Răspunsuri la Întrebări după Iris despre „crătiţiste”, „independente”, „călugăriţe” fără voie, poliţiste, militare, reporteriţe, Zoe şi Bios

Ultima seară Iris şi a doua sesiune (vezi AICI trimiterea la sesiunea video) din ciclul „Şi cei doi vor fi un singur trup” a stîrnit foarte multe întrebări, mai ales în legătură cu motivul pentru care Dumnezeu a creat-o pe Eva, chiar mici controverse. Este bine! Asta înseamă că gîndim, proces dureros pe de altă parte. Căutarea răspunsurilor este o aventură plină de obstacole.

Voi încerca să răspund la aceste întrebări pentru a economisi timpul pentru următoarea sesiune. Tocmai managementul timpului este una dintre cele mai grele încercări în acest proiect, din pricina multelor ramificaţii ale subiectului.

1. Care e solutia pentru fetele nemaritate? Nu doar in ceea ce priveste implinirea prin maternitate, dar, contextul mai larg al vietii lor sociale – in momentul in care nu au un barbat care sa “faca acele drumuri mai largi spre cetate” cine ar trebui sa le faca? tatal? si in cazul in care “fetele nemaritate” au peste 40 de ani?

Da, recunosc, este o chestiune dificilă soluţia pentru fetele nemăritate. Aici se pune o altă problemă, mai grea, mai dificilă, şi pentru care voi fi acuzat din nou de „fundamentalism”, „hiperconservatorism”. Există multe motive pentru care o fată rămîne nemăritată. Unul dintre ele este chestiunea autorităţii în viaţa acesteia.

Am observat un fenomen foarte interesant: fete frumoase de pică (ei, băieţii, pică 🙂 ), deştepte foc, angajate în carieră, dar foarte independente, rămîn nemăritate ca urmare a unui complex pe care l-am numit „Geneza 2:18”. În momentul în care o fată lucrează pentru un bărbat, se declanşează un „software” adînc implementat în sufletul dînsei: „ajutor potrivit”. Unele dintre aceste fete nici nu mai simt nevoia să se mărite. Sînt atît de consumate de carieră, de dorinţa de a ajunge profesional, de dorinţa de a fi utile, încît sînt în stare să stea cu zecile de ore peste program, iar „garsoniera” în care locuiesc cu chirie, departe de casa părintească (ce ironie: vine de la garcon, nu-i aşa) le este oricum un loc străin. Aşa se scufundă în depresii, singurătate, izolare, complexe şi infertilitate.

Aceste fete de obicei s-au despărţit de multă vreme de autoritatea paternă, de autoritate părintească în general, de autoritatea eclesială. Ca urmare, sînt dezorientate. Părerea mea, pe care o voi argumenta într-o postare ulterioară, este că fiii şi fiicele noastre ies de sub autoritaea părinţilor nu cînd au împlinit 18 ani, nici 21, nici cînd au carnet de conducere, ci numai atunci cînd se dezlipesc pentru a se lipi, adică atunci cînd intră în căsătorie, formînd un singur trup cu altcineva.

Ce presupune acest lucru? O grămadă de „complicaţii”, nu-i aşa? S-ar putea să pară suprinzătoare şi foarte şocantă din nou afirmaţia mea, dar una (nu generalizez) dintre pricinile pentru care unele fete rămîn nemăritate este tocmai modul în care se raportează la autoritate şi maternitate versus independenţă şi carieră.

S-ar putea ca mulţi dintre pretendenţi să fie descurajaţi de „fetele „rele” ale marilor oraşe”, pe care le lasă în plata Domnului necurtate, deşi multora le lasă gura apă (upss! le-am trădat iarăşi secretele băieţilor mei! 🙂 )

Să revenim: modalităţi de practicare a „maternităţii” pentru cele singure? Bolnavii, săracii, orfanii, asistarea socială etc. Instituţia călugăriţelor n-a fost destinată în biserică pentru acele fete dezamăgite de cîte o mustăcioara-lui-pana-corbului, ci tocmai spre împlinirea acelor nevoi din Trupul lui Cristos pentru care atitudinea maternă este absolut necesară.

Am întrebat-o pe soţia mea:

dacă eu mor şi copiii îţi pleacă, se căsătoresc, de duc de-acasă, tu ce faci? N-ai profesat nimic toată viaţa, eşti casnică, ce faci?

Mi-a răspuns:

„Da ce, tu crezi să se vor termina orfanii şi văduvele şi bolnavii de vizitat, dacă mori tu? Pe ei îi vom avea întotdeauna cu noi, voi continua ceea ce fac, cît mă ţin picioarele şi mîinile… apoi mă vor îngriji pe mine alţii, că Domnul nu rămîne niciodată dator”.

Da, şi asta face deja! Există maternitate fără căsătorie şi copii? Da, există! Se poate! Numai că trebuie să scoatem privirile din computere şi să privim la feţe şi să ţinem mîini.

2. In contextul in care ati afirmat ca lucrarea e pentru barbati, se aplica totusi si fetelor “cresterea de copii spirituali”?

În două moduri:

1. Pentru cei căsătoriţi: modelul Apollo, Aquila şi Priscinla. Această familie l-a luat şi l-a ucenicit pe Apollo. Aşa se pare. N-au avut copii, dar au avut copil.

2. Pentru cele necăsătorite, rămase necăsătorite sau văduve: femeile mai în vîrstă să înveţe pe cele tinere. N-au copii, dar au „fete”. Avem un model bun aici prin grupul „frumuseţe în sfinţenie” care funcţionează la Universitatea Emanuel, un fel de replică a „Fabricii de bărbaţi”. :). Ce înseamnă asta? Aşteptarea maturităţii în singurătate? Grea povară, dar nu imposibil de purtat, cum au dovedit-o atîtea femei extraordinare.

Un exemplu? Silvia Tărniceru.

3. Care e situatia cu domnele casatorite, dar care nu pot avea copii?

Aşa cum am spus: noi sîntem creatori de VIAŢĂ.

Dar termenul VIAŢĂ în limba greacă are doi echivalenţi: „BIOS” şi „ZOE”. Aria semantică a celor două lexeme este foarte întinsă. De la viaţă biologică, pentru bios, pînă la avere, bunăstare sau ceea ce întreţine viaţa, în uzanţa lui Ioan Apostolul. Creator de Bios în contextul acesta poate însemna de la profesie în domeniul medical pînă la vocaţii educaţionale sau chiar manageriale, creatoare de bunăstare. Dacă vă uitaţi în Proverbe 31, acolo nu avem o „crătiţistă” (femeie arestată la cratiţă), dimpotrivă, femeia de acolo face negoţ, iniţiază afaceri (She is not closing the deal, her husband is doing that!), este chiar „independentă”.

Drumurile pe care le face sînt de acasă spre casă, dar iese în cetate, vinde, cumpără, totuşi centrul ei este casa.

Atenţie! Nu vreau să fiu înţeles greşit: nu spun că orice femeie TREBUIE SĂ FIE CASNICĂ. Nicicum. Problema pe care o ridic eu este legată de priorităţi. Mi se pare oribil şi criminal să ne jertfim copiii pe altarul profesiei. O carieristă care îşi neglijează copiii, viaţa, prietenii, soţul (ordinea nu este asta, se înţelege!), comunitatea creştină, părtăşia cu Dumnezeu etc. aceea face un act criminal împotriva propriei case.

Avem prieteni care au doctorat în ştiinţe şi îşi cresc şi copiii cu bună creştere, pentru că au ales acel tip de meserie care le oferă timp pentru casă şi copii (traducătoare, notăriţă-notăreasă-notar, instructor pentru ID în mediul universitar etc.).

Există şi profesii care nu cred că pot fi practicate de o femeie: reporter de teren, militar, pompier, poliţist, escavatorist, buldozerist etc. A propos, cîte femei dirijor de orchestră simfonică aţi văzut pînă acum? Oare de ce?

Să trecem la ZOE, şi acest termen are o sferă semantică foarte largă, de la viaţă sentimentală pînă la viaţă spirituală manifestată comunitar.

Iată ce largă sferă de implicaţii şi aplicaţii. Creator de viaţă înseamnă mult mai mult decît simpla maternitate. Crearea de viaţă este iniţiată de soţ, desăvîrşită de soţie, aşa cum Tatăl a iniţiat creaţia, Fiul a fost agent al creaţiei, Duhul desăvîrşitor al vieţii. Dar am intrat deja în altă discuţie.

4. Care sunt consecintele ultime ale ideii ca femeia trebuie sa se retraga din societate? care sunt argumentele biblice? Femeia din Proverbe pare a fi destul de implicata in societate (societatea de atunci, evident!)

Nu cred că asta am vrut să se înţeleagă, retragerea femeii din societate cu totul. Retragerea din acele domenii în care nu este chemată să activeze, să acţioneze. Vezi mai sus. Am dat exemplul femeii poliţiste, care îşi neglijează casa şi stă în compania unui alt bărbat mult prea multe ore. Relaţia înseamnă timp. Chestiunea care ne interesează aici este timpul petrecut în favoarea sau defavoarea familiei. Aşa cum spui, ai dreptate, vezi ce a spus mai sus despre femeia din Proverbe 31.

5. In contextul actual al tehnologiei, o “casnica” poate fi o femeie “lenesa”. asta in cazul in care nu se renunta la tehnologie (comunitatile de tip Amish) sau nu preia femeia educatia copiilor (ceea ce in Romania e ilegal si… nu stiu daca toata lumea adera la home schooling ca la cea mai buna idee, oricum).

Fals. Soţia mea spune: numai cineva care nu are copii poate spune că o femeie care stă acasă este leneşă. Sînt atîtea de făcut! Numai dimineaţa îţi dai seama cît de curată este casa şi cîte lucruri trebuie aşezate înapoi la locul lor. Ieşirea din haos a fost prin Duhul, care se preumbla pe deasupra apelor şi prin Cuvîntul-Logosul. Soţia se preumblă pe deasupra haosului şi aşează în kosmos (de aici cosmetică – aşezare în ordine) întreaga casă adusă în haos.

Apoi: nu este rostul bunicilor să poarte grija nepoţilor. Fiecare generaţie trebuie să îşi crească pruncii. Altă discuţie despre „ajutorul bunicilor”.

Nicicum, dacă o femeie îşi petrece timpul în casă nu mai termină cu cele importante, chiar dacă are roboţi de bucătărie şi maşină de spălat. Aici chestiunea homeschoolingului vine abrupt în discuţie. Este legal şi în România. Chiar zilele acestea au fost iniţiative pentru aducerea sistemului, aşa cum funcţionează el în Statele Unite şi în România, dar este legal. Este adevărat, într-o formă specific „românească”. Aici este iar de discutat: de ce n-ar fi homeschoolingul cea mai bună idee, cînd aşa a fost proiectată familia de Dumnezeu, ca părinţii să nu-şi împartă autoritatea epistemică asupra copiilor, cel puţin pentru o vreme, cu alte instituţii? Dăm vina pe şcoală că ni s-au făcut copii golani? Dăm vina pe şcoala duminicală că nu au memorat versetele din Biblie? Din nou: timpul însemană relaţie, relaţiile înseamnă timp. Poţi egala timpul de şase ore pe zi cît petrec copiii la şcoală cu şase ore petrecute în învăţătura părintească? Mă tem că nu! Asta în contextul în care căsniciile noastre se petrec „în tură inversă” şi părinţii vin acasă după ora 17.00, iar de la ora 19.00 pînă la ora 23.00 toată casa se uită la tembelizor!

O femeie care stă acasă citeşte, se dezvoltă (soţia mea a învăţat trascrierea din caractere chirilice, latina, citeşte etc.), cît timp toarce maşina de spălat are vreme să investească în alte lucruri importante pentru ea şi copii, dar şi pentru comunitatea în care ne-a pus Dumnezeu, vizitează oameni în nevoie, oferă asistenţă spirituală celor ce au nevoie de o inimă de soră şi de mamă (surorilor, văduvelor, orfanilor).

6. Cum facem translatarea principiilor din VT in ziua de azi? Din unele afirmatii am putea trage concluzii ciudate… Poate ar trebui sa dezvoltaţi mai mult afirmatiile radicale pentru a nu lasa confuzii in urma. (afirmaţii ca “maternitatea este principalul domeniu în care se defineşte identitatea unei femei” şi asemăînarea sistemului educaţional cu “braţele lui Moloh”)

Da, continui să susţin că principalul domeniu în care o femeie îşi probează identitatea este maternitatea cu toate aspectele ei. Din nou la Scripturi!

Asta susţine şi Vechiul TEstament şi Noul Testament. Aş fi foarte interesat cum interpretează cei care mi-au pus întrebările

1 Timotei 2:15

15 Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie.

Sînt foarte curios cum se interpretează aceste texte:

1 Timotei 5:8 Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios.

Tit 2:3 Spune că femeile în vârstă trebuie să aibă o purtare cuviincioasă, să nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin; să înveţe pe alţii ce este bine,
4 ca să înveţe pe femeile mai tinere să-şi iubească bărbaţi şi copiii;
5 să fie cumpătate, cu viaţa curată, să-şi vadă de treburile casei, să fie bune, supuse bărbaţilor lor, ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu.

1 Timotei 5:11 Dar pe văduvele tinere să nu le primeşti: pentru că atunci când le desparte pofta de Hristos, vor să se mărite din nou,
12 şi se fac vinovate de faptul că îşi calcă credinţa dintâi.
13 Totodată, se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă; şi nu numai că sunt leneşe, dar sunt şi limbute şi iscoditoare şi vorbesc ce nu trebuie vorbit.
14 Vreau, deci, ca văduvele tinere să se mărite şi să aibă copii, să fie gospodine la casa lor, ca să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară,
15 căci unele s-au şi întors să urmeze pe Satana.

De ce insistă oare apostolul spre întoarcerea femeilor tinere sub autoritate, în casă, spre copii etc? Hmmm!

Oare de ce o femeie care face tot ce vrea, umblă în mall-uri pînă se satură, vine de la coafor şi se duce la sală, pleacă de la sală, se duce la cafea cu prietenele, pleacă de acolo, se duce fleaura să mai vadă ultimele ieftiniri, oare de ce este atît de neîmplinită şi frustrată? Că nu face ce îi place? Că nu face ce vrea? Şi cînd ajunge la GARSONIERĂ

Ce viaţă socială poate fi mai fascinantă? Ah, da, există tot felul de alte variante idolatre ca să dea pretexte familiei să nu stea în casă, bărbatului să nu se ocupe de casa lui, femeii să nu se ocupe de ai ei. Arz-ar idolii!

Da, cred că acele principii care acoperă domeniile fundamentale ale vieţii nu sînt de lăsat spre neglijare. Nicio iotă nu va trece, ne spune Domnul. Da, este adevărat, din unele afirmaţii ale mele se pot trage concluzii ciudate. Acelea sînt concluziile mele. Se înţelege: pot fi contrazis, verificat cu Scriptura, precum făceau creştinii din Bereea, sînt gata, contra unei argumentări riguroase, să îmi scchimb punctele de vedere. Este spre folosul meu, nu? Spre folosul tuturor!

Din păcate nu am timp să dezvolt toate afirmaţiile radicale. Nu este timp fizic. Fac aceste afirmaţii tocmai pentru a stîrni aceste discuţii şi pentru a ne provoca unii pe ceilalţi la cercetare.

Sper să ne fie de folos!

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Dezbatere, Fabrica de barbati, serile Iris. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

79 de răspunsuri la Răspunsuri la Întrebări după Iris despre „crătiţiste”, „independente”, „călugăriţe” fără voie, poliţiste, militare, reporteriţe, Zoe şi Bios

  1. Teofil S zice:

    Aștept cu interes postarea ulterioară vizavi de fetele prea „independente”. Nu contest că ar exista această… castă. Dar sper să nuanțați suficient, tocmai pentru că subiectul este extrem de complex (după părerea mea).
    Punctez numai câteva din lucrurile pe care le știu fără să fi căutat sau să mă fi documentat în mod intenționat (când ești băiat la o secție de Litere… na…)

    Pentru românii evanghelici o mare problemă este încă excesul de autoritate, nu lipsa ei, formele patologice ale autorității, manifestată de la vlădică la opincă. Astfel că mulți – și băieți și fete – sunt nevoiți să-și caute eliberarea de sub dominația părintească sufocantă. Normal că n-au cum să iasă bine, fiindcă n-au fost antrenați pentru asta și confundă libertatea cu dezmățul. Dar vina nu o poartă în primul rând ei (însă nici nu vor fi absolviți de responsabilitatea faptelor lor, cu siguranță) când vorbim de cauze și de determinări.

    În cazul particular al fetelor, am văzut destule care, după ce au ieșit de sub tutela părintească, au căutat cât s-au priceput să-și găsească „perechea” (adică n-au fost „hard to get”). Dar au dat peste niște neciopliți (sunt foarte blând!), care (culmea!) îngroașe rândurile „învățătorilor” prin biserici. Câțiva dintre ei vă sunt azi colegi respectabili… Vă rog să mă credeți că știu ce spun și să nu insistați să dau detalii că știm că nu se poate.
    Bădărănia se pare că se ține de viața familială a unora dintre evanghelici ca scaiul de oaie. Afară nu se vede… că imaginea noastră e mereu imaculată.

    O altă problemă pe care aș vrea s-o văd abordată și discutată (pe larg) e cea a naivității cu care fetele din comunitățile evanghelice ies în lume. Cum se face că se întâmplă să „pice” destule dintre ele în plasele ridicol de grosolane ale unor seducători de ocazie? Nu zic să le fie scoasă inocența din cap și din suflet, dar nu poartă nimeni nicio vină pentru naivitatea cu care se „oferă” să fie seduse? Nu cumva obsesia căsătoriei timpurii le împinge pe multe dintre ele la „gesturi disperate”? Întreb și eu… nu am răspuns. A nu se considera că mi-am dat și dezlegările la aceste probleme, așadar.

    • Cristina L zice:

      Mi-am permis sa iti raspund eu la ultima intrebare. Sper ca nu-i problema.

      Da, unul din motive este obsesia casatoriei timpurii. Dar nu este singurul. Anturajul joaca un rol important aici. Mai ales in randul fetelor – mai tinerele – sa zic asa. Valabila este si cealalta extrema, cand, fetele trecute de o anumita varsta, de teama sa nu ramana singure, se-arunca in bratele primului venit.
      Imaturitatea, este, cred eu, principalul motiv, si nu naivitatea. Daca urmeaza sa dai un test la matematica nu e intelept sa te pregatesti, pentru a-l trece cu brio ? Daca nu inveti, ai sa nimeresti probabil, unul, doua raspunsuri, dar nu pe toate. Asa si fetele noastre. Stiu ca se vor confrunta cu problema relatiilor cu baietii. Si totusi, cate dintre ele isi stabilesc principii clare in aceasta directie ? Cele mai multe dintre acestea intra in astfel de relatii fara sa stie ce presupune de fapt, relatia cu un baiat. Si actioneaza in consecinta. Iar rezultatele sunt pe masura. Ca si la testul de la matematica. 🙂

      Cu respect,

      • Teofil S zice:

        Adaug doar atât: așa cum matematica nu se poate învăța doar din cărți (decât dacă ești Pascal sau alt geniu), nici „principiile” relațiilor nu se deprind din cărți și pe cont propriu, ci e nevoie de oameni „pățiți”: le zice „înțelepți”, dar sunt mult mai rari decât ar fi nevoie. Asta e îngrijorător.
        Cred că mulți băieți și fete ar învăța dacă ar avea de la cine, dar exemplele familiale nu sunt neapărat „apetisante”… și nu-i cine să le explice care-i diferența dintre ideal și realitate, dintre sentimantalism ieftin și relție autentică.

        • Cristina L. zice:

          Nici nu am zis ca principiile relatiilor ar trebui invatate din carti.Si nici matematica. Paralela pe care am facut-o avea in vedere doar „pregatirea, studiul” necesare in ambele situatii.
          Despre surse si metode nu am zis nimic.

          E drept ca sunt putini oameni intelepti, si totusi, mai sunt. Dar cine-i cauta ? Sau pe cine mai intereseaza parerea lor ? La fel de putini oameni. Din pacate.
          Si apoi, ne poate da Domnul si noua intelepciune, daca chiar vrem.
          Eu cred ca problema are mai mult de-a face cu mentalitatea tinerilor si nu cu numarul mic al inteleptilor.

          Numai bine,

      • Marius David zice:

        Ai pus punctul pe j de la anturaj 🙂
        Din păcate multe dintre fetişcanele din bisericile noastre se mărită sfătuindu-se cu „cea mai bună prietenă”, ieşind de sub autoritatea părintească.
        „Ce crezi de Bobo? E băiat fain?” (Cum să te măriţi cu unul cu asemeea poreclă? 🙂 )
        Fetele noastre nu sînt ucenicite, băieţii noştri nu sînt uceniciţi,
        ajungem din nou la aceeaşi problemă..

        DAcă ţi-aş spune că cel mai bine înveţi de la o femeie în vîrstă despre problemele sentimentale şi despre căsătorie… mi-ai rîde în nas?
        Probabil că unele ar face-o?
        Ce ştiu „babele”?
        Scriptura ne spune că cele în vîrstă să înveţe pe cele tinere…

        ridici o problema esenţială.
        UCENICIA, BOALA CEA MAI CUMPLITĂ A BISERICILOR EVANGHELICE.
        AMATHETITA CRONICĂ.

    • Marius David zice:

      Draga Teofil,
      1. De acord, subiectul este foarte complex.
      2. De acord, există familiii disfuncţionale, patologice. Avem două manuale, manualul de anatomie… cum ar trebui să arate corpul şi manualul de patologie, care inventariază patologiile. Da, dacă luăm cazuistica şi patologiile, nu ajungem la principii. Eu măp refeream la principii.
      3. nu numai pentru evanghelicii români… pentru români în general este o problema cu autoritatea prost înţeleasă. Creangă parcă spunea că femeia nebătută este ca casa nemăturată şi are urmaşi mulţi în Moldova.
      4. de acord, dar mă bucur că peste aceia nu mi-am pus eu mîiile. S-ar putea ca unii să exercite o profesie asemănătoare, dar nu sînt colegii mei.
      5. Nu înţeleg de ce eşti atît de reducţionist. Poate pentru că ai petrecut prea mult numai între evanghelici. Te-aş scoate puţin în lume, să vezi că este mai crunt decît îţi poţi tu imagina. Ce vezi în unele familii de evanghelici şi numeşti bădărănie este odihnă şi tratament faţă de ce am văzut eu în alte locuri.
      6. Eh, da, naivitatea cu care fetele ies în lume… Grea şi cumpli… cată problemă (am încercat un calambur între cumplită şi complicată 🙂 )
      7. Mie mi se pare că uneori nu graba după căsătoria timpurie le aduce în situaţia descrisă de tine, ci altceva… dar … voi reveni.

      • Teofil S zice:

        Aș adăuga câteva observații.

        Cazuistica invocată e tocmai pentru a ameliora rigiditatea unor reguli. Ce am în minte e faptul că vă citesc mulți dintre foștii studenți care prind doar umorul și bășcălia… sau cu asta rămân. Iar asta poate însemna distrugerea unor suflete. Că se îndură Dumnezeu, prea bine, dar ei rămân cu „vina” asta.

        Nu cred că e concurs „care-i mai bădăran”. Faptul că există ȘI la alții nu cred că înseamnă că a noastră-i mai de soi. Oriunde s-ar afla tot rea se cheamă că e.

        Sunteți chiar atât de sigur că n-ați pus mâinile și peste… caractere duplicitare?

        Mă gândesc la Simone Weil – fată bătrână și asta. Rar mi-a fost dat să văd om cu principii mai dure, cu un simț al DATORIEI mai acut. Ridică unele dintre principii la înălțimi amețitoare. Totuși, are o profundă înțelegere și compasiune pentru sufletul uman. Ce vreau să subliniez e că se poate ca principiile să nu fie negociate, cu condiția să fie puține și suple. Asta pe de o parte. Pe de alta, cred că standardele înalte pot să coexiste fascinant cu o transparentă compasiune pentru sufletul omului. Iar asta se vede rar, foarte rar în mediul pe unde am crescut eu.

        Adaug la carența uceniciei – de care pomeneați – și carența spovedaniei (mărturisirii, confesiunii sau cum dorim să o numim) care vine și din indiscreția maladivă cu care cei care ar trebui să asculte și să tacă, ascultă și abia așteaptă să dea un exemplu mișto de la tribună…

        • Marius David zice:

          draga Teofil, chiar am fost destul de econom cu umorul, iar bășcălia nu știu unde îmi este. Poate, dacă o identifici aici, te rog să îmi atragi atenția.
          despre peste cine mi-am pus mîinile… lista este destul de scurtă, iar într-un caz chiar eu am cerut retragerea ordinării.
          dar nu despre asta este vorba, nu?

          te rog să îmi atragi atenția cînd este bășcălie de dragul bășcăliei la mine, s-ar putea să mă scap.
          de obicei reacționezi cu ironie acidă atunci cînd încerc să corectez ceva pe care nu îl pot îndrepta pe altă cale,
          dar mai deasă este autoironia în comentariile mele, dacă mă urmărești cu atenție.

          da, spovedania face parte din exercițiile uceniciei. Obligatoriu, de aceasta nu le tratez separat.
          de asemenea, nu sînt de acord cu expunerea exemplelor din confesiuni de la amvon.
          dacă există un caz care s-ar putea să fie didactic pentru alții, cer permisiunea împărtășirii celui în cauză.
          unii chiar mă roagă să împărtășesc istoria lor, fără a da nume, ca să învețe și alții.
          De la Ravi Z. am învățat acest principiu.
          Eu însumi am fost rănit să mă aud dat exemplu de cineva într-o predică și știu cum este .
          am greșit și eu în acest domeniu și am dat exemple din familie.
          da, ai drepate, compasiunea față de celălalt este un lucru care trebuie exersat și practicat, nu vine natural.
          nu ne stă în reflexele carnale.

        • Marius David zice:

          draga Teofil, chiar am fost destul de econom cu umorul, iar bășcălia nu știu unde îmi este. Poate, dacă o identifici aici, te rog să îmi atragi atenția.
          despre peste cine mi-am pus mîinile… lista este destul de scurtă, iar într-un caz chiar eu am cerut retragerea ordinării.
          dar nu despre asta este vorba, nu?

          te rog să îmi atragi atenția cînd este bășcălie de dragul bășcăliei la mine, s-ar putea să mă scap.
          de obicei reacționezi cu ironie acidă atunci cînd încerc să corectez ceva pe care nu îl pot îndrepta pe altă cale,
          dar mai deasă este autoironia în comentariile mele, dacă mă urmărești cu atenție.

          da, spovedania face parte din exercițiile uceniciei. Obligatoriu, de aceasta nu le tratez separat.
          de asemenea, nu sînt de acord cu expunerea exemplelor din confesiuni de la amvon.
          dacă există un caz care s-ar putea să fie didactic pentru alții, cer permisiunea împărtășirii celui în cauză.
          unii chiar mă roagă să împărtășesc istoria lor, fără a da nume, ca să învețe și alții.
          De la Ravi Z. am învățat acest principiu.
          Eu însumi am fost rănit să mă aud dat exemplu de cineva într-o predică și știu cum este .
          am greșit și eu în acest domeniu și am dat exemple din familie.
          da, ai drepate, compasiunea față de celălalt este un lucru care trebuie exersat și practicat, nu vine natural.
          nu ne stă în reflexele carnale.

          • Teofil S zice:

            Doar o vorbă despre umor, ironie, bășcălie… (și alte -lii).

            Sunt dintre cei care vă știu din facultate, și v-am auzit în diverse ipostaze. Dar tot am uneori probleme cu ironia folosită. Iată pricinile.
            1. Un om care are o problema (care-l doar rău) și o vede tratată cu ironie are mari șanse să se închidă în sine, că sa-și ferească rana de o recidivă sau de o adâncire. A vorbi tranșant (sau chiar voit extremist) nu exclude delicatețea. Poate am eu sensibilități exacerbate, dar n-aș zice, după reacțiile stârnite chiar cu această postare.
            2. Vă citesc oameni care au diverse poziții de conducere/slujire și care nu întotdeauna au foarte mult timp sau foarte multă pricepere. Așa că s-ar putea să avem următoarea concluzie: „Apăi, dacă și Cruceru – in absentia așa vi se spune 🙂 și tot așa sunteți „condamnat” sau „idolatrizat” – zice așa… eu de ce nu?” De ce mă tem de asta? Pentru că mi-e dat mai ades să văd atitudini ostile față de oameni și servile față de sistem la unii „lucrători”.

            • Marius David zice:

              draga Teofil,
              1. da, ştiu că mă ştii din facultate. Unele lucruri au rămas la fel, din fericire, din păcate, altele s-au schimbat, din fericire şi din păcate.
              2. da, ştiu, nici mie nu îmi convine cînd problema îmi este tratată cu ironie răuvoitoare sau batjocoritare. Este un întreg evantai de nuanţe în ironie, de la ironia fin-pedagocică, socratică pînă la batjocura răutăcioasă. Sper că m-am ferit de ultima, deşi ispita este oricînd la stînga mea.
              3. Sper că nu există nimicîn postarea mea care să legitimeze bădărănia, agresiunea, unora pe care îi tot aminteşti aici drept „colegi de slujire”.

              • Teofil S zice:

                Sunt conștient că fiecare suntem modelați în bună măsură de subiectivitatea experiențelor personale. Deci s-ar putea să am o… predispoziție. Însă vreau să lămuresc un lucru: nu intenționez să arunc ocară pe întreaga „tagmă preoțească”.
                Discuția ar fi mai amplă. În esență însă cred că cei care au poziții de autoritate (prin ceea ce spun ca propovăduitori) și cu vizibilitate pot să încetățenească năravuri folositoare sau dimpotrivă. De aceea îi pomenesc, fiindcă îi consider în mai mare măsură responsabili de direcțiile principale de gândire și acțiune. Am fost coleg cu ei și i-am auzit cum gândesc și oficial și neoficial. Pe unii îi știu de când eram puberi…
                Nu-i acuz, nici nu le fac proces de intenție. Doar încerc să semnalez niște zone pe care le cred cu mai mare risc. Mi-e limpede că pot să greșesc, tocmai acesta e unul dintre motivele pentru care deschid gura și mă expun eventualelor apostrofări publice.

              • Marius David zice:

                draga Teofil,
                ti-am scris un mesaj pe privat,
                as aprecia foarte mult raspunsul tau onest si transparent
                mc

  2. anddij zice:

    In legatura cu homeschooling-ul… Eu nu cred ca asta e cea mai buna solutie, deoarece copiii cresc oarecum izolati (protejati) de intemperiile societatii, si atunci cind vor iesi de la protectia caminului, se vor trezi cumva surprinsi de ce ii inconjoara, vor fi necaliti, fara sa stie cum merg lucrurile in afara.

    Varianta homeschooling pt copiii mai mari este `liceul crestin` sau `universitatea crestina`, unde din nou, el traieste protejat de ce este afara. Traieste acolo si nu stie care e `viata reala`, outdoor.

    Varianta de a proteja un copil, parerea mea, nu este sa-l izolezi de rau, ci sa-l faci sa deosebeasca raul de bine, si apoi sa-l educi si sa-i cultivi vointa de a alege binele. De aceea Domnul Isus s-a rugat Tatalui si nu I-a cerut sa ne scoata din lume, ci sa ne pazeasca de lume

    Bine, asta e parerea mea, care inca nu am copii 🙂 Stiu, sunt tinar, nu stiu multe lucruri, is prostut 🙂

    • Marius David zice:

      Anddij,
      1. dacă ai un lăstar, îl scoţi în iarnă, în frig, în mijlocul intemperiilor? Nu! Îl ţii în seră pînă se face puternic. Noi ne scoatem copiii direct în mijlocul cîmpului şi ne mirăm că mor. Prieteniile rele strică obiceiurile bune. Dacă ne dăm copii între alţi copii… şi nebnia este lipită de inima copilului.. să nu credem că o nebunie de 7 ani plus alte 20 fac o mai mare înţelepciune… Cineva spunea: Singura dată cînd mai mulţi copii au fost singuri laolaltă a fost cînd i-a mîncat ursul de şi-au bătut joc de profet
      2. nu este adevărat. Statistica te contrazice. copiii homeschooled sînt mai bine integraţi social. Tocmai statitisticle cdare sînt reci şi obiective stau împotriva celor ce sînt împotriva homeschoolingului.
      3. Tocmai asta este… trebuie să îl înveţi să deosebească ÎNTÎI… răul de bine şi APOI să îl laşi în lume…
      4. Ai să vezi cînd ai copii 🙂

  3. Rodica Botan zice:

    Una dintre slabiciunile femeii este aceea ca se vrea admirata. Acuma o puteti judeca pentru aceasta slabiciune, sau…considerati ca dintre obiectele de lut (din care sintem toti facuti) portelanul este cel mai admirat…dar si cel mai fin, mai usor de spart. Asa a ales Olarul…vasul mai slab este portelanul.

    Exista in femeie in mod natural dorinta de a gravita pe linga casa, dar sint atit de multe lucruri care o saboteaza si una dintre ele este faptul ca nu este admirata de loc cind face ceea ce simte in ea sa faca in mod natural..sa-si intretina, sa-si imbrace casa, sa aiba grija de copii s.a.m.d.
    Poate nu toate femeile gindesc ca mine, dar stiu ca o parte gindesc asa. Cititi ce scrie Marius si cum descrie activitatile sotiei lui. Daca el n-ar avea respectul pe care il are pentru toate aceste activitati ale sotiei lui, ea nu ar fii confidenta, nu s-ar simtii implinita, nu s-ar putea concentra chiar sa tina casa in ordine, pentruca ar cauta cu mintea mijloacele , forma de a captura atentia barbatului ei. Nu zic cu asta ca femeile care isi pierd timpul, energia si tot ce au pe la malluri nu sint gresite. Dar…ca sa stimulezi partea aia naturala din femeie trebuie sa respecti ceea ce face ea; si multe din lucrurile care le face nu au un produs final imediat. Va recomand un f. bun clip care exprima parerea unei femei care se crede invizibila, tocmai pentru faptul ca desi munceste pentru toti, fiecare beneficiaza de munca ei fara sa realizeze eforturile facute de ea. (Pentru cei care nu cunosc engleza, am sa descriu putin…) La un moment dat primeste de la o prietena reintoarsa dintr-o calatorie o carte cu multe catedrale. Realizeaza ca sub numele nici unei catedrale nu gaseste numele autorului, al artistilor , cioplitorilor…etc. Si realizeaza in final ca asta este munca unei femei…construirea unei catedrale pentru Dumnezeu (casa ei…copii, sotul) si ca desi nimeni poate nu va stii autorul…Dumnezeu il stie.

    Pentruca majoritatea celor care citesc si rumega aceste lucruri aici sint barbati, si pentruca exista ceva ce barbatii pot face ca sa ajute situatia, eu cred ca fara sa dati cu pumnul in masa, sau sa dati cu tablele legii ca si Moise de stinca, puteti participa la un proces de reabilitare a pozitiei femeii in familie, biserica, societate. La urma urmei ceea ce aveti mai drag pe lume este crescut si educat de aceste femei…si cind in fata ei admirati mai mult femeile care si-au abandonat familia pentru o slujba la imparat, efectul este distrugator.

    Oglinda unei femei care este iubita sint ochii sotului ei…si cind nu se vede bine acolo, isi cauta chipul in alte locuri.

    Doar o perspectiva…si n-are rost sa ma judecati (daca asta ar fii cumva o tentatie)…ca m-am judecat singura. Mi-ar fii fost mai usor sa trec peste subiect…dar poate ajunge sa fie cuiva de folos…

    Iata linkul…

    http://enjoyinghomeschooling.wordpress.com/2010/02/25/femeia-invizibila/

  4. Cristina L zice:

    Nu sunt casatorita [trag nadejde ca voi fi candva :)], dar, sper ca e voie sa imi exprim parerea.

    De-acord cu tine Marius. In tot ce ai spus.Sunt convinsa ca, niciodata, cariera nu va implini o femeie in aceeasi masura in care maternitatea o face.

    Cred ca ai pus problema foarte bine. Ca, in fond, nu cariera in sine e o problema. Ci femeia. Sau mai bine spus, determinarile si scopul pe care l-a avut in vedere atunci cand si-a ales profesia. Prea multe femei au dat peste cap ordinea prioritatilor din viata lor. Cand cariera trece in fata familiei, lucrurile nu sunt pe fagasul cel bun. Uneori, circumstantele nu ne permit sa stam acasa. Si eu muncesc. Situatia o cere. Daca as fi insa casatorita, si as avea vreo cativa prunci ( si unul necesita mult timp, dara mai multi ? ) as renunta cu bucurie la serviciul meu, pentru a-mi putea sluji mai bine familia. Eu vad ca o binecuvantare sa poti sta acasa sa ingrijesti de nevoile sotului si ale copiilor. Si daca se ingrijoreaza cineva ca o femeie se poate plictisi acasa ( atunci cand are si copii )sa intre in ” papucii ” unei mame pret de o zi. 😉

    Eu mi-am trait copilaria fara tata. Mama a muncit mult pentru a ne intretine pe toti. S-a straduit sa fie o mama buna. Si a reusit. Este o femeie extraordinara; o respect si o admir pentru ceea ce este. Totusi, mi-ar fi placut sa fi avut mai mult timp pentru noi. I-am simtit lipsa de multe ori. Ea a fost fortata de imprejurari; pacat de femeile care, de bunavoie, aleg serviciul in detrimentul familiei. Exista un pret pe care, mai devreme sau mai tarziu, il vor plati pentru alegerea facuta.

    Rodica, de acord si cu tine. Numai ca eu as merge mai departe si as zice ca femeia are nevoie sa se stie iubita. E mai mult decat admirata. Eu vad relatia dintre iubire si admiratie, de la intreg la parte. 🙂

    Numai bine,

    • Marius David zice:

      draga Cristina,
      1. mă bucur că m-ai înţeles şi nu m-ai acuzat şi tu de misoginism 🙂
      2. Da, sigur înţeleg, circumstanţele sînt diferite în viaţa fiecăreia, întrebarea mea era legată de priorităţi. Prea des am văzut copii sacrificaţi pe altarul Molohului care se numeşte carieră (nu la meserie mă refer.. ci la carieră… ), pe altarul Molohului care se numeşte mîndrie, confort etc. Femei care sînt plecate în spanii şi italii nu pentru că nu au ce mînca copiii acasă, ci penru că au de montat bara de inox la vilişoară…. Aici este dracul de care vorbesc. Sînt rarissime situaţiile în care o mamă este silită să plece de casă pentru lucru în străinătate pentru că sînt muritori de foame.
      3. eu nu îneţelg de ce sînt interpretat ca fiind misogin atunci cînd spun că femeiii îi stă bine încununată de maternitate şi cu un program mai relaxat. De fapt cei care trebuie să mă înjure cel mai tare ar trebui să fie bărbaţii pentru că le dublez greutatea pe umeri. Eu muncesc mai mult şi mai greu pentru că soţia mea este prinţesă şi stă acasă. Nu eşti de acord? Ca să îmi permit luxul acesta trag ca un disperat. LA fel fac şi alţi bărbaţi, dar sînt şi unii care stau şi tac mîlc „la subect” şi care îşi trimit nevestele la lucru, ca în felul acesta ei să se poată ocupa de problemele mari ale lumii… „Orientul Mjlociu, HAmas, Al-Qaeda … încălzirea globală şi campionatul judeţean de table”.
      4. Şi eu mi-am trăit copilăria fără tată. Mama a muncit. Noi am fost copiii cu cheia legată de gît. Am găsit bileţele pe care scria unde găsim mîncarea. Am admirat-o şi am respectat-o foarte mult pe mama mea, care a muncit. Înţeleg excepţiile mai bine decît crezi. Împărtăţesc exact aceleaşi gînduri ca tine cu tine.

      • Sunteti considerat de unii misogin pentru ca au impresia ca ingraditi libertatea femeii. Multi nu prea inteleg ca daca Dumnezeu a facut lucrurile intr-un fel, atunci cel mai bine e in felul respectiv.
        Nu mai zic ca unii oameni necredinciosi au impresia ca Biblia e misogina pt ca ii cere femeii sa se supuna barbatului, dar tot in Biblie scrie ca barbatul trebuie sa isi iubeasca sotia pana la jertfa daca e nevoie. Daca ambii ar face dupa cum scrie in Biblie, ar fi rai in casnicia aceea.

  5. Daniela H zice:

    Frate Marius as vrea si eu sa ma pronunt in legatura cu fetele necasatorite!
    Am si eu 35 de ani, locuiesc intr-o metropola, intr-un apartament si nu garsoniera! Si in unele lucruri nu sunt de acord cu dumneavoastra!
    Chiar daca nu mai locuiesc cu parinti de la 14 ani asta nu inseamna ca nu stiu ce-i supunerea si nici nu am „scapat” de sub tutela lor!
    In primul rand supunerea o traiesti la orice pas in viata de zi cu zi!
    Supunerea la munca, la biserica, supunerea fata de autoritati, de stat!
    Si cel mai important este supunerea fata de Dumnezeu care este posibila doar in cazul in care suntem supusi in relatiile fata de semenii nostrii!
    Nu consider ca s-a rupt lantul si asa am scapat de tarus intr-o zi.
    Totul a fost treptat! Intr-o zi a trebuit sa plecam la liceu, apoi facultate!

    Si apoi ceea ce se intampla in familiile evanghelice sa-mi fie cu parere de rau! Nici nu implinesc fetele 18 ani ca deja le marita! Se rup bancile in biserici cu ele! La atatea fete cate are o familie ce sa faca cu ele? Le dau pe unde pot! Zici ca nu poate sa mai astepte sa termine o scoala, sa-si gaseasca un loc de munca! Direct la sot si copii!
    Viata de famile nu e usoara deloc! Cu cat mai matur cu atat mai bine!
    „Cariera” mea pt moment este sa pot lucra pt Domnul cat mai mult! La serviciu mi-am terminat indatoririle cat tine prograul si apoi ma gandesc la activitatile pe care trebuie sa le fac in cadrul bisericii! Daca as avea o familie nu as mai face nimic din toate astea!

    Stiu fete deosebite care s-au casatorit cu baieti „badarani” care n-au nici in clin, nici in maneca cu ele. Doar ca n-au avut cu cine mai bun!

    Nici o fata nu gandeste ca nu vrea sa-si faca o familie! Credeti-ma! Toate fetele viseaza la un sot, copii!
    Dar toate acestea le programeaza un Dumnezeu care stie timpul si ora.
    Daca m-ar acuza cineva pt faptul ca nu m-am casatorit pana acum, asta ar insemna sa-mi acuze Creatorul meu pentru hotrarile care le-a luat cu privire la viata mea!
    Nu e asa usor a fi singur, dar pe deasupra sa simti ca esti si acuzat de aceasta!

    Si apoi cate femei sunt casatorite dar in realitate sunt tot singure! Sa fim sinceri!
    Va veni o vreme cand casa mea curata nu va mai fi asa de ordonata cum e, deoarece voi avea si eu copii care vor alerga de colo, colo, pt care m-am pregatit si rugat o viata intreaga, cand va trebui sa gatesc in fiecare zi(ceea ce-mi place foarte mult), cand va trebui sa preiau responsabilitati pe care acum nici nu stiu ca exista.\
    Da, va veni timpul, dar acel timp pe care l-a hotarat El, pentru ca felul in care eu si El intelegem timpul este total diferit!
    Pana atunci ma voi bucura sa alerg zi de zi pentru El, sa apreciez tacerea din apartamentul meu atunci cand imi pleaca vizitatorii(pt ca va veni o zi cand voi cauta aceasta liniste si nu o voi mai gasi), sa ma bucur de calatoriile si vacantele pe care le pot petrece cu prietenele mele si cel mai important SA NU-MI PIERD NADEJDEA IN PROMISIUNILE LUI!

    • Marius David zice:

      draga Daniela H. Bine ai venit aici.
      Mă bucur că nu eşti de acord cu mine. Atunci cînd văd fraza asta „nu sînt de acord cu dvs. „, dar văd şi un comentariu lung în urmă, celebrez. Asta înseamnă că sigur voi fi eu cel cîştigat.
      Draga Daniela,
      1. Aşa cum spuneam, există excepţii, noi vorbeam de principii. Ei, aici ne despărţim… eu m-aş muta după fata mea, dacă ar trebui să facă liceul în alt oraş, în altă parte a ţării sau în altă ţară, dacă Dumnezeu o cheamă la asta. Ori este voia lui Dumnezeu să rămîn eu în locul în care sînt, ori este voia lui Dumnezeu să mă duc după şcoala copiilor mei, dar nu cred că este voia lui Dumnezeu ca o fată să plece în „cămin” la 14 ani, în clasa a IX-a şi, dacă mă întrebi…. nici mai tîrziu. Vreau să îmi dau fata la nuntă DIN CASĂ, nu din căminul studenţesc sau din chiria dintr-un oraş mare. Menţionez că am o fată de 18 ani în casă.
      2. da, sînt de acord că unele fete se mărită greşit, prea devreme, neucenicite, imature, după băieţi bădărani. Ei, tocmai la asta… şi la asta încercăm să lucrăm… la trezirea naţiunii. Poate că de asta discutăm şi astfel de probleme pe blog. Să tragem un semnal de alarmă, să le spunem fetelor că există şi altfel de băieţi, nu numai bădărani, că se poate şi altfel.
      3. nu-ţi pierde nădejdea…
      Asta este mirarea mea şi ciuda mea mare pe băieţii ăştia..

      cum de lasă să scape fete ca voi?
      vitamina A, la toţi, gratuit!

      Problema este şi a băieţilor, dar o vom discuta separat. …
      Unii băieţi şi-au spurcat minţile cu imaginea unor piţipoance, vezi că am scris despre asta… despre „frumoaste”
      https://mariuscruceru.ro/2009/12/31/the-beautifools-sau-frumoastele/
      şi din cauza asta fete bune rămîn nemăritate… unii băieţi şi-au defectat creierele.
      din păcate.

  6. Maria zice:

    Acuma ori eu nu am inteles bine ori…frate Marius, nu ati sta de mult de vorba cu cateva fete necasatorite si aproape de „40” de ani!
    Eu doar sper ca nu sunt multe din ele care sa citeasca ce ati scris…pentru multe ar fi prea dureros…
    Eu m-am casatorit la 30 de ani, deci nu foarte tanara…si am multe prietene necasatorite inca si pot sa va spun cu siguranta ca nu din cauza carierei au ramas necasatorite! Din pacate nu sunt multi baieti crestini, sunt mai multe fete – acesta este un fapt dovedit – si din pacate multi din ei nu si-au dezvoltat potentialul dat de Dumnezeu (asta ca sa spun frumos, de fapt sunt lenesi, in scoala nu vor sa invete, la lucru nu isi dau silinta si mai sunt si badarani)! Majoritatea fetelor acestea sunt fete credincioase, necompromise cu pacatul…, destepte si care muncesc mult. Au invatat in scoala, au excelat pentru ca si-au luat in serios viata si responsabilitatile, asta este spre lauda lor si nu spre ocara!

    …si in special in Iris sunt cateva „margaritare”, eu asa le numesc, fete extraordinare…problema este ..unde’s feciorii? Si cum ne crestem baietii?????

    • Marius David zice:

      Maria, Ba da, am stat!
      Am spus deja asta într-un alt comentariu.
      Eu am vorbit de UNELE fete, nu de toate. Vă rog să citiţi cu atenţie.
      De asemenea, am vorbit şi cu altă ocazie despre ameaţeala băieţilor şi lipsa lor de criterii în alegera unei soţii.
      Fiind dopaţi sexual de media, se uită după „frumoaste”.
      Sînt foarte supărat pe aceşti băieţi, mai supărat ca dvs.
      Le-aş cumpăra la toţi luteină, vitamina A, le-aş da mult morcov să vadă mai bine, atîtea fete deosebite…

      Dumnezeu să se îndure… poate că este mai bine ca acele mărgăritare să nu nimerească în troacă.

      • Maria zice:

        100% de acord, m-am cam aprins dar sa ma iertati, a fost din „dragoste” pentru surorile mele!
        Am 2 feciori (4 ani si 2 ani) si de mult am inceput sa-i educ si sa ma rog…

  7. Rodica Botan zice:

    Daniela H…sper sa nu se supere Marius ca intervin, dar as vrea sa iti spun citeva ginduri…asa ca de la o femeie mai in virsta. Ma bucur ca ai entuziasm si sperante. Si Dumnezeu poate face minuni in viata oricui. Iti doresc sa iti atingi scopurile pentruca visele tale sint frumoase si pari o fata cuminte si cu capul pe umeri…doar ca viata este un pic mai diferita decit ti se pare tie (opinia mea)

    Am 20 de ani mai mult ca tine…si din cite am observat eu in viata…cu cit traiesti singur mai mult timp, cu atita iti formezi mai multe tabieturi ( si bune si rele) si cu atita e mai greu sa renunti la ele ca sa accepti un compromis. Mai usor poti sa faci o planta, un pom tinar sa isi indoaie tulpina in directia care vrei sa-l duci…si cu cit trec anii cu atit este mai batos. Asta-i unul dintre gindurile pe care as vrea sa ti le spun…

    Apoi…cum o sa aiba barbatii respect de femeile care decid sa stea acasa sa aiba grija de familiile lor daca surorile lor care au facut cariera, indiferent pe ce motiv…nu au respect de ele? SE INDOAIE BANCILE CU ELE? Mi se pare putin deplasata expresia…

    Am servici si am o profesie…deci vorbesc de pe scaunul de la birou… Profesia iti da un soi de satisfactie…dar nu satura. Nu am fost create NUMAI pentru atit… Sint bunica…si iti marturisesc ca nu mai am rabdarea care am avut-o la 20, 30 de ani cu copii. Nu este asta conceptul meu…este a Lui! El ne-a creat asa…

    Si ai dreptate cu privire la insuccesele in casatorii…numai ca problema nu este acolo unde crezi ca este. Sintem prea superficiali in tot ce facem…si cind alegem si cind renuntam…
    Am auzit cea mai interesanta definitie teologica a dragostei zilele trecute…

    Iubesti nu „pentru ca”…ci „in ciuda faptului”, daca vrei sa ai o casatorie reusita.

    Sper ca nu te-ai suparat pe mine…imi dau doar cu parerea…

  8. Joy zice:

    Trecând peste persiflarea cu care ne-am obişnuit deja să fim înfăţişate şi ridiculizate pe blogul dvs., nu pot totuşi să nu mă întreb: chiar nu vă daţi seama că acest cinism cu care vorbiţi despre fetele nemăritate ucide, le face şi mai mult rău?
    Sau este ceva patologic la dvs.?
    Că nu pot să-mi explic cum cineva care păstoreşte oameni, nu roboţi, poate fi atât de lipsit de empatie.

    De ce sunt atâtea fete nemăritate?
    În primul rând, se ştie: fetele sunt mai multe ca număr decât băieţii.
    Apoi: fetele, prin natura lor esenţială, aşteaptă… nu lor le aparţine iniţiativa.
    Iată două motive normale, dar dvs trecem mult mai departe în a căuta explicaţia dvs., subiectivă, nedreaptă, culpabilizantă.

    « Aceste fete de obicei s-au despărţit de multă vreme de autoritatea paternă, de autoritate părintească în general. Ca urmare sînt dezorientate. »

    Dacă lumea s-ar construi după teoriile dvs ar fi monstruoasă pentru că ar fi o lume de oameni care ar trebui să se comporte ca nişte roboţi.

    Nu înţeleg cum rezolvaţi problemele de familie ale enoriaşilor dvs? Citându-le versetele din Biblie şi punct.

    Ca să-i înţelegeţi pe oameni cu toată povara lor reală de probleme ar trebui să citiţi şi nişte cărţi de psihologie dacă empatia vă lipseşte cu desăvârşire. Până şi psihanaliştii, înainte de a începe să-şi exercite practica, trebuie să se supună mai întâi ei înşişi unei cure de vindecare a propriei fiinţe. Ceva similar ar trebui să ştie şi pastorii noştri. Nu eşti calificat să înţelegi viaţa şi oamenii doar dacă ştii Biblia pe de rost.

    E drept că a citi nişte cărţi de psihologie îţi ia timp şi nu te propulsează mai sus în carieră, ci doar… te ajută să-i înţelegi pe oameni şi să le oferi o soluţie de viaţă şi nu de autoritate de robot care omoară. Depinde de priorităţi… Poate că nu vă pasă de oameni. Poate că urmăriţi altceva şi noi nu ne dăm seama.

    Nu vorbesc numai ca să mă aflu în treabă. Aproape o generaţie ne desparte ca vârstă, pe mine de dvs, şi am văzut şi văd destule. Cunosc pe propria-mi piele roadele autorităţii de toate felurile de care vorbiţi. Şi pot să vă spun: sunt multe familii disfuncţionale în mediul nostru (frustrant pentru că oricine are voia să spună orice de la amvon „în numele Domnului”)din care este bine ca fiul sau fiica să plece cât de repede, ca să trăiască independent, să se vindece dacă mai poate, de moartea care i-a fost semănată în suflet de conformismul religios al familiei. Dar o spun mai ales cărţile de psihologie: la o anumită vârstă copilul trebuie să se maturizeze, să se separe de familie şi să înveţe să trăiască pe cont propriu. Altfel, această prelungire a autorităţii părinteşti denaturează tot traseul vieţii copilului, în oricare din situaţii. Există o neîmplinire a părinţilor care, în mod inconştient, se proiectează în copii şi îşi caută împlinirea prin copii. Şi, invers, un fiu / o fiică care se crede obligat să-şi facă părinţii fericiţi şi să asculte de ei îşi poate rata întreaga viaţă – respectând autorităţile propovăduite de dvs.

    Nu mai vorbiţi cu atâta uşurinţă de autoritate, domnule Marius Cruceru.
    Cu versetele din Biblie se poate susţine orice aberaţie. Depinde de CUM citim…

    Şi mai este ceva ciudat care transpare dincolo de opiniile dvs: este ca şi cum nu aţi crede cu adevărat în transformarea omului, în realitatea legăturii lui cu Dumnezeu, singura Autoritate care ne situează corect vizavi de celelalte autorităţi. În libertatea creatoare a acestei Relaţii.
    De ce este nevoie de atâtea legi când ar trebui insistat pe a transmite viaţa care funcţionează – sper – în dvs şi înspre ceilalţi?

  9. vio zice:

    Si eu m-am casatorit aproape de 32 ani, am prietene trecute de 45 ani necasatorite, frustrate si cred ca se puteau casatori… dar cu trecerea timpului ti se dezvolta „spiritul de observatie” si observi foarte repede imperfectiunile celor de langa tine (Unor posibili parteneri),iti creezi o imagine deformata despre tine insati desconsiderandu-i pe altii si se poate sa respingi chiar voia Domnului prin mandria si aroganta…
    Eu mia-m creat in mintea mea sotul ideal, si daca se ivea cineva puneam „sablonul” si declaram „respins”.
    Imi doream sa aiba cateva calitati:
    1.Sa fie cu 5 ani mai mare
    2.Sa vorbeasca bine.
    3.Sa fie un om incercat.
    Sa fie credincios era proba eliminatorie..
    Domnul mi-a dat un sot foarte bun dar credeti-ma ca la capitolul oratorie este un antitalent, este un om foarte incercat si este mai tanr cu un an decat mine.
    Nu cred ca as fi fost fericita cu o persoana creeata de mine.

    Am scris aceste randuri ca sa spun celor care nu sunt casatorite ca uneori atitudinea noastra ne impiedica sa primim multe binecuvantari de la Domnul.

    Inchei cu o ilustrata:
    La un pastor se duce un tanar si-i cere sa se roage pentru el ca Domnul sa-i dea o sotie bogata,frumoasa, destepta etc…
    Se roaga fratele:
    – Doamne da-i o sotie frumoasa
    – Amin
    -… desteapta
    -AMIN
    -una asa ca el
    -Gata , nu va mai rugati!

    • Maria zice:

      Chiar crezi asta? Si eu am multe prietene necasatorite si pot sa va spun sigur ca dupa fatada afisata este de fapt altceva… o durere, o incercare de accepta situatia intr-o lume si „biserica” unde sunt judecate… De foarte multe ori, am vazut si din postarile de aici, sunt considerate „anormale”, aratate cu degetul…pentru simplul fapt ca sunt fara partener. Sunt catalogate „pretentioase” si asa mai departe…
      Fratilor si mai ales surorilor, oare de ce este atat de greu sa va aratati dragostea si intelepciunea…tacand si mai bine rugandu-va pentru ele????? De fapt poate rugandu-va pentru baietii din biserici si de …afara! Sper sa realizati ca daca avem un sot bun, credincios, o familie in care sa fim iubite si implinite…este doar harul Lui, nu este pentru ca noi am fi mai bune sau am meritat mai mult!

  10. Conteaza? zice:

    Sunt de acord cu fratele Marius. IN GENERAL asa e! Insa lumea e plina de exceptii. La fiecare lucru pe care il spun, se poate gasi un caz ce sa-l infirme cu brio. Totusi, spun…

    Unele fete raman necasatorite pentru ca ele cauta un barbat adevarat! Responsabil, de incredere, intelept, grijuliu. Un barbat in sensul in care si Domnul l-a dorit. La fel si baietii. Cauta femeia ACEEA, asa cum si-a dorit si Domnul sa fie EA.

    Din pacate nici femeile nu sunt asa cum ar vrea Domnul, si nici barbatii. Tanjim dupa ceva ce am fost candva si ce vom fii odata, si anume ceea ce Domnul a dorit sa fim! DAR deocamdata suntem doar cioburi, incercam sa ne „adunam” imaginea corecta, dupa indicatiile Lui. De multe ori clacam lamentabil.

    Diferenta dintre barbati si femei tine tot de structura sufleteasca a fiecaruia. Femeile reununta ceva mai greu la principii, sunt ceva mai incapatante si inflexibile. Nu e ceva rau, daca nu renunta la principiile corecte. Insa, uneori, se incapataneaza sa nu renunte la ceea ce nu e fundamental, totusi. Poate ar vrea mai apoi…dar e prea tarziu…. Ori, mai exista cazuri in care renunta, dar renunta tocmai la conditiile fundamentale.

    Barbatii sunt diferiti, mai practici, sa zic asa, mai adaptabili, nu se leaga asa mult de detalii, de aceea sunt mai putin predispusi sa se simta iritati de anumite amanunte.

    Apoi mai exista o categorie, mare la numar. Fete frumoase, destepte, simpatice, cumsecade care nu se casatoresc nu pentru ca nu ar fii dispuse sa dea o sansa, ci pentru ca nici macar nu li s-a oferit ocazia sa dea o sansa. Pur si simplu. Nu e vorba nici de cariera (stiu o gramada care ar renunta bucuroase, daca ar avea pentru ce…), nici de inaccesibilitate, nici de vreo problema a lor, ci pur si simplu traim intr-o vreme in care se intampla sa stii lume multa, fara sa cunosti cu adevarat, in care povestesti fara sa spui ceva, in care lumea zambeste dar sufletul doare.

    M-am nascut intr-o familie crestina, pocaita in sensul areligios al cuvantului :D. De aceea cumva, vad din afara, ce se intampla in biserica pe care o frecventez. Fetele sunt ori foarte accesibile, aproape…pe tava, ori „cetate intarita” – vorba unui frate :D. Dar ia ghiciti pe care le aleg baietii? Si da, fetele or fii de vina ca baietii nu lupta…dar pentru asta tot „cetatile” au de suferit, ca celalalte sunt maritate, nu? Cerc vicios… Bine, nu generalizez, mai sunt baieti carora le place sa cucereasca…

    Baietii, pe de alta parte, au teama ca de invita fata la un suc pentru a o cunoaste mai bine, trebuie sa se insoare cu ea, pentru ca fetele deja isi fac iluzii. Si au dreptate, isi fac, dar pot si renunta la ele. In acest fel se incurajeaza, din pacate, flirtatul cu jumatate din biserica, ceea ce duce, din nou, la suferinta. Ce incredere sa mai ai in asa „barbat”?

    Eu cred ca trebuie riscat in iubire, riscat…cu mare atentie!

  11. vio zice:

    Crede-ma , ma rog pentru ele si mi se rupe inima cand vad cat sufera, nu vorbesc doar ca sa ma aflu in treba ci vorbesc in modul cel mai sincer pentru ca si eu am tercut pe aici si am aceasta experienta.Am fost eu in cauza si sunt multe ca mine.
    Nu ma consider cu nimic mai buna.
    Descriu doar un caz a unei fete, care a fost dirijor de cor, o voce foarte buna, instarita d.p.de v. material,canta foarte frumos si a respins multi tineri si ajuns sa se casatoreasca la 45 ani cu un barbat divortat si mai in varsta decat ea.
    Cred ca daca am fi sincere cu noi insine am descoperi ca gresim.
    Circula o vorba prin popor si tind sa ii dau dreptate
    „dupa 25 de ani, cresc pretentiile si scad sansele”, din nou cu mentiunea ca nu se poate generaliza.
    am avut o colega de munca si o curta un baiat care lucra in aceeasi intreprindere.radea de el pentru ca avea o tinuta neglijenta si-l desconsidera(ea lucra la un birou), el a renuntat, s-a casatorit cu alta care l-a pus la punct si a devenit un om respecatbil.Ea a regretat mult ca l-a respins , are acum 47 ani si nu s-a casatorit.Nu-mi permit sa mai dau exemple dar multe am de spus.
    E adevarat si faptul ca sunt mai putini baieti evanghelici decat fete si faptul ca nu te poti casatori cu primul venit dar au si fetele vina lor.

    • R. zice:

      Sa inteleg ca tu te-ai maritat cu care a venit primul de frica sa nu ramai singura? Si apoi nu tuturor le este dat sa fie casatorite/ti.
      Tot casatoritii spun ca mai bine singur/a decat cu cineva nepotrivit. Stiu ei ce stiu.

  12. elisa zice:

    Cred ca totul este dat de Sus!
    Nu sunt de acord ca femeia trebuie sa se implineasca prin maternitate,asta nu depinde de noi;
    cunosc familii f.credincioase la care Domnul nu le-a dat copii,
    sau familii cu copii,dar necredinciosii ,si asa cum spune Domnul”cea casatorita cauta sa placa sotului ei”in timp ce cea necasatorita cauta sa placa Domnului.
    Decat un sot dificil si nerecunoscator,mai bine singura.
    Decat sa-ti para rau ca te-ai maritat,
    mai bine sa-ti para rau ca nu te-ai maritat.
    Esti mai ferice.
    Asta o spune o mama,de baieti.
    Unul nu s-a casatorit inca,desi era timpul..
    Altul s-a casatorit ,dar nu are copii.
    Eu,o mama care pentru zilele care ne asteapta,care deja sunt pe pamant,nu-mi pare rau ca nu sunt bunica;spre bucuria norei mele,(care credea ca sunt suparata ca nu-mi aduce nepoti)care se simte frustrata ca nu are copii.
    Totul este randuit de sus din ceruri,iar cei care”au”
    sa nu uite ca de la Domnul au;
    cei care nu au,,de la Domnul este..

  13. Claudia zice:

    Stimate Domnule Cruceru,

    Nu aş fi vrut să postez acest comentariu, fără să vi-l fi adresat în primul rând dumneavoastră. Pentru mine, este ca o mustrare în dragoste pe care am încercat să vi-o fac, şi care ştiu că se face iniţial între două persoane. Aş fi lăsat la latitudinea dumneavoastră dacă şi ce să postaţi din mesajul meu. Negăsindu-vă adresa de e-mail, nu am de ales decât să postez mesajul aşa cum l-am intenţionat. Intenţia mea nu a fost să vă jignesc în nici un fel; în ultimă instanţă, nu am discutat decât despre lucrurile pe care le-aţi afirmat dumneavoastră în primul rând.

    Încep prin a vă spune că sunt femeie, dar nu şi feministă. Pun curentul feminist pe acelaşi plan cu cel misogin. Sunt căsătorită şi mamă a trei copii, unii mari, alţii mici; încă nu sunt bunică. Deşi mă ocup şi mă simt foarte ocupată de treburile casnice, nu sunt nici casnică. Cu tristeţe afirm însă percepţia mea că trăim deja de milenii într-o lume misogină. Şi cu şi mai mare tristeţe afirm că mulţi creştini au contribuit la aceasta…

    Un exemplu pe care l-am găsit astăzi, de 1 Martie, în presa online:

    „Dacă aveţi curiozitatea să căutaţi în DEX sinonime pentru cuvântul “femeie”, veti avea o experienţă interesantă. Iată câteva exemple: muiere, soţie, nevastă, fustă, femeie de serviciu, servitoare, femeie (de stradă), persoană de sex feminin care si-a pierdut fecioria, prostituată.

    Să căutăm şi sinonime pentru “bărbat”? Primul e… om! Urmează, altele, ceva mai “modeste”: brav, curajos, cutezător, dârz, inimos, îndrăzneț, neînfricat, semeț, viteaz, voinic, harnic, activ, care muncește mult și cu folos, harnic, laborios, vrednic, înzestrat cu forță fizică, persoană plină de energie și de fermitate, om în toată firea. Si, desigur, cu voia dummneavoastra, ultimul sinonim pe lista: viril.

    Desconsiderarea femeii (adesea, inconştientă) se găseşte în tot şi în toate. E o moştenire genetică de care, se pare, ne e greu să scăpăm. Există şi în politică, şi în business, şi în media sau publicitate.”

    Aceasta este concluzia unui jurnalist de pe Voxpublica.

    Am stat mult să mă gândesc dacă să scriu şi să trimit aceste comentarii (care urmează). Mă auto-felicit pentru răbdarea pe care am avut-o de a nu scrie sub influenţa primului impuls după ce am vizionat seara de tineret din luna ianuarie, chiar dacă au fost lucruri care m-au tulburat destul de serios. Dar m-am străduit ca prin distanţare temporală să nu las să vorbească sentimentele ci mai ales raţiunea.

    Am citit comentariile de pe blog, cele mai recente, pe celelalte nu le-am găsit, probabil că au fost şi mai virulente printre ele. Sunt multe vorbe de înţelepciune pe care le-am găsit între comentarii, după cum au fost multe enunţate şi în prelegerea iniţială care a generat tot ce a urmat.

    Nu ştiu dacă nu au remarcat şi alţii aceste lucruri, dar pentru mine cel mai dureros şi mai iritant lucru din expunerea respectivă a fost amestecul mai mult decât ciudat şi deranjant între enunţuri adevărate şi înţelepte, şi altele mai puţin, care, cel puţin pe plan emoţional dacă nu şi cognitiv, contraziceau ceea ce fusese enunţat ca fiind de dorit din punct de vedere biblic.

    Unele dintre acestea se referă la observaţii pe care le-aţi făcut chiar în legătură cu propria soţie. Pentru un om care aduce omagii soţiei casnice care îşi împlineşte menirea, mântuirea chiar, în maternitate, fizică sau spirituală, în îngrijirea casei, afirmaţiile sarcastice vizavi de importanţa pe care soţia dumneavoastră o acordă, aparent, draperiilor, schimbării lor şi importanţei alegerii culorii draperiilor, plafoniere cu oglindă, etc, au fost, cel puţin pentru mine, percepute ca fiind jignitoare. Probabil că nu le-aţi intenţionat aşa, dar aşa au sunat. Părea o minimizare a dorinţei de frumos care este de regulă atribuită femeii, dorinţă care însă cred că însuşi Dumnezeu a pus-o în om, indiferent dacă e femeie sau bărbat. Nu discut despre proporţii, nu cred că poate nimeni discuta; aşa ceva este greu de cuantificat.

    După ce îţi începi discursul cu aparenta degradare, diminuare, a celei mai importante fiinţe umane pentru tine (după părinţii care ţi-au dat viaţă) – soţia, şi apoi mai ai pretenţia să vorbeşti biblic despre rolul femeii… ţi-ai transformat, cel puţin o parte din auditoriu, din colaboratori în „duşmani” (şi poate tocmai pe acei pe care doreai să-i atingi mai profund!).

    Apoi, să dai ca exemplu de soţie ideală un personaj din Caragiale, este o tactică lipsită de cea mai elementară înţelepciune, iertată să-mi fie vehemenţa! Personajele lui Caragiale sunt personaje caricaturale, extreme, menite să poarte caracteristici/trăsături îngroşate tocmai pentru a sublinia ridicolul, nepotrivirea lor, menirea lor de a fi luate în râs. În timp ce ascultam elogiul atitudinii soţiei din Caragiale, vedeam parcă cu ochii minţii zăbăluţa care se scurgea la colţul gurii doamnei respective, ascultând inepţiile iubitului soţ, aceleaşi… de zeci de ani, şi strălucirea tâmpă a unor ochi care nu dezvăluiau, din păcate, nici o urmă de inteligenţă! Să fie aceasta expresia dragostei, acceptării şi înţelegerii absolute? Doamne fereşte!

    Dragostea, încrederea şi acceptarea sunt vitale într-o familie. Dacă nu le găseşti acolo, vei fi tentat să le cauţi în altă parte. Dar în aceeaşi măsură, familia are rolul formator al primului critic, a cizelării în dragoste a caracterului celui de lângă tine. Chiar dacă este dureros, şi nimănui nu-i place critica, e mai bine să o primeşti de la cel care ştii că te iubeşte cu adevărat, decât să o auzi, sau percepi de la străini, chiar fraţi fiind.

    Sper că nimeni dintre cei care-şi spun creştini nu gândesc că femeia nu ar avea dreptul de a face observaţii soţului ei. Dacă acest lucru ar fi adevărat, mă întreb în ultimă instanţă de ce a dotat Dumnezeu cu inteligenţă femeia? Majoritatea treburilor zilnice, chiar şi maternitatea, solicită prea puţin intelectul. Nu vreau să jignesc prin aceasta în nici un fel femeile casnice. Orice femeie, chiar şi cele cu carieră îşi dedică suficient timp acestor treburi, pentru că de obicei nimeni altcineva nu le face în locul lor. Dar chiar şi o casnică îşi va investi inteligenţa în alte lucruri, nu în spălarea vaselor, rufelor, ştergerea prafului, etc…

    Un alt clişeu, tipic aş putea spune pentru o anumită categorie de bărbaţi, în care sper din tot sufletul că vă încadraţi doar din dorinţa de a vă face mesajul atractiv şi amuzant (în mod nefericit însă, pentru că a produs doar efectul contrar!), se referă la episodul – poliţista. Se pare că vor mai fi scris şi alţii pe această temă, nu am găsit comentariile, dar deduc din titlul mesajului dumneavoastră – crătiţiste, poliţiste, etc… Nu elaborez prea mult pe marginea subiectului. Afirmaţia cea mai nefericită s-a referit, cred eu, la abilităţile ortografice şi caligrafice ale doamnei în cauză, care vi s-ar datora (!) în ciuda meseriei cu renume nefast pe care o profesează…

    Cât despre potrivirea sau nepotrivirea unei femei în meseria de poliţist, nu pot să spun decât că rolul unei femei în această meserie este vital în special în cazurile care implică ca victime femei – nefericite beneficiare ale tratamentului „drăgăstos” al sexului opus.

    Sunt de acord şi nu susţin ca potrivită petrecerea exclusivă a timpului de serviciu în compania solitară a unui coleg de sex opus; dar atenţie, acest lucru este valabil atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Şi apoi, dacă aceea doamnă îşi făcea meseria cu adevărat, era mai mult pe şosea decât în habitaclul maşinii!

    Nu cred că există profesii nepotrivite pentru femei. Femeia, ca şi bărbatul de altfel, este capabilă să îndeplinească orice meserie, atunci când nevoia o cere. Un exemplu elocvent poate fi adus din timpul războaielor, când femeile rămase acasă au fost de la metalurgiste, tractoriste, până la surori medicale, absolut de toate; bărbaţii erau pe front… (Şi culmea, majoritatea războaielor le-au purtat în numele credinţei! Mai puţin din pricina a ceea ce se ascunde sub afirmaţia celebră – cherchez la femme… Nu că nu au existat femei manipulative în istorie. Dar nu vă miraţi de acest efect atunci când ţineţi în mod voit o fiinţă la fel de inteligentă ca dumneavoastră într-o poziţie de inferioritate. Şi nici nu cred că manipularea ar fi o calitate exclusiv feminină! Închid paranteza).

    Cam acestea ar fi barierele emoţionale pe care eu le-am perceput în mesajul dumneavoastră. Nu sunt cele mai importante, dar contează. (Sper ca ceea ce am scris până acum să nu constituie pentru nimeni o barieră emoţioanală în a mă „auzi” în ceea ce vreau să spun în continuare). Poate că intenţia dumneavoastră a fost doar să vă „coloraţi” expunerea, dar de foarte multe ori aceste mesaje reflectă mai acurat credinţele noastre reale, interne, decât ceea ce afirmăm apoi „la rece”.

    Cel mai important însă este ceea ce aţi afirmat apoi cu tărie despre rolul şi locul femeii, construit din diverse tablouri biblice. Departe de mine să afirm că tot ceea ce aţi spus este greşit, dar tocmai mixtura aceasta între lucruri adevărate şi neadevărate este cea mai bulversantă. (Şi atenţie, aţi făcut acelaşi gen de „greşeli” şi la ultima seară).

    Aşa apar şi ereziile, din mesaje care conţin într-o proporţie mare adevăruri, dar odată cu lingura de „medicament” alunecă pe gât şi picătura de otravă. Şi toată istoria ne-a dovedit-o că picătura de otravă este mai puternică şi erodează efectul celui mai potrivit medicament dacă nu este contracarată la timp.

    Din acest tip de interpretări succesive, perpetuate milenii la rând, încărcate din păcate cu o doză bună de misoginism, s-a ajuns ca şi în sec.XXI să citim aceleaşi îndemnuri directe sau indirecte la adresa femeilor, traduse cel mai bine prin cuvintele – „La cratiţă cu voi!”, chiar dacă literal nu asta vor să însemne.

    Că de ce ar trebui să fie femeia casnică (scuzaţi exprimarea, dar am forţat-o în mod intenţionat) nu am înţeles nici chiar dacă am încercat să ascult cu multă atenţie argumentele. Faptul că o femeie căsătorită trebuie să fie casnică, reflectă doar insecuritatea bărbatului ei. Ca el să fie domnul şi stăpânul absolut, ea nu trebuie expusă nici unor influenţe exterioare? Ca să nu aibă contraexemple? Ca să nu-şi mânjească sufletul imaculat cu bădărăniile altor bărbaţi din societate? Sunt singurele lucruri nu argumente pe care eu le pot pune sub acel „trebuie”.

    Admit ca foarte pertinentă situaţia în care cei doi, împreună, hotărăsc ca ea să rămână casnică, din diverse motive: mulţi copii mititei, implicare mare în slujirea unor bolnavi, săraci, părinţi bolnavi, sau alte situaţii. Dar contextul economic în care trăim nu permite de cele mai multe ori acest lucru, chiar şi acolo unde poate s-ar dori această situaţie.

    În vremurile istorice, când femeia părea să fie casnică, la fel de casnic era şi bărbatul ei (excepţie făcând excursiile la bodegă, sau la agora/poarta comunităţii, cum era la evrei, unde se încheiau afacerile – ocupaţii, istoric vorbind, exclusiv bărbăteşti). Femeia nu putea încheia tranzacţii pentru că acestea erau cutumele societăţii în care trăia, şi nu pentru că nu ar fi fost în stare să o facă.

    Nu uitaţi vă rog, toate textele biblice au un context temporal, istoric/cultural, în care se încadrează, context din care nu pot fi rupte forţat şi transpuse ad literam într-un alt timp istoric, o altă societate. Principiile sunt transferabile, nu şi aplicaţiile; este imoral a impune aplicaţii, ele sunt adaptabile.

    Dar revenind, femeia muncea cot la cot cu bărbatul ei; chiar dacă nu ţinea ea de coarnele plugului, înfrunta acelaşi soare arzător şi îşi îndoia spatele în aceeaşi măsură. Şi apoi, de cele mai multe ori, tot ea gătea şi masa pentru toţi ai casei când ajungea acasă seara. Copiii, pentru care ar trebui poate acum să stea femeile acasă, erau fie luaţi la câmp cu întreaga familie, fie lăsaţi acasă, dar în ambele situaţii supravegheaţi de obicei de un membru mai în vârstă al familiei, bunică, mătusă, frate mai mare. Situaţia nu mai este la fel de comună şi azi pentru că nu mai există familia lărgită, extinsă, gospodăria tradiţională, aşa cum era mai de mult. Copiii însă în acele vremuri îşi însoţeau părinţii în toate treburile gospodăriei de cele mai multe ori, şi în felul acesta învăţau mersul gospodăriei, aceasta era şcoala lor!

    Ce ar trebui să înveţe astăzi un copil stând acasă? Cum să fie casnic? Astăzi meseriile nu se mai practică pe lângă casă. Grădiniţa, şcoala, sunt într-un fel serviciul copilului, pregătirea lui pentru integrarea în societate. Nu vreau să elaborez aici despre calitatea serviciilor oferite de aceste instituţii, dar răspunderea asupra calităţii acestor servicii ar fi bine să ne-o atribuim şi nouă. Facem parte din societate şi nu ne împiedică nimeni să nu ne implicăm. Acasă va învăţa, de la mama şi tata – împreună – cum să fie om, cum să fie soţ/soţie, părinte, la rândul lui. Şi lucrurile acestea le va învăţa prea puţin din ceea ce i se va spune, ci mai ales din ceea ce va experimenta zi de zi.

    Apoi, ca să termin cu subiectul – femeia creştină de dorit casnică – dacă aceasta este situaţia ideală, atunci ce să se facă fetele care nu ajung să se mărite niciodată? Din ce aţi spus dumneavoastră, ele rămân sub autoritatea familiei. Ce ar trebui să facă această familie? Să le ţină acasă? Doar ele vor fi fiind şi mai vulnerabile decât doamnele căsătorite, nu?

    De la pastorul bisericii mele am învăţat că fiecare lucru pe care îl faci, mic sau mare, să îl faci ca pentru Domnul. De fapt aşa scrie în Biblie; dar dânsul insista asupra acestui lucru ca aplicaţie, referitor la şcoală, sau orice activitate în care este implicat un creştin – să fii cel mai bun, să faci cel mai bine, ca pentru Domnul. Dacă o fată creştină urmează acest îndemn şi este cea mai bună la şcoală, credeţi că e bine să rămână casnică? Sau poate ar fi bine să nu ne mai trimitem fetele la şcoală…

    Nu elaborez mai departe, pentru că este deja ridicol.

    Am urmărit de curând o emisiune la BBC despre istoria creştinismului, şi concluzia a fost că acesta a supravieţuit şi a influenţat de-a lungul istoriei datorită faptului că s-a adaptat contextului cultural în care se afla. Amişii nu prea influenţează pe nimeni, chiar dacă sunt foarte dedicaţi; călugării deasemenea. Nu uitaţi cuvintele Domnului nostru Isus Hristos: „Tată, nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău”. Lucrul acesta şi faptul că Dumnezeu a creat atât bărbatul cât şi femeia după chipul şi asemănarea Lui, cred că ar trebui să-l înţelegem cu toţii, înainte de a ne impune tot felul de modele aberante, şi total nebiblice. Că nu suntem identici, se înţelege de la sine.

    Dar dacă Biserica, cu nucleul ei mai mic familia, sunt menite să reflecte relaţiile din cadrul Trinităţii, care personaj al Trinităţii este casnic sau mai lipsit de importanţă, mai slab?

    Da, este necesar a fi înţeleasă problema autorităţii, singura care ar trebui discutată, în contextul în care atât bărbatul cât şi femeia se află sub autoritate – cea a Domnului Isus Hristos. În familie, ca şi în societate, trebuie să existe o anumită ierarhie, limite şi reguli consimţite, tocmai ca unul să nu ajungă să o ia „hăis” şi celălalt „cea”, ca să folosesc o expresie consacrată, şi nu pentru că unul ar fi mai inteligent sau mai dotat decât celălalt…

    Autoritatea însă nu se impune prin umilire ci prin slujire, dragoste!

    Aş încheia cu analogia pe care Pavel o face despre Biserică ca trup (Capul este Hristos) şi rolul mădularelor în trup. Nu există mădulare mai importante decât altele, pentru că ele nu ar supravieţui unul fără celălalt; şi nici nu sunt categorizate în funcţie de sex! Doar învăţătorilor li se adresează avertizarea – vor lua o pedeapsă mai mare! Atenţie, purtaţi o responsabilitate uriaşă.

    Creştinismul şi-a pierdut în mare măsură credibilitatea tocmai datorită „invenţiilor” şi interpretărilor aberante pe care le-au atribuit unii sau alţii ca fiind ale lui Dumnezeu. Un exemplu banal – să susţii că pământul este centrul Universului, şi multe altele din păcate care se încadrează în aceeaşi categorie…

    Dacă vrem să-L arătăm pe Domnul celor din jurul nostru, trebuie să Îl trăim pe El, nu să ne impunem idiosincraziile. Chiar dacă fiecare dintre noi a fost creat ca fiinţă unică şi irepetabilă, în toată această diversitate Adevărul este unul singur! Licenţele în creştinism s-au transformat de cele mai multe ori în erezii.

    P.S. Rog pe toţi cei care postează pe site-uri creştine – verificaţi-vă ortografia. Nu este bine nici pentru fraţii noştri care ne citesc, cu atât mai puţin pentru cei care ar vrea să cunoască mai mult despre Dumnezeu şi se împiedică în numărul de „i”-uri, cratime puse sau nepuse, exprimări nefericite. Daţi eventual şi altcuiva din casă să vă citească. A greşi este omeneşte, şi noi suntem oameni, dar prea multe greşeli ajung să reflecte altceva.

    P.P.S. De când am intrat ultima dată pe blog am observat că au apărut nenumărate mesaje referitoare la fetele nemăritate. Dacă există durere, sunt cu sufletul alături de ele. Dar aveţi grijă să nu transformaţi într-o durere ceea ce nu merită.

    Aş putea spune în glumă că nu vă compătimesc pentru că nici voi nu mă compătimiţi pe mine, cea căsătorită. Nu uitaţi, cuvântul căsnicie este foarte apropiat din toate punctele de vedere cu căznicie, chiar şi acolo unde există multă dragoste. Iar să creşti un copil, numai cine îi are ştie cât este de „uşor” şi împlinitor.

    Şi apoi oamenii au un talent extraordinar de a-şi dori, suferi, pentru lucruri pe care nu le au; oamenii îşi doresc întotdeauna altceva.

    Nu vreau să minimizez în nici un fel suferinţa, încurajez doar în a vă găsi alinarea în lucrarea pe care o faceţi pentru Mirele ceresc.

    Nimic de pe acest pământ, oricât de perfect ar fi, nu împlineşte! Omul se duce de obicei în mormânt cu acel tânjet după ceva, altceva…

    • Nicu D. zice:

      Un raspuns pertinent. Argumentele sunt pe masura. Pentru a avea o homiletica buna trebuie sa ai o exegeza buna….iar unele lucruri nu se transfera 1:1.

    • Marius David zice:

      Stimată doamnă Claudia,
      comentariul dvs. este foarte lung, dar respect foarte mult efortul de a-l scrie şi conţinutul ideatic pentru a nu vă răspunde punctual, dacă va fi posibil.

      1. acest blog există în primul rînd pentru mine, iertaţi-mi egoismul, dar eu vreau să învăţ, aşa că primesc orice fel de mustrare, dacă este argumentată. Am considerat util să las comentariul dvs. on line pentru că este foarte instructiv, aşa cum a sesizat şi Claudiu Lupu.
      2. Aşa cum dvs. nu sînteţi feministă, nici eu nu sînt misogin. Anumite afirmaţii îmi sînt scoase din context şi criticate cu o hermeutică a suspiciunii. Cum poate fi misogin cineva care a fost crescut de o femeie văduvă, rămasă văduva la 27 de ani şi cu o soţie exemplară, cu o soacră pe care am iubit-o ca pe mama, femeie extraordinară, pe care am asistat-o la trecerea dincolo. Urăsc bancurile cu blonde, cu soacre, cu neveste proaste şi toată gama care se întinde de aici încolo. Am o fiică de 18 ani, un băiat de 13 ani, anul viitor, în 2011 vom împlini 20 de ani de căsnicie, de 24 de ani lucrez cu oameni şi predic Evanghelia, de 15 ani sînt pastor.
      3. Nu invocaţi dicţionarul, am un dispreţ filologic legitim faţă de acea creaţie invocată de unul dintre foştii comentatori de pe aici. Prolbabil DEXul este cel mai util la Scrable, dar nu la definiţile de care noi avem neovoie aici pentru o ddiscuţie productivă. Ştiu cum a fost făcut acest DEX, aşa că sîntem pe aceeaşi dungă la acest capitol.
      4. Şi eu vă felicit pentru abţinerea de la primul impuls, iată că funcţionează. 🙂 Şi la mine!
      5. Legat de perdele… şi de alte afirmaţii, aparent sarcastice. Aşa cum bine aţi observat, împletesc anumite afirmaţii cu autorironie şi cu anumite chestiuni care sînt menite, din punct de vedere retoric să ţină trează atenţia auditoriuli, sînt afirmaţii-semnal. Este un procedeu retoric pe care mi l-am asumat, pentru că lucrez cu o generaţie care are capacitatea de atenţie slăbită de ceea ce face în cursul săptămînii. De aceea împletesc anumite adevăruri biblice pe care le presar printre glume, afirmaţii şocante, paranteze etc. Este mult de discutat despre aceste procedee. Aţi observat foarte bine ceea ce fac. Voiam să vă explic strategia din spate. În felul acesta se realizează următorul lucru… Cea mai mare parte din tot ceea ce spun eu se uită, rămîn anumite afirmaţii pe care le repet la intervale. Daţi-mi o altă soluţie pentru o sală în care sînt 500 de tineri, care ascultă 1 oră. Eu atît m-am priceput.
      6. Chesiuntea cu draperiile este o glumă pe care o facem la noi în casă. Nu avem perdele de fapt. 🙂 Nici draperii. nu era o afirmaţie sarcastică la adresa soţiilor, ci la adresa soţilor care nu sînt în stare să se uite la detalii. Am vrut să sublilniem diferenţele de construcţie şi de viziune între noi. Îmi pare rău dacă dvs. v-aţi simţit vizată sau jignită. De fapt bărbaţii se pare că se uită mai mult în oglindă decît femeile. Aşa spun statisticile. Era o observaţie de tip.. lovitură de biliard. Pare o ironie la adresa femeilor, dar este îndreptată spre incapacitatea bărbaţilor de a dat atenţie detaliilor, la fel cum a fost şi obeservaţia despre bîrfă. De ce nu v-a deranjat şi observaţia diespre soţi, dacă sînteţi căsătorită? V-am jignit şi soţul 🙂
      7. Profesia mea este de filolog. Aici ne despărţim în privinţa lui Caragiale. Îmi pare rău că la şcoală v-a fos prezentat ca un autor comic. Este unul dintre cei mai profunzi tragicieini. Aţi văzut Năpasta? Schiţele lui sînt foarte triste de fapt. Domnul Goe? Cîte lecţii despre educaţie! Susţin în continure că Conu Leonida faţă cu reacţiunea este unul dijntre cele mai frumoase texte romantice scrise vreodată în literatura universală. TRebuieînsă citit în subtext. Ce s-a întîmplat după asta? Două emailuri am primit de la două persoane care s-au apucat să citească EPNTRU PRIMA DATA ACEASTĂ piesă. Una a sfîrşit cu lacrimi în ochi lectura. Părerea mea este că s-a meritat incitarea. Dvs. ce credeţi? Vă rog să ascultaţi încă o dată.. n-am dat exeplul de soţie IDEALĂ. nu-mi puneţi cuvinte în gură, ci de poveste romantică. Aşa am spus şi alaltăieri. Am repetat ideea.
      8. Da, asta am spus duminica seara, incredientul cel mai important… increderea, dragostea care acoperă totul, crede totul, suferă totul. Aici sîntem de acord.
      Despăre critică? Soţia mea este cel mai aspru critic al meu. Imi iau critica dupa fiecare seară. Mă tem ami mult de ceea ce spune ea, decît de ceea ce întîlnesc pe blog sau în email.
      9. Nici gînd să dispreţuiesc intelectul unei femei. Chiar dacă soţia mea este casnică şi nu are doctorat în ştiinţe, ştie mai multe lucruri decît vă puteţi închipui şi mă ajută mai mult decît vă imaginaţi. Ba, are propriile ei proiecte.
      10. Chestiunea cu femeia-politist este o reluare dintr-o postare mai veche, am scris despre asta. Am dat şi link-ul. Aici, dincolo de ironia referitoare la profesiaa tît de ridiculizată nu numai în cultura noastră, am spus „să ştiţi că sînt şi poliţişti care ştiu să scrie frumos… „. Ţinta mea a fost alta: TIMPUL, timpul petrecut lîngă familie. Voi fi mai atent data viitoare şi voi face mai multă economie de astfel de observaţii, care, aveţi dreptate, pot fi ijignitoare pentru alţii. Mulţumesc de observaţie. Da, cred că pot fi situaţii în care prezenţa unei femei-politţist este necesară.. percheziţiile coroporale în aeroport epntru femei suspecte. Ştiu. Problema pe care am ridica-o eu era legată de timpul petrecut în prezenţa altui bărbat, timp care nu era egalat cu timpul petrecut cu soţul.
      11. Cred că sînt meserii pe care femeile nu ar trebui să le îndeplinească, tehician de mine antipersonal, ar fi una. Aşa cum sînt profesii pe care bărbaţii nu le pot îndeplini. Admiteţi, vă rog, că sîntem creaţi diferit şi pentru anumite profesii ne sînt necesare anumite abilităţi pe care noi, bărbaţii, nu le avem în mod natural, aşa cum dvs., femeile, nu le aveţi în mod firesc.
      12. V-aş ruga să identificaţi „otrava” din ultima seară. Spuneţi că odată cu medicamentul vine şi otrava. Vă ascult.
      Repet: n-am spus LA CRATIŢĂ! Nu ştiu de unde aţi tras concluzia că un bărbat care are soţia cascnică este mai stăpîn şi mai absolut domn decît cel care are femeia în oraş, la lucru, dimpotrivă, susţin că cel de-al doilea este mai dezavantajat. Lucrează mai mult, depunde mai mult efort, şi îşi tratează femeia car pe o regină, cao prinţesă. Soţia mea este cascnică în această paradigmă a reginei mult prea preţiooase pentru a o trimite pe cîmp, cu energii mult prea greu de recuperat pentr ale risipi în alte fîntîni decît izvorul casei noastre din care se adapă copii. Am fost împreună de acord că aceasta este cea mai convenabilă variantă pentru ea ACUM.
      Asta nu înseamnă că nu a lucrat niciodată şi că nu va mai lucra niciodată, dacă asta doreşte şi asta o face să se simtă împlinită. Am luat această hotărîre spăre cel mai mare bine al dînsei, nicicum spre cel mai mare bine al meu.
      Dacă ar fi fost să mă gîndesc la mine… ce credeţi? Nu ne-ar fi prins bine încă 10-15 miioane în plus în casă, bani epntru care acum eu trebuie să alerg SINGUR?
      Da, înţeleg de unde se trage interpretarea dfvs. Din presupoziţia atît de răspîndită în bisericile noastre că femeia trebui esă fie fabrică de copii şi bucătăreasă şefă. Atît. Greşit! Eu nu îmi tratez soţia astfel.
      13. Încă nu am descorit sau nu mi-am dat eu seama dacă aţi citit totuşi cu ochi critic Proverbe 31. TEma de data trecută. Nu-i aşa că ar fi interesant un studiu pe această temă împreună?
      14. Am înţeles criticile dvs. Aveţi alte soluţii decît cele pe care le discutăm aici? Se pare că din nou îmi puneţi cuvinte în gură într-o formă grosieră de această dată: ” femeia creştină de dorit casnică – dacă aceasta este situaţia ideală, „. Vă rog să îmi indicaţi minutul în care am spus aşa ceva? REpet pînă la oboseală: este vorba de priorităţi, iar timpul alocat pentru diverse chestiuni arată priorităţile noastre. Dacă ajungem la concurenţa copii versus carieră, atunci s-ar putea să vă îndreptaţi inevitabil spre concluziile mele: pentru o vreme, în anumite situaţii BĂRBATUL TREBUIE SĂ SE SACRIFICE. Asta am vrut să spun, nimic altceva.
      Nu văd maternitatea ca un sacrificiu, ci ca o împlinire. De ce interpretaţi maternitatea şi statul în jurul casei ca o corvoadă şi o pedeapsă? Asta nu pot pricepe cu niciun chip. De ce-l consideraţi invidiabil şi favorizat pe un bărbat care merge la lucru şi face o amărîtă de carieră? Din nou nu pricep?
      15. Pastorul dvs. are dreptate şi sînt cu totul de acord cu dînsul. Orice lucru ca pentru Domnul şi cu aceeaşi dragoste.
      16. Da, problema autorităţii merită discutată conform textelro din 1 Cor şi Efeseni. Am un text care s-ar putea să vă intereseze… http://patratosu.wordpress.com/2008/03/31/femeia-sa-se-teama-de-barbat/
      17. Deja mă jigniţi prin chestii de genul: „Creştinismul şi-a pierdut în mare măsură credibilitatea tocmai datorită „invenţiilor” şi interpretărilor aberante pe care le-au atribuit unii sau alţii ca fiind ale lui Dumnezeu. Un exemplu banal – să susţii că pământul este centrul Universului, şi multe altele din păcate care se încadrează în aceeaşi categorie…”. E ridicol să vă răspund unei asemenea insinuări. Le-am răbdat pe cele de mai sus legate de acuztele de erezie şi altele, datorită dialogului extrem de interesant.
      18. îmi pare rău că pentru dvs. cele două paronime se apropie atît de mult (Nu uitaţi, cuvântul căsnicie este foarte apropiat din toate punctele de vedere cu căznicie, chiar şi acolo unde există multă dragoste, spuneţi dvs. ), poate de aici şi ceva amărăciune pe care o resimt pe ici pe colo în comentariul dvs. Încercaţi totuşi să priviţi şi dintr-un alt punct de vedere.

      Mulţumesc din nou pentru comentariul lung, consistent, provocator, sper că acum este ceva mai clar.
      ŞI pentru asta există blog 🙂

    • adrian zice:

      Am citit cu interes acest comentariu (si, chiar daca nu sunt de acord cu toate punctele expuse, cred ca a meritat, in ciuda lungimii lui).
      Nu am intentia sa initiez o polemica, dar nu am inteles afirmatia cu „majoritatea razboaielor purtate in numele credintei”. Se intelege: purtate de catre barbati (femeile erau acasa, la forja, pe tractor, in mina etc.), de unde deducem ca pacifismul este un atribut specific feminin.
      Astfel de afirmatii sunt gratuite si nu au niciun suport istoric. In primul rand, razboaiele s-au purtat si se poarta pentru impartirea resurselor (de orice fel), nu pentru principii (religioase). Navalirile mongole au avut scopuri religioase? Imperiul Roman si-a purtat razboaiele de cucerire in virtutea propovaduirii unor crezuri?
      Chiar si atunci cand combatantii (barbati, sa nu uitam!) au clamat principii religioase, tot impartirea resurselor economice a fost miza (asa cum razboiul troian s-a purtat din cu totul alte motive decat orgoliul ranit al unui sot, iar campania lui Cezar din Egipt a avut ratiuni mai serioase decat nasul Cleopatrei). Hitler a fost votat (si) de multe femei, iar sprijinul financiar de care a beneficiat s-a datorat in mare parte influentei sotiilor unor magnati importanti. Istoria nu este chiar asa de „patriarhala” cum pare la prima vedere.

      Nu cred ca Marius Cruceru a vrut sa spuna ca femeile nu sunt la fel de inteligente (si de capabile, in general) ca si barbatii. Eu nu am inteles asta din mesajul lui.
      Este posibil ca relexele feministe sa nu fie cu totul absente in aprecierea spuselor lui.

      Da, sunt meserii nepotrivite pentru o femeie, asa cum sunt meserii nepotrivite pentru un barbat. Asta nu implica un raport de superioritate/inferioritate intre sexe.
      Un exemplu: meseria de soldat este nepotrivita pentru o femeie (nu ca ar fi potrivita pentru un barbat, dar, din pacate, societatea in care traim inca are nevoie de asa ceva). Numai ca, alimentati de fantezii cinematografice, am inceput sa credem in personaje gen Xena… Mie mi se pare un avantaj pentru femeie sa nu fie potrivita „by default” pentru unele meserii. Asta o ridica, nu o coboara, tocmai pentru ca NU este potrivita „ontologic” (ca sa folosesc un cuvant pretios) pentru unele meserii „murdare”!

      Cat despre meseria de politist (apropiata, ca fisa a postului, de meseria de soldat), am impresia ca dumneavoastra credeti ca o politista este, in primul rand, un fel de psiholog ad-hoc pentru femeile agresate, care au, in aceste conditii, pe umarul cui plange si cui se confesa. Va inselati, un politist trebuie sa (si) imobilizeze un agresor, sa puna catuse si, de multe ori, sa loveasca (mai ales ca nu prea au dreptul sa-si foloseasca arma).
      Am fost martor la cateva incidente in care doamna politist a asistat neputincioasa (cu clasica agenda la brat), asteptand sa apara colegii… M-am intrebat atunci de ce trebuie sa o platim daca nu poate face aceasta meserie, daca nu poate ajuta in acea situatie concreta?!
      Nu de inteligenta este vorba (istoria stiintei ne ofera multe exemple de femei exceptionale), nici de misoginism. Lumea in care traim ne ofera exemplul unei Margaret Thatcher, unei Elisabeta I, Marie Curie, dar ne aducem aminte si de o Elena Ceuasescu (ca sa dau doar un exemplu negativ). Avem exemple de femei exceptionale si femei mediocre, asa cum avem barbati exceptionali si barbati mediocri.
      Pur si simplu, unele lucruri sunt facute mai bine de barbati, altele de femei, in virtutea unei difernete structurale de ordin psihologic. Te-am inteles bine, Marius?

      PS: mai mult decat ortografia, cred ca ar trebui sa ne verificam calitatea argumentelor. Nu intotdeauna retorica si ortografia impecabila tin loc de argumente. Mai tastam aiurea pe aici, daca filologul-sef ne iarta, ne veti ierta si dumneavoastra.

  14. vio zice:

    Draga, R nu am spus ca m-am casatorit sa nu fiu singura ci am spus ca am avut un „model” de sot creeat de mintea mea iar Domnul care cunoatse toate lucrurile a hotarat altceva pt mine.Cred ca asa este mai bine.Eu sunt fericita.
    E adevarat ca nu tuturor le e dat sa se casatoreasca dar daca o persoana sufera pt ca nu este casatorita nu stiu daca chiar este ok.

  15. Rodica Botan zice:

    Cred ca eu sint cu ortografia la verificat. Din nefericire…n-am pe nimeni prin casa sa o verifice. Asa ca imi ramine doar posibilitatea de a-mi cere scuze – (cu cealalta, de a nu mai scrie comentarii, nu-s de acord!!!)… Ma bucur ca s-au rezolvat insa dintr-o suflare toate celelalte problemele – (incluzind gramatica).
    🙂

    Am citit zimbind, amintindu-mi motivul pentru care am dat numele fetei mele mai mici…Deborah, (soldat, politician, mama, poet, prorocita…) si toate astea intr-un timp istoric cind mai toate femeile erau la cratita…

    Fiecare comentariu vorbeste dintr-un punct de vedere ( al celui care scrie) si din experienta ce o are.
    „Dar de la inceput nu a fost asa”…scrie in Biblie intr-o imprejurare…si eu cred ca Dumnezeu a avut un plan si orice deviere de la planul Lui aduce repercusiuni; ne place sau nu ne place.

    Nu cred ca ii era greu Lui Dumnezeu sa furnizeze suficienti baieti pentru fetele noastre…din nefericire pe planeta asta se fac atitea avorturi si s-au facut de atita vreme. Poate acolo s-a pierdut o parte din echilibru…

    Multe ginduri pe aici…dar daca as fi la inceputul vietii as visa la relatia ce au avut-o primii oameni in Eden. Cred ca Dumnezeu a intentionat sa-i faca fericiti si a creat mediul potrivit…si ce altceva vrem in viata?

  16. Claudiu Lupu zice:

    Dragă Claudia, felicitări!
    Este probabil cel mai echilibrat, mai argumentat şi mai de bun simţ comentariu la această postare. Dacă bisericile noastre ar avea măcar câte o soră-mamă care să gândească precum dumneavoastră probabil că ar creşte semnificativ şansele ca noi bărbaţii să ne vindecăm de misoginism, iar femeile să uite de feminism.
    Ferice de copiii dumneavoastră, pentru că băieţii pot învăţa de la dumneavoastră cum să-şi iubească şi să-şi respecte soţiile ca nişte bărbaţi adevăraţi, iar fetele să-şi dobândească respectul şi admiraţia din partea bărbaţilor cu dragoste, în maturitate şi echilibru, aşa cum „m-aţi cucerit” dumneavoastră pe mine.
    Fiţi binecuvântată!
    Cu deosebit respect,
    Claudiu Lupu.

  17. Joy zice:

    Stimate domnule Marius Cruceru,

    Intervin din nou mai ales pentru a-mi cere scuze de la dvs pentru tonul comentării anterioare şi pentru atacurile la persoană. Cu toată sinceritatea: îmi pare rău.

    Sunt convinsă că nu aveţi idee despre ceea ce se află în sufletul acestor fete nemăritate, altfel nu aţi fi dat tonul şi nu aţi fi încurajat blamarea lor.
    Am să încerc să vă ajut şi eu să înţelegeţi ce se întâmplă de fapt dincolo de ceea ce se vede la prima vedere.
    O fată poate să fie foarte frumoasă şi foarte deşteaptă, aşa cum spuneţi dvs, şi totuşi să nu se simtă aşa, oricât ar încerca să pareze altfel.
    Dar poate fi singură şi pentru că nu poate lega contacte sociale. Există ceva ce nu se poate pune atunci în cuvinte, dar te simţi altundeva decât ceilalţi, într-o lume a ta, într-un fel ca izgonit din paradis, într-un fel de absenţă… Şi, da, strădaniile tale de a fi ca ceilalţi în aceste condiţii te duc la epuizare şi apoi la depresie, izolare etc.

    Opţiunea fetelor pentru carieră şi nu pentru măritiş poate ascunde răni sufleteşti adânci.
    Este posibil ca ceea ce a văzut în propria familie să-i taie dorinţa de a experimenta aşa ceva. Dar este posibil şi să fii marcat pe viaţă, încă din primii ani, să nu fi primit bagajul esenţial de viaţă de la părinţi: acela de a te simţi iubit. Viaţa este plină de greutăţi, căsătoriile hotărâte de părinţi pot fi catastrofale. Şi totuşi copiii apar pe lume, fără voia lor, fără voia părinţilor. Nimeni nu-i de vină că, în aceste condiţii, copilul este departe de a fi primit aşa cum ar trebui: cu braţele deschise, cu bucurie. Este o povară a vieţii în plus. Nu este prima prioritate a familiei, i se asigură biologic totul dar… fără iubire.
    Copilul creşte, se întreabă singur şi îşi răspunde singur. Unde nu-şi poate răspunde singur imaginaţia lui bogată va inventa răspunsuri grave, cu conotaţie pesimistă. Va creşte cu această tristeţe în suflet pe care nu i-o remarcă nimeni, poate, doar atunci când trebuie să facă poze şi i se spune să zâmbească şi el nu pricepe: de ce să zâmbească dacă nu poate, dacă nu-i vine? Rămâne doar poza mărturie peste zeci de ani. Şi chiar şi acum, după o viaţă, se simte la fel de rău în faţa aparatului de fotografiat…

    Dacă te simţi nefericit în mod inevitabil te simţi şi vinovat. Nu poţi lupta direct împotriva acestei culpabilităţi care îţi roade viaţa. Dar poţi lupta să te vindeci de nefericire. Aceasta este obligaţia noastră de om. Este valabil atât pentru fetele singure cât şi pentru cei aflaţi în situaţia de a fi părinţi. Trebuie depistate cauzele nefericirii, schemele aducătoare de moarte gravate în noi.

    În aceste condiţii, aceste fete care îşi urmează cariera nu sunt dezorientate, ci îşi urmează un instinct sănătos: acela de a lupta să răzbată singure în viaţă. Sunt de admirat, nu de blamat.

    Comentariul este deja prea lung. Ce am vrut eu să transmit aici este o pledoarie pentru o privire de compasiune şi nu de judecare, de simpatie şi nu de moralizare.

    Şi încă ceva: apropo de autoritatea părintească. Luptă cineva şi pentru DREPTURILE copiilor? Isus iubea în mod deosebit copiii. Cred că mai ales de la El ar trebui să învăţăm atitudinea faţă de copii.

    Încă odată vă rog cu toată sinceritatea să acceptaţi scuzele mele.

    • Marius David zice:

      Draga Joy, ieri am făcut post de la blog, de la comentarii. M-am felicitat pentru această decizie azi, uite că a meritat.
      Voi reveni la primul tău comentariu. Este mult de discutat.
      Deocamdată, cîteva precizări:
      1, scuzele sint acceptate. Am inteles durerea din spate, deci este scuzabil tonul.
      2. da, înțeleg perfect ce spui. Ca pastor am văzut ce înseamnă familii disfuncționale. De 24 de ani lucrez cu oameni. eu însumi provin dintr-o familie disfuncțională. Am crescut de la 5 ani fără tată. Mama a rămas văduvă la 27 de ani. A lucrat. nu s-a mai recăsătorit. Am trăit destul de mult în singurătate. Am crescut cu cheia de gît, cum se spune, în lungi dupăamieze și dimineți de singurătate, într-un cartier rău.
      3. îți mulțumesc pentru deschidere și pentru că ți-ai deschis sufletul aici. Contează mai mult decît îți imaginezi, probabil. Nu ai idee pe cîți tăcuți, care nu pot să facă ce ai făcut tu, ajuți prin mărturia ta și prin intrarea în acest tip de dialog.
      4. Cineva m-a întrebat… chiar nu vă cunoașteți publicul din Iris, de ce nu vă adaptați mesajul? Asta este ideea, să provoc, să provoc astfel de discuții, unele au rol de dumirire, altele au rol katarhic, altel au rol pedagogic,d ar cred că merită să discutăm aceste chestiuni care sînt abordate atît de rar. Uneori mă poziționez într-o poziție extremă, radicală, șocantă, tocmai ca, prin efectul de pendul, să ajungem totți la echilibru.
      cel maia ajutat sînt eu prin acest tip de discuții.
      5.la fel ca și în comentariul precedent ai sărit peste un amănunt. Eu am spus UNELE fete, nu toate.
      6. Am înțeles pledoaria ta pentru simpatie/compasiune versus judecată și moralizare în armonie cu cea a lui Teofil. Cred că acest tip de discuție fără anestezic nu exclude empatia.
      7. Da, există autoritate părintească prost înțeleasă, abuz. Dar tocmai pentru asta luptăm, nu-i așa? pentru posibilitatea răscumpărării.

      cu drag in Domnul
      mc
      (tatăl unei fete de 18 ani, nemăritată încă 🙂 și cine știe… )

      • Joy zice:

        Dragă Marius,

        Vă mulţumesc pentru EMPATIE, aţi înţeles bine: vorbeam din propria durere, doar că eu am ieşit din ea, dar urmele nu se şterg aşa uşor, poate că nu se şterg niciodată. Si totusi viata este frumoasă! Dar mă gândeam evident la fetele în situaţia mea şi la felul în care sunt privite, înţelese sau condamnate, judecate, compătimite etc.

        Apoi, poate că tocmai condiţiile din propria copilărie (fără tată de mic copil) să vă determine această tendinţă de a vrea să controlaţi totul.

        Şi încă ceva: eu cred că familiile disfuncţionale sunt mai degrabă regula decât excepţia. Asa este în firea lucrurilor. Nu ţine neapărat de religie, dar poate contribui şi religia în ambele sensuri. Si aici ar trebui să discutăm foarte deschis.

        Da, exact la abuz mă gândeam când am protestat faţă de ideea de autoritate părintească. Abuzul există oricum dar dacă îl mai şi încurajăm.

        După toate mesajele de la acest post se pare că merită să acordaţi atenţie acestui subiect esenţial: familia, copiii mai ales.
        Poate că vă vor veni şi alţii să ridice alte probleme reale, văzând deschiderea dvs de a discuta.

        Vă mulţumesc pentru tot, inclusiv pentru acceptarea scuzelor mele.
        Cu drag si eu,

        • Marius David zice:

          draga Joy,

          Da, viaţa este foarte frumoasă. Eu am avut o copilărie foarte nefericită, dar Dumnezeu a compensat atît de frumos.
          Cu ideea… condiţia din copilărie… dorinţa de a controla totul.l… hmm.. nu v-am răspuns la primul comentariu. Am citit mai multă psihologie şi psihanaliză decît vă puteţi imagina. Nu sînt uşor de psihanalizat. Au mai încercat şi alţii 🙂

          Am încercat simplu, să Îl iau pe Dumnezeu pe Cuvînt. Merge.
          Nu sînt de acord. Nuanţaţi. Depinde de ce zone vorbiţi. FAmilii disfuncţionale. Zona geografică? Rural? URban? Vă asigur că în zonele rurale din Ardeal majoritatea o reprezintă familiile bine structurate.

          cu deosebit respect.
          mc

          • Joy zice:

            Dragă Marius,

            Am spus că familiile nefuncţionale ar reprezenta mai debrabă regula decât excepţia. Am mai spus că „aşa este în firea lucrurilor” şi că nu ţine de religie.

            Se pare că eu văd mai multe familii disfuncţionale decât dvs. În mod sigur nu înţelegem acelaşi lucru prin această noţiune. De exemplu o familie care funcţionează pe principiul unei autorităţi impuse în care femeia trebuie să se supună şi să tacă – iar în timp se îmbolnăveşte de multe, fără să afle cauza – eu o consider nefuncţională. Dvs o consideraţi, probabil, funcţională pentru că nimeni nu vine să vi se plângă de nimic. Nu aţi văzut cazuri? Eu am văzut. Şi, în general, soţul este un autoritar cu care nu ieşi altfel în capăt. Femeia se adaptează, dar plăteşte cu propria sănătate. Credeţi că o astfel de femeie are curajul să vină la pastor să-i spună ce probleme are în familie când ştie deja răspunsul absolut răs-predicat: trebuie să se supună?

            În acest sens am vorbit de familii disfuncţionale. Nu m-am gândit la grozăvii. Nu am spus-o în sensul de a arăta cu degetul pe cineva şi de a culpabiliza, ci în sensul de: aceasta este realitatea de pe teren, aşa suntem „de la sine”, aşa se pleacă într-o căsnicie, acesta-i startul. Funcţionalitatea familiei se construieşte sau nu este deloc. Şi această construire este un proces normal la care trebuie să participe fiecare, reconstruindu-se pe sine plecând de la propriile disfuncţionalităţi constatate în relaţia cu celălalt. Toţi avem disfuncţionalităţi de rezolvat, le rezolvăm pe zi ce trece şi ne lovim de ele. O viaţă întreagă ne tot îmblânzim.

            Eu cred că tot de la Isus trebuie să învăţăm atitudinea faţă de femeie şi faţă de copii.

            Nu am nimic cu dvs. Dimptrivă, apreciez şi eu deschiderea dvs de a discuta pe blog, riscul de a vă expune personal criticilor noastre. Dacă insist să-mi stric liniştea, discutând aici, o fac pentru că, aşa cum ştiţi, daţi tonul în multe. Sunteţi foarte vizibil, „produceţi” după modelul dvs şi pastori, şi chiar şi bărbaţi…  Iar toate acestea se răsfrâng în viaţa de zi cu zi a multor oameni. De aceea este important ceea ce transmiteţi dvs prin mesaj şi prin atitudine.

            Mi-aş dori să nu mai intervin în discuţie decât, eventual, la solicitarea dvs. Am abuzat prea mult deja.

            Vă mulţumesc din suflet şi vă doresc har şi pace.

  18. Ioana zice:

    Doar un scurt raspuns. Exista femei dirijor, si inca foarte bune. 🙂

    • Marius David zice:

      Păi şi tu eşti un exemplu, că te-am văzut! 🙂
      Eh, problema cu femeile-dirijor de orchestră simfonică este foarte complicată.
      Este la fel ca problema femeilor-pilot de avioane de acrobaţie.

      • Ioana zice:

        Dirijatul de cor nu e acelasi lucru cu dirijatul orchestrei simfonice. Deci nu sunt un exemplu, exista multe femei care dirijeaza coruri :), dar mai putine care dirijeaza orchestre. Apropos de meserii, si in lumea muzicii se fac diferentieri, o femeie nu poate canta la tuba (desi sunt multe care o fac) sau la contrabas (de asemenea sunt foarte multe femei care canta la contrabas). Violoncelul este unul dintre cele mai expresive instrumente, se spunea cu ani in urma ca nu poate fi „cantat” la fel de bine de o femeie. Cu toate acestea, in lunga lista de nume „grele” (Rostropovich, Casals, Maiski, etc.) nu exista niciunul care sa cante atat de frumos ca Jacqueline du Pré (care din pacate a decedat dupa o lunga suferinta, rapusa de o boala cumplita: scleroza in placi):

    • Marius David zice:

      Ah, Ioana… iartă-mă, că te dezamăgesc.. dar este muzică „uşoară” 🙂
      dă-ne ceva mai „greu” 🙂

  19. Claudia zice:

    Dragă soră Rodica (dacă-mi permiteţi să vă spun pe nume) observaţia mea în legătură cu ortografia era absolut generală, nu se referea la nimeni în particular, ci la toţi în egală măsură, chiar şi la mine.

    Şi ca să vă demonstrez că nici eu nu sunt perfectă în acest sens, îmi fac autocritica şi vă arăt greşelile pe care le-am făcut (cele pe care le-am depistat atât cât mă pricep, nu sunt absolventă de Litere):
    – aceea doamnă – trebuia să fie acea doamnă
    – pământ – trebuia să fie Pământ
    – nimeni nu îi împiedică să nu se implice – trebuia să fie – nimeni nu îi împiedică să se implice (altfel rezultă negarea negării, parcă…)
    – oamenii au un talent extraordinar de a-şi dori, suferi pentru – ar fi sunat mai bine – să dorească sau să sufere pentru…

    Cât despre faptul că nu ar mai trebui să postaţi – Departe de mine gândul! Eu aş încuraja pe toată lumea să-şi exprime, întrebările, îndoielile, părerile. Doar aşa avem şansa să le punem şi să le corectăm în oglinda comunităţii fraţilor în care trăim.

    Obsesia mea ortografică poate că izvorăşte puţin din perfecţionism, dar şi din durerea rezultată din observaţiile răutăcioase pe care le-am auzit referitoare la puţina educaţie care li se atribuie oamenilor credincioşi. Dar în ultimă instanţă nu asta contează, doar să nu ne fie ruşine să căutăm/întrebăm atunci când nu suntem siguri de ceva.

    Dragă Claudiu, mulţumesc pentru comentariul tău mai mult decât măgulitor. M-am străduit să nu mi se îngâmfe inima (prea tare). Mi-aş dori din tot sufletul ca realitatea să fie cât de apropiată de ceea ce ai descris. Din păcate e mai uşor să „predici” decât să trăieşti… Cum spunea şi altcineva mai sus – Teoria ca teoria, dar practica ne omoară…

    Să ne dea Dumnezeu la toţi înţelepciunea de a ne putea trăi viaţa în echilibrul dintre – „Cine crede că stă în picioare să ia seama …” şi bucuria de a ne trăi fiecare clipă pe care ne-o dă pe acest pământ!

    Dragă Joy, m-am bucurat de multe din observaţiile pe care le-ai făcut. Mărturisesc că întrebările tale în legătură cu copiii mă frământă şi pe mine; cum interpretezi/aplici texte de genul „Să nu cruţi nuiaua”, şi multe altele…

    Poate că însă nu e corect să acaparăm acest blog cu subiecte care poate se îndepărtează de tema propusă.

    Ştie cineva un site creştin dedicat pentru astfel de discuţii legate de diferite teme care privesc viaţa noastră ca şi creştini, în ansamblul ei?

    M-au impresionat multe alte observaţii din multe alte comentarii, să mă iertaţi că nu v-am pomenit pe toţi.

    Dumnezeu să vă binecuvânteze!

    • Marius David zice:

      draga Claudia, am abordat, cred, în trecut o discuție pe tema… să nu cruți nuiaua. Cred că era în ceva comentarii.
      Da, este interesantă tema propusă… pedeapsa corporală în familia creștină.
      Cred că așteptările tale sînt legate de un Forum. Sînt forumuri destule. Eu nu prea umblu pe ele. Se blochează destul de repede discuția sau se abate rapid, dar sînt persoane care se dedică unor astfel de tipuri de spațiu pentru practicarea dialogului.
      Mai sînt yahoogroups și altele.
      Pentru subiectele propuse aici ești întotdeauna cu drag primită 🙂

    • Joy zice:

      Dragă Claudia, îţi mulţumesc pentru apreciere şi mă bucur pentru interesul stârnit în privinţa copiilor.
      Personal, nu cred deloc în utilitatea nuielii pentru educarea copiilor. Poate fi folosită pentru dresarea lor dar nu pentru educarea şi dezvoltarea lor.
      Dacă citeşti cărţile scrise de Françoise DOLTO, o celebră pediatră şi psihanalistă pentru copii, nu se poate să nu fii sensibilizat la ceea ce trăieşte mica fiinţă decum apare pe lume, cât de receptivă este – până nici nu înţelege – la tot ceea ce se întâmplă în jurul ei. Cum are nevoie de „cuvintele adevărate” care să-i înţeleagă suferinţa şi să-i explice ce se întâmplă atunci când nu i se pot împlini dorinţele.
      Editura TREI a publicat câteva traduceri din cărţile ei. Preţurile sunt cam mari, e adevărat, la această editură. Dar cărţile publicate sunt tot una şi una.
      Eu citesc momentan cartea ei DIFICULTATEA DE A TRĂI, povestiri psihanalitice despre copii. Neadaptaţii vârstei adulte sunt copiii neiubiţi şi lipsiţi de cuvintele părinţilor – spune ea.

      Adresa mea de email este: vv_jj_ii de pe yahoo.com.

      • Marius David zice:

        Draga Joy, hmmm, Scriptura spune un pic altceva.

      • adrian zice:

        @Joy

        Va rog sa ma credeti, in cazul meu nuia a fost extrem de utila. E drept, tatal meu prefera cureaua si palma (grea!). 🙂
        Fara chelfanelile alea sunt sigur ca azi nu as mai fi fost aici, postand comentarii pe un blog crestin.
        Bataile tatalui meu m-au salvat, fie-i palmele binecuvantate! Cu palmele alea m-a pedepsit, cu ele a adus paine in casa si tot cu ele mi-a cumparat primele carti pe care, pedepsit fiind si neavand altceva de facut, le-am citit.
        Nu vreau sa combat ce spune Dolto. Cine stie, poate ca daca ar fi avut un copil si un adolescent ca mine isi schimba teoria! 🙂
        Nu incurajez violenta in familie (de fapt, nici nu consider actele de disciplinare la care am fost supus ca fiind „violente”), dar corectiile de care am avut eu parte au fost foarte eficiente! Luati ce spun ca un studiu de caz.

        • Joy zice:

          @Adrian,

          F. Dolto se referă în special la primii ani de viaţă, cu mare accent pe perioada până 3 ani. Si bineinţeles că şi după aceea. Deci până la a apuca să facă „prostii”.
          Eu cred că dacă în primii ani de viaţă se aplică principiile lui F.Dolto atunci nu va mai fi cazul de palme mai târziu.
          Da, au fost eficiente şi palmele in cazul dvs, a iesit ceva bun după comentariile pe care le scrie pe blog. :)- le-am remarcat si le citesc in general.
          Dar de unde stiti că nu ar fi fost si mai eficienta metoda lui Dolto si ar fi iesit ceva si mai si… 🙂
          Glumesc, evident, dar este şi ceva adevăr in ceea ce spun.

          • adrian zice:

            Inteleg ce vreti sa spuneti.
            Parintii mei sunt oameni simpli. Au facut si ei cum s-au priceput. Cand nu a mai mers cu vorba buna, m-au „scarpinat” puternic. Dar au avut uneori niste intuitii care si azi, cand le rememorez, ma uimesc (program extrem de redus la TV – si va aduceti aminte cat de „redus” era deja prin lege :-), obligatia de a nu mai fi prieten cu anumiti baieti – si toti acei baieti cu care ei nu m-au lasat au trecut prin puscarii, incurajarea unor pasiuni despre care ei nu prea aveau idee – de exemplu, tatal meu, cand a aflat ca-mi place sahul, mi-a platit abanonamentul timp de 8 ani la „Revista Romana de Sah”, interdictia de a intarzia noaptea peste o anumita ora, atentionarea sa fiu serios in relatiile cu fetele – mentionez ca parintii mei nu au avut educatie crestina neoprotestanta).
            Nu intotdeauna m-au batut: nu am sa uit niciodata cand, dupa niste nazbatii incredibile, care imi puteau aduce exmatricularea din scoala generala, tatal meu a venit la mine cu… „O istorie a Romei Antice”! 🙂 Ciudat cum el, care si-a facut copilaria pascand oile s-a decis atunci sa nu ma bata (eram pregatit psihlogic :-)) si a ales sa-mi cumpere o carte!

            Sigur ar fi fost mai eficienta metoda lui Dolto, numai ca nu prea avea cine sa-i invete asta pe parintii mei.

            Imi fac mea culpa si recunosc ca eu insmui am subestimat ani de zile aplicabilitatea cartilor de psihologie (prejudecati de inginer :-)). Incerc sa recuperez cumva acest gol (am inceput, cronologic, cu William James, acum am comandat niste carti de Viktor Frankl, si am constatat ca psihologia e ceva de luat in seama).
            Din pacate, cartile despre psihologia infantila nu am pe cine sa le aplic. 😦

  20. agnusstick zice:

    Deci, rămâne cum am stabilit, nu? Producţia Fabricii de Bărbaţi stagnează pentru că cererea nu se întâlneşte cu oferta decât cinci minute după şcoala duminicală? (Asta nu e ironie, e o cerere oficială de la Vânzări spre Marketing! Când iese catalogul pe piaţă, sau măcar să-l puneţi în cutia poştală? Pe vremuri era un Trade Show pe la Găina, parcă… nu mai ştiu judeţul, dar cred că e Maramureş.)

    • Conteaza? zice:

      Un Barbat va recunoaste o Femeie :). La fel cu o Femeie recunoaste un Barbat! Intotdeauna! Deci, fii Barbat, nu o sa ai nevoie de catalog :D.

      PS: Targul de Fete de la M.Gaina (jud. Alba) avea ideea de aduce impreuna tineri din zone diferite, ceea ce nu era simplu in alt mod avcand in vedere localizarea casutelor in M.Apuseni. Era un targ normal, cu produse. Fetele nu se cumparau :D, se luau; eventual se facea nunta direct (live! 😀 ).

    • Marius David zice:

      da, Agnusstick, producţia fabricii de bărbaţi stagnează, dar nu din cauzele imaginate de tine… avem o problema mult mai gravă,
      tocmai mă gîndesc la un minitratat de patologie eclesială baptistă.

  21. Printesa zice:

    Eu as vrea sa va multumesc pentru ca am descoperit in aceste comentarii multe raspunsuri profunde legate de viata de familie.Inca nu am copii dar ma gandesc foarte mult la educatia lor.Eu sunt profesoara si ma uit la modul in care percep copiii viata.Si cred tot mai mult ca noi,ca adulti, ii putem ajuta foarte mult prin felul nostru de a trai,prin modul nostru de a-i proteja de urateniile vietii,macar ca va veni in viata lor momentul de a decide singuri.Apropo de autoritate, sunt foarte de acord si cred ca aceasta autoritate pe care Dumnezeu a lasat-o este de fapt o protectie deosebit de profunda, o dovada mare de dragoste.Si eu am crescut fara tata si mi-a fost greu sa inteleg autoritatea fiind obisnuita sa lupt cu viata,asa cum am vazut-o toata viata pe mama mea.Cu lacrimi in ochi spun ca o apreciez foarte mult pe mama mea,pentru modul in care a facut fata vietii, insa, tot cu lacrimi in ochi spun ca daca ar fi fost autoritatea tatalui asupra mea as fi fost ferita de multe…Dar Dumnezeu stie de ce…Si mai ales,slava Lui, ca acum am inteles anumite lucruri pe care incerc sa le aplic acum in noua mea familie.Ma simt la adapost sub autoritatea sotului meu si sunt fericita ca Dumnezeu s-a gandit pentru mine in felul acesta.Mi-a placut foarte mult cand ati spus ca sotia dvs este o printesa si ca o tratati ca atare si mi-a mai placut mult cand ati spus ca ati fi in stare sa va mutati dupa fiica dvs daca e nevoie.Slava Domnului ca exista astfel de tati!Si va multumesc ca va expuneti ca sa putem invata si noi din viata dvs personala.Dumnezeu sa va rasplateasca!

  22. Claudia zice:

    Stimate domnule Cruceru,

    În primul rând – mulţumesc pentru răspuns! Iniţial nu am dorit să vă răspund, pentru că riscăm să intrăm într-un joc de ping-pong, care în scris este destul de greu de purtat pentru că implică mult efort. Ştiţi mai bine decât mine, probabil, că în scris comunicarea este mai pretenţioasă. Oral, chiar dacă faci greşeli mai uşor, cu aceeaşi viteză le poţi şi corecta în dialogul cu interlocutorul tău. În scris, îţi scoate cineva un cuvânt din context, face o filosofie de trei pagini, şi tu trebuie să mai scrii încă trei ca să contracarezi şi să convingi că nu asta a fost intenţia…
    Dar chiar şi atunci când alegem cu foarte multă grijă ceea ce spunem/scriem, riscăm să fim înţeleşi greşit. Pentru că în ciuda semnificaţiei convenite a cuvintelor, într-o anumită măsură sensul lor este unic pentru fiecare persoană, filtrat de experienţele personale; se mai întâmplă şi să „sărim” la concluzii fără să fi ascultat/citit cu atenţie argumentul până la capăt.

    Intenţia mesajului precedent nu a fost să vă răspund punctual la lucruri pe care dumneavoastă le-aţi afirmat ad literam. Pe unele însă chiar le-aţi afirmat, altele sunt doar o impresie generală pe care întregul mesaj mi-a creat-o cel puţin mie. Am intenţionat să vă reascult mesajele, dar nu le-am găsit… iar pe ultimul din păcate l-am prins doar trunchiat (datorită conexiunii internet).

    De data aceasta însă am să încerc să vă răspund punctual:
    1. Blogul este al dumneavoastră, dar nu numai dumneavoastră învăţaţi din el, ci şi toţi ceilalţi care îl citesc, dacă tot aţi ales ca mesajele să fie deschise. Cred în corectitudinea mustrării în dragoste aşa cum este prezentată în Matei. Şi în primul rând pentru faptul că sunt de condamnat situaţiile, din păcate destul de frecvente, din bisericile noastre când nu se face corect acest lucru, şi totul se transformă într-o bârfă generală care ajunge să distrugă definitiv „împricinatul”, nu am vrut să fiu eu cea care să facă acest lucru. Pentru că „mare este secerişul şi puţini sunt lucrătorii”, şi fiecare frate este preţios, cu atât mai mult cel care se ridică să înveţe pe alţii; eu nu am dorit cu comentariul meu să vă ştirbesc din autoritate, ci doar să vă atrag atenţia că unele lucruri pe care le afirmaţi, sau modul în care o faceţi, nu sunt potrivite şi nici de folos. (Am spus frate în sens generic, care în limba română este genul masculin, dar sensul generic include şi genul feminin, deci mă refer şi la surori)
    2. Un răspuns scurt (dar poate idiot) la întrebarea „Cum poate fi misogin cineva care…?” este – Simplu! Toţi misoginii au fost născuţi, crescuţi de cel puţin o femeie; şi de cele mai multe ori sunt chiar şi căsătoriţi; tot cu o femeie. Cei mai mulţi misogini sunt misogini prin contaminare (culturală sau de altă natură). Prin aceasta nu vreau să spun că vă acuz de faptul că aţi fi misogin, nu am lipit o astfel de etichetă, sper, nici în mesajul precedent. Doar am afirmat că felul în care v-aţi exprimat lăsa să se înţeleagă o astfel de atitudine şi părea să o încurajeze.
    3. Exemplul cu DEX-ul nu l-am invocat eu; eu am făcut doar copy-paste (am pus ghilimelele) la un mesaj al unui jurnalist, bărbat, şocat şi el de „cantitatea” de misoginism din cultura în care trăim. Nu sunteţi dumneavoastră vinovat de aceasta; rugămintea mea însă, vizavi de toţi bărbaţii creştini, era să nu contribuie la aşa ceva!
    4. Referitor de fapt la punctele dumneavoastră 5) şi 6). Nici pe mine nu mă preocupă draperiile şi perdelele (din lipsă de timp probabil, nu pentru că iau în râs aşa ceva; sunt utile cui îi plac, pot să şi înfrumuseţeze, etc). Cât despre procedeele retorice – aveţi dreptate să vă frământe menţinerea atenţiei publicului; aveţi grijă doar, chiar dacă nu aceasta vă este intenţia, ca procedeele stilistice să nu sune ca cele din categoria „Cu băieţii la berică…”. Dar cred că aţi înţeles deja ce am vrut să spun. Am înţeles şi eu că poate am interpretat uneori greşit. Îmi cer iertare.
    5. Eu nu sunt filolog. Şi vor mai fi fiind şi alţii ca mine. Când aduci un exemplu de acest gen, dacă este potrivit, trebuie să fii relativ sigur că toţi ceilalţi sunt pe aceeaşi „undă” cu tine (grea sarcină, dar asta e…). Dacă voi avea timp îl voi citi/reciti pe Caragiale. Dar nu poţi să ai pretenţia ca cineva să citească o carte ca să înţeleagă ce ai spus tu în cinci secunde; şi asta dacă va ajunge să înţeleagă… Mai ales dacă ne gândim la argumentul cu „Timpul”, atât de puţin, atât de preţios, care trebuie investit cu atâta grijă.
    6. Sar la punctul 11) – cu totul de acord cu dumneavoastră; nu avem abilităţi egale, nici chiar dacă judecăm în cadrul unei singure categorii, fie ea de „bărbaţi” sau „femei”. Nici mie nu mi se pare potrivit ca un bărbat să lucreze la creşă, dar asta nu înseamnă că nu poate să o facă; sau să îşi crească singur copiii, dacă ajunge într-o astfel de situaţie nefericită. Dar dacă omul, fie el bărbat sau femeie, vrea să facă o anumită meserie, nici unul dintre noi nu suntem Dumnezeu să îi împiedicăm. De fapt, nici Dumnezeu nu o face! Şi aşa cum am mai spus, nu toate observaţiile mele au venit în directă legătură cu afirmaţiile dumneavoastră. Aşa că tot la modul general vorbind, în creştinism s-au purtat de multe ori bătălii de genul „femei, piloţi de avioane?” „cât de lungă este potrivit să fie fusta?”, etc, şi s-a pierdut din vedere Marea Bătălie, şi singura la care am fost trimişi: Să facem ucenici până la marginile pământului, învăţându-i…
    7. Punctul 12) – Nici eu nu am spus că aţi spus, recitiţi vă rog; era (din nou) un nume/titlu generic la alte lucruri pe care le-aţi spus. Prin mesajul meu am vrut să vă atrag atenţia să analizaţi, să cântăriţi cu grijă ceea ce spuneţi şi cum o spuneţi, tocmai ca să nu contribuiţi şi dumneavoastră la presupoziţia „femeia -fabrică de copii şi bucătăreasă-şefă”. Departe de mine intenţia să vă analizez tot ce aţi spus! Şi dacă aş vrea nu aş avea timpul fizic necesar. Referitor la soţia casnică prin înţelegere reciprocă, am scris şi eu în mesajul precedent. Nu mai reiau, se poate citi de acolo. Cât despre starea de prinţesă/regină, un soţ bun îşi va face soţia să se simtă aşa, şi dacă o ţine şi dacă nu acasă.
    8. Punctul 13) – eu nu am să mai repet până la oboseală, sper că aţi înţeles măcar de această dată.
    9. Punctul 14) – De ce mersul dumneavoastră la servici este un sacrificiu şi statul ei acasă este o stare de prinţesă/regină? În viaţă fiecare om, mic sau mare, femeie sau bărbat, căsătorit sau necăsătorit, face sacrificii, zilnic, de bună voie sau forţaţi de împrejurări. Dar sunt cu adevărat sacrificii doar dacă le percepe aşa. Eu, da, simt că mă sacrific dacă frământ o plăcintă sau o pizza pentru că celor din casă li s-a făcut poftă, o poftă pe care eu nu o simt atunci, şi am făcut deja mâncare, în loc să citesc/scriu sau orice altceva mă preocupă în momentul respectiv. O fac din dragoste pentru ei şi îmi primesc răsplata în privirile lor mulţumitoare. Că nu mă simt împlinită de maternitatea mea – aş putea şi eu să spun că îmi puneţi cuvinte în gură. Că implică greutăţi şi dezamăgiri, şi lucrurile nu ies aproape niciodată cum le-ai fi dorit… contraziceţi-mă dacă puteţi. Dar ce nu înţeleg eu este de ce creşterea copiilor şi treburile casei trebuie să fie domeniul „ei” exclusiv? Părerea mea este că fiecare ar trebui să se implice, prin înţelegere, în de toate (nu mă refer la situaţia mea, ca să nu credeţi că ridic o astfel de problemă pentru că am un soţ care nu se implică, dimpotrivă, ci vorbesc la modul general, şi cel care pare să reiasă şi din mesajul dumneavoastră). În afară de sarcină, naştere şi alăptare, care prin natura lor sunt exclusiv feminine, restul pot fi împărţite. Copiii, educaţia lor, primii noştri ucenici pentru ziua de mâine îi pregăteşte doar femeia, în timp ce bărbatul ei se speteşte poate cu două servicii ca să poată susţine financiar casa? Dar eu nu am intenţia să generalizez, sunt situaţii şi situaţii, meserii şi meserii, şi fiecare familie, unde exisă înţelepciune, va ajunge prin înţelegere la un compromis cât de benefic pentru toţi membrii ei.
    10. De la punctul 17) – nu retrag nimic. Creştinismul şi-a pierdut credibilitatea datorită faptului că a susţinut aberaţii. Aveţi grijă să nu susţineţi şi dumneavoastră lucruri care nu se regăsesc în Cuvântul lui Dumnezeu! Dacă cumva însă aţi înţeles că am spus că dumneavoastră aţi fi spus că Pământul este centrul Universului – mai citiţi o dată. Era din nou – o categorie generică – pentru afirmaţiile aberante.
    11. Punctul 18) – Să nu vă pară. Amărăciunea pe care aţi perceput-o se datorează doar misoginismului – cu care luptam! Nu am să încerc să vă conving cât de fericită este căsnicia noastră. Noi credem că se încadrează în limite normale. Cred că, în mod normal, în toate căsniciile există momente bune şi momente mai puţin… Orice relaţie este grea şi presupune compromisuri. Cu atât mai mult o relaţie atât de intimă şi intensă ca cea de căsătorie. Asemănarea celor două paronime – căsnicie şi căznicie – nici măcar nu-mi aparţine. Mi-am asumat-o pentru că ilustrează foarte bine ceva. Tot de la pastorul meu am auzit-o. Ba încă dânsul mai spunea un lucru: Înainte de căsnicie Dumnezeu lucrează la caracterul tău cu dalta; după căsătorie – cu barosul! Şi cred că este evident pentru toată lumea că Dumnezeu lucrează în mare măsură la caracterul nostru prin oamenii de lângă noi, prin situaţiile în care ne aflăm. Căsătoria este un astfel de cadru. Celălalt punct de vedere pe care mi-l sugeraţi, nu-l elaborez. Nu pentru că nu-l resimt, dar eu vorbeam fetelor necăsătorite. Exagerez acum, dar ar fi sunat poate ca şi cum aş fi vorbit de „funie în casa spânzuratului”… De ce să vorbesc despre părţile frumoase, că doar ştiau şi ele despre asta, altfel de ce şi-ar mai dori să se căsătorească?

    Iar am scris mult! Sper că m-aţi înţeles, cât de cât, de această dată.

    Stimate domnule Adrian,

    Încerc să vă răspund şi dumneavoastră, nu chiar la toate.
    Punctul meu forte nu este filologia, nu este nici istoria. (Nici nu ştiu de fapt dacă am un punct forte). Cu toate acestea, chiar dacă nu am afirmat-o, ştiu că războaiele au avut ca motiv principal unul economic/teritorial. Poate că am greşit când am spus – majoritatea – era mai potrivit să spun – multe – au avut ca şi pretext unul religios (şi acesta este un lucru care a distrus credibilitatea creştinismului). Despre mongoli nu ştiu, dar Hitler a avut susţinerea papalităţii, a Papei, şi a multor creştini, nu doar catolici. Chiar dacă sub ura împotriva evreilor-care-l-au-ucis-pe-Domnul-nostru-Isus-Hristos, se ascundea poate tot un motiv economic…

    Cât despre pacifismul femeilor, nu l-am afirmat nici subînţeles; mai citiţi o dată. Nici faptul că femeia este sublimă şi măreaţă în tot ce se implică, şi că este capabilă doar de sentimente nobile… Susţineam doar faptul că femeia a practicat tot felul de meserii „nepotrivite” atunci când a fost nevoie, şi că poate să o facă. Singura meserie nepotrivită, în opinia mea, pentru o femeie – este cea de prostituată. Restul, dacă e în stare (asta presupune că are calităţi şi abilităţi), o doreşte şi se poate, este o problemă de alegere personală. (O femeie credincioasă îşi va face alegerea în cadrul autorităţii căreia i se supune).

    Pot şi eu să vă spun despre situaţii în care domnii poliţişti, cu tot cu agendele dânşilor sub braţ, s-au retras discret, sperând că nu-i vede nimeni, din situaţii în care ar fi trebuit să intervină (bătăi în plină stradă). Pe ei de ce îi plătiţi? Femeia angajată în poliţie nu are un rol de psiholog ad hoc dacă nu are pregătirea necesară. Dar sunt situaţii – ca percheziţia corporală pe care o pomenea domnul Cruceru, de exemplu, sau când o femeie trebuie să dezvăluie amănunte intime – în care muşchii nu-şi mai au relevanţa şi argumentul final… Chiar şi în situaţia de poliţist comunitar e bine să fie şi femei pe străzi. Nu toate situaţiile implică doar bărbaţi; dar chiar şi într-o astfel de situaţie, care implică doar bărbaţi, ea poate echilibra o reacţie prin aducerea unui alt punct de vedere. Nu toate situaţiile se rezolvă cu muşchii!

    Pentru calitatea argumentelor mele, dacă nu v-au satisfăcut – îmi cer iertare! Că scriu la tastatura laptop-ului fără să mă mai uit, nu e o problemă. Dar de cele mai multe ori îmi construiesc argumentaţia trebuind să mă uit în ochii fiului meu care îmi vorbeşte (altfel el nu simte că dialoghează) şi răspunzându-i pertinent la întrebări… Ce să-i faci – meserie de femeie… 🙂

    Din câte am citit eu printre rândurile mesajului dumneavoastră, mă consideraţi o feministă. Asta mi-a spus şi soţul meu că se va întâmpla după ce mi-a citit mesajul anterior înainte să-l trimit. Reacţia domnului Claudiu a fost una surprinzător de plăcută, dar soţul meu a spus că nu e cazul să fiu fericită că aş fi fost înţeleasă, că poate e singura… Sper să nu fie aşa!

    În rest, numai bine tuturor! Domnul să ne călăuzească să-I putem sluji în aşa fel ca Numele Lui să fie înălţat!

    • Marius David zice:

      Stimata doamna Claudia,

      1. nu cred ca un joc de ping-pong, dacă mingile sînt idei, este periculos şi plictisitor. Da, sint de acord, este consum de timp şi de energie, dar cred că merită.
      2. De acord, in scris este mai greu de comunicat, dar scrisul are şi avantaje, presupune focalizarea. Să încercăm!
      3. Nu le-am afirmat ad litteram pentru că erau oral :). Le-am afirmat „cum viva voce”. 🙂 Se pare că am fost înţeles greşit. Voi da mai multă atenţie data viitoare.
      4. şi eu cred în mustrarea în dragoste şi o primesc cu drag, cînd este cazul. Bănuiesc că veţi găsi destul de rar (daţi-mi voie să mă laut puţin şi să vorbesc precum apostolul.. ) pastori care să se expună criticilor aşa cum o fac eu înainte şi după fiecare mesaj. Aşa cum am spus. Voi fi mai atent, deşi chiar azi am primit prin email reacţii care încurajează acest stil „zig-zag” din cauza structurii auditoriului. Voi posti ca sa am lumina mai multa.
      5. Se pare că dvs. credecţi că v-am etichetat ca feministă şi sînteţi feministă tot atît cît sînt eu misogin. M-aţi înţeles greşit. Nu sînt misogin.
      6. n-am luat în rîs draperiile şi perdelele, ci neputinţa bărbaţilor de a se concentra pe detalii. vă rog să urmăriţi ce am spus. Dar să trecem pesete asta.
      7. Nu întotdeauna este necesar ca toţi să fim pe aceeaşi undă. Unii vor respinge, alţii vor deveni interesaţi. Alţii au pierdut faza oricum.
      8. Da, fiecare facem sacrificii, depinde cu ce inimă. Am întrebat-o pe soţia mea, încercînd să o opresc de la unele treburi casnice (călcatul tricourilor de pe sub cămăşi… care oricum nu se văd… ). Mi-a spus..”totul trebuie făcut cubucurie, perfect, ca pentru Domnul, nu ca pentru tine 🙂 „. Da, toţi sacrificăm, dar depinde dacă o facem cu inima amară sau cu veselie în Domnul.
      9. În rest, de acord.

      La fel spun şi eu

      „În rest, numai bine tuturor! Domnul să ne călăuzească să-I putem sluji în aşa fel ca Numele Lui să fie înălţat!”

    • adrian zice:

      Stimata Doamna Claudia,

      Eu nu vorbeam despre politistii care, desi pot, nu vor sa-si faca meseria, ci despre politistele care poate ca vor sa-si faca meseria, dar nu pot (din diferite motive, nu le mai discutam aici). Ar fi bine sa nu deviem prea mult discutia de la subiectul (lansat de dvs.) „o femeie poate face orice meserie”, spre „unii barbatii nu vor sa-si faca meseria”.
      Cat despre politisti, un bun prieten a cazut la datorie, cu ani in urma, injunghiat de un vlajgan de 2 m si 120 kg. Ma indoiesc ca vreuna dintre colegele lui ar fi fost mai eficiente decat el (pana la urma, pe individ l-a aranjat bine de tot colegul lui de patrula). Inteleg ca trebuie sa angajam politiste specializate in perchezitie corporala, ceea ce impune redefinirea acestei meserii. De ce nu angajam maseze?!
      O femeie nu poate face orice meserie bine, asa cum un barbat nu poate face orice meserie bine (nu discutam exceptiile).
      Cred ca avem imagini diferite asupra meseriei de politist, probabil ca locuiti intr-un cartier mai civilizat. Eu am cativa amici (inca in viata :-)), care lucreaza in bransa. Aveti o imagine cam idilica, poate ca e mai bine asa.

      In ce priveste politia comunitara, va dau dreptate, eu ma gandeam strict la politistii operativi. Iata ca am gasit si o solutie de compromis: suntem de acord cu femeile-politisti comunitari.

      Repet, a nu presta anumite meserii nu este o consecinta a unei inchipuite „inferioritati” de care femeia ar suferi, comparativ cu un barbat.
      Eu nu discut despre ceea ce poate face o femeie, este evident ca poate face orice. Problema este daca femeia este „construita” pentru orice meserie (un exemplu: vibratiile scaunelor din cabina de comanda a utilajelor de putere mare pot provoca, in cazul femeilor care ar alege o astfel de meserie, sterilitate)? Simetric, aceeasi intrebare se poate pune si referitor la barbat. Putem face orice, dar nu putem face orice bine.

      Subiectul istoric e mai bine sa-l lasam balta. Oricum, era o anexa a discutiei in sine.

      Daca ati fi citit mai atentie randurile comentariului meu, si mai putin „printre-randurile”, ati fi descoperit ca eu ma refeream la „reflexe feministe” („relexe”, am tastat in graba :-)). Nu este acelasi lucru cu „ma considerati feminista”, este o nuanta care, din pacate, constat ca v-a „scapat”. Mult mai multe nuante ati „ratat” din ceea ce a spus Marius Cruceru.

      E posibil ca si eu, la randul meu, sa nu va fi inteles exact (limitele comunicarii scrise, plus propriile mele „reflexe”).
      Nimeni nu e perfect.
      Cat despre competentele noastre, fiecare se pricepe bine la ceva. Nu ma indoiesc ca aveti propriile dvs. puncte „forte”. Unul deja ni l-ati relatat: sa cresti 3 copii, sa-i faci oameni, este un punct extraordinar de „forte”.

      Acum, nu va suparati ca indraznesc sa va spun, daca tot nu sunteti filolog, puteati renunta la acele „mustrari” filologice, mai ales ca oricine poate gresi. Un exmplu: se zice „serviciu”, nu „servici”, confom DEX, DLRM, DN, MDN, NODEX etc. Cum spuneam, nimeni nu e perfect.

      Cu stima,
      Adrian

  23. Joy zice:

    Dragă Marius,

    Vă rog să-mi ştergeţi mesajul acela furios.
    De câteva zile tot aştept să mă „executaţi” răspunzându-mi la el. Până la urmă o să mor de frică aşteptând. Că văd că nu intenţionaţi să mă executaţi. Nu ştiu cum se întâmplă că reacţionaţi tot peste aşteptările mele cele mai bune.

    Promit să vă mai critic pe viitor.:)Altfel, bineînţeles.

    Nu de alta dar s-ar putea să-l remarce cineva şi să-i placă atât de mult încât să mi-l pună şi la gazeta de perete după cum ar merita…

    Vă mulţumesc!

    • Marius David zice:

      Stimata Joy,
      cea mai mare satisfacţie a mea (uneori păcătoasă, recunosc) este să pot, prin ajutorul Lui, să reacţionez aşa cum cred că este „evangelic”, adică creativ, neaşteptat.
      Dacă v-am surprins, nu am mai mare bucurie 🙂
      Nu aşteptaţi execuţia. Nu vine! 🙂
      BA, vă rog să mă criticaţi. Nu ştiţi cît de bine face atunci cînd este spus adevărul în dragoste.
      Continuaţi.

      Da, să-l pună…. că şi aşa nu-l mai găsesc acum.

  24. Claudia zice:

    Stimate domnule Adrian,

    Am să vă răspund la ultimul mesaj nu din dorinţa de a avea ultimul cuvânt, ci pentru că mi se pare şi mie că datorită intenţiei de a exemplifica, discuţia noastră a degenerat uşor înspre ceva de genul „feminista versus misoginul”, în ciuda faptului că negăm cu tărie cu toţii că ne-am încadra în categoriile respective sau că aceasta ne-ar fi fost intenţia; am pierdut pădurea printre copaci…

    Dacă aţi fi citit cu atenţie argumentele mele, aţi fi constatat că de fapt una dintre temele pe care le-am propus nu este “o femeie poate face orice meserie”, chiar dacă am afirmat-o, şi am şi nuanţat condiţii în care o poate face, ci faptul că noi, ca Biserică, nu suntem chemaţi să stabilim nici fişa postului şi nici criteriile de selecţie pentru nici o meserie! Noi nu suntem în împărăţia lui Dumnezeu (încă) ci în împărăţia celui rău, şi nu noi impunem regulile societăţii în care trăim, nici nu suntem chemaţi să le schimbăm. Datoria noastră este să arătăm oamenilor calea spre împărăţia lui Dumnezeu, trăindu-L! Şi acest lucru eventual va putea schimba regulile societăţii.

    Biblia este plină de îndemnuri nu de porunci, este plină de exemple care ilustrează şi din care se pot extrage principiile necesare şi suficiente pentru a ne trăi viaţa (în rolurile noastre de soţ, soţie, părinte, angajat, casnic, rob, liber, copil… copil al lui Dumnezeu – căsătorit sau necăsătorit); principii pe care dacă le-ai înţeles, le vei transforma în aplicaţii pertinente contextului concret. Dumnezeu nu ne-a spus totul, ci ne-a lăsat suficiente informaţii ca noi să putem descoperi restul (chiar dacă nu totul şi nu instantaneu).

    Provocarea supremă şi sublimă este în însăşi libertatea pe care ne-a dat-o, absolut de la început. Ne-a dat cadrul dar ne-a lăsat pe noi să îi alegem limitele, atât de frumos exprimate de apostolul Pavel: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate…”. Dacă noi ca şi creştini, prin interpretare greşită, şi prin zel greşit orientat, ajungem să pornim „războaie” care să impună un „trebuie”, „totul”, „niciodată”, sau „întotdeauna”, şi vor veni alţii cu contraexemple pertinente, sfârşim prin a pierde marea bătălie şi singura la care am fost trimişi, singura care cu adevărat – trebuie! Nu pot şi nici nu vreau să reiau toate argumentele pe care le-am folosit deja. Dacă vă interesează le puteţi reciti de pe blog.

    Nu vreau să par impertinentă nici „ultra-deşteaptă” când vă spun că nu am „ratat” nimic din ceea ce a spus domnul Cruceru. Orice comunicare însă are un scop. Şi pentru scopul pe care eu mi l-am propus am ales să nu discut toate aspectele, şi am ales în mod deliberat să nu parez la multe lucruri, pentru că scopul meu nu a fost să pornesc un război şi nici să cobor pe nimeni, cu atât mai mult cu cât noi „luptăm” de partea aceleiaşi baricade, cred (aici e voie să fim soldaţi cu toţii , doar să ne alegem cu grijă armele…). Nu a fost intenţia mea nici să pornesc o competiţie ortografică; citiţi/recitiţi vă rog ce am scris într-unul din mesajele mele precedente adresat sorei Rodica. Argument mai bun nu am… dacă e greşit, să mă iertaţi.

    Am încercat să evit pe cât posibil una dintre bolile comunicării din societatea contemporană – Atacul la persoană. Această metodă pe lângă faptul că nu serveşte în primul rând comunicării în sine, are darul nefericit de a creşte agresivitatea (interlocutorului & ascultătorilor), şi nici nu spune nimic despre inteligenţa iniţiatorului ei mai mult decât că în lipsa argumentelor îşi atacă interlocutorul, de cele mai multe ori cu „lovituri sub centură”.

    O altă metodă la fel de nefericită (şi de puerilă în aceeaşi măsură) este cea în care începem un joc de genul: a mea e mai rotundă, ba a mea e mai roşie… , gaşca mea e mai tare şi mai deşteaptă decât gaşca ta! (pentru a nu genera iar comentarii inutile – aceasta este din nou o observaţie de ordin general, nu se referă la nimic şi nimeni în particular, mă include şi pe mine. Cine se simte însă, să şi-o aplice!)

    Şi – tot la modul general – este mult mai util atunci când am greşit, în loc să deviem discuţia prin glumiţe sau alte procedee stilistice – să recunoaştem şi să ne cerem iertare. Ne va înălţa şi pe noi şi pe cel sau cei cărora li se adresează.

    Mă opresc aici, chiar dacă poate nu am reuşit „să trag de urechi” pe toată lumea … . Urmându-mi propriul îndemn vă rog (pe toţi) să mă iertaţi dacă v-am greşit cu ceva, chiar şi fără să vreau.

    Domnul să ne binecuvânteze cu multă înţelepciune pe toţi!

  25. Pingback: Retrospectivă Iris “Şi cei doi vor fi un singur trup… ” – Final de serie: “NUNTA” | Marius Cruceru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.