Da, a venit vremea! Citiți articolul lui Voicu și faceți la fel! Pînă și Isus a simțit nevoia să meargă SINGUR ÎN MUNTE și să se roage Tatălui! De neprețuit natura îmbrățișîndă!
Luatul câmpilor nu e doar rupere de ritm și nebunie temporară, ci poate fi și o gimnastică a libertății. Un fel de slow-food raportat la viteza și scurtăturile pe care ți le propune lumea zi de zi: trafic, uațap, medie socială etc.
Conotația expresiei devine, iată, pozitivă. Seamănă cu un „exercițiu de manevră”, cum se face atunci când se simulează ceva război și trupeții verifică în teren dacă, în caz de luptă cu dușmanul, mai au ceva sânge în instalație, sau doar „carne de tun” scrie pe ei.
La fel, dacă vrei să verifici uneori dacă mai ești viu, nu te ciupești simplu de antebraț, ci se cuvine uneori să-ți iei câmpii. Adică te iei și pleci pur și simplu. Singur, neștiut, deconectat, pierdut. Cum am și făcut de curând, într-o joi.
Decizia e mai greu de luat decât pare. Trebuie luată brusc, la fel cum se dezlipește un leucoplast de pe o rană, cu tot cu părul din jur – harșt!
Din clipa în care m-a pălit revelația, mi-am alocat maximum o oră până la plecare. Cu un soi de morgă, am anunțat aparținătorii. Nici că au tresărit. Sărmanii, cine știe de când așteptau să-mi iau iar câmpii? Cum mai făcusem asta nu o dată, pentru ei n-a fost o mare surpriză.
Mărturisesc despre mine că, dacă nu pot pleca aiurea imediat, în orice zi a săptămânii, cu un bagaj minimal, eventual chiar și pe jos, nu mă simt un om cu adevărat liber. Am lucrat, ca o cârtiță, mulți ani pentru a crea acest spațiu posibil al libertății.
„Când vii?” m-a întrebat soția cu ochii în ecranul computerului „Știu eu, poate marți„, am răspuns. „Să-ți iei niște bani, da„?
Fiului mic i-am dat rapid două sfaturi părintești esențiale, inutile și vag previzibile, plus o îmbrățișare de adio. Apoi am discutat cu cățelul. L-am întrebat dacă vine cu mine. S-a uitat lung la mine cu o privire încărcată de reproș, care s-ar putea traduce în cuvinte așa:
„Stăpâne, chiar ești prost? Doar știi că de mic cred în tine. A fost vreodată să nu te urmez orbește oriunde, chiar și atunci vara la Beliș, când era să leșin de căldură și de sete după 10 ore de umblat? Lasă sofismele, pune-mi hamul, ia lesa și hai, să ne cărăm! Și nu uita să arunci ceva hrană cățelească în rucsac, da?‘
„Vai, dacă aș putea fi la fel de încrezător și de bun, măcar pe jumătate cât mă vede câinele meu, aș face lucruri mari pe lumea asta„, mi-am zis în gând.
Dar nu, nu e timp de reflecții acum. Să facem rapid bagajul. Să alegem țoalele, încălțările, bețele de umblat. Și mai ales, ta-naa… să închidem aifonul. Power off.
Marius Cruceru 