o legatura cu miturile sacrificiale.
de acord. doar ca eu cred ca e corect bogomili si cathari.
Posibil
Dan Ghenea, gîndul mi-a fugit la Manolea al nostru cînd am văzut ferestre strîmbe şi tocuri de uşă în unghi de 93 de grade.
ştiu bine cum este cu legendele vlaho-bulgare şi cu bogomilii. Am învăţat bine la şcoală. Aceea cu legendele „românilor” este ca şi cu mîncarea specific românească, sarmalele sînt turceşti. Shaorma este din acelaşi radical cu şarma – sarma şi înseamnă înfăşurat sau rotit. Mămăliga românească este de fapt de import, că pe vremea lui Ştefan vrîncioaia nu l-a servit decît cu caş, nu cu caş şi mămăligă.
Iată ce puţin este totuşi !original” şi „autentic” românesc
Ideea era tocmai ca mitul nu este specific romanesc si ca nu e nevoie sa-l blamam pentru comportamente nascute de cateva decenii. Nu „firea romanului” e de blamat pentru unghiurile de 93 de grade. Ci abandonul educatiei din ultimii 50 – 80 de ani.
corect!
Ne-ar prinde bine noua romanilor sa luam ce e bun de la nord-americani (dar numai ce e bun, nu mcdonalds-uri si altele de genul)… Si americanilor la fel… Sa ia ce-i bun de la europeni. Si astfel, poate s-ar imbunatati si legendele noastre. Vorbesc ca una care am emigrat cu mai bine de 6 ani in urma in Canada. Slava Domnului, este de invatat mult de la canadieni. Un exemplu din zona in care locuiesc sunt menonitii si amish-ii. Sa nu fiu inteleasa gresit, regula este „cercetati tot si luati ce-i bun”.
Domnul sa aiba mila de noi toti!