Mă fascinează pînă la cea mai adîncă obsesie orice meșteșug. Fierarii, armurierii, cei care lucrează metalul … ce artă, ce știință, cîtă intuiție!

Mă plec în fața meșterilor pentru că ei trebuie să arate lucrul făcut imediat. Proba reușitei sau a eșecului ne stă în față. Noi, cei care lucrăm cu litera și cuvîntul, concepte sau abstracțiuni de diferite specii, noi putem să amînăm, să ne ascundem, să punem sub preș eșecul. Nereușitele noastre se măsoară în miniștri analfabeți, în profesori care nu știu să scrie corect, în predicatori incapabili să convingă sau să articuleze Vestea Bună … dar toate acestea se văd mai tîrziu.

Meșterul nu are încotro. El arată toporul sau sabia și aceea taie cuiul sau se frînge. Am un prieten mai tînăr. Îl cunosc de cînd avea vreo doi ani. Este strungar de mare performanță. El știe în următorul moment dacă a stricat materialul sau nu. O meserie plină de adrenalină. Așa cum spune Înțeleptul: un om priceput în lucrul lui poate sta alături de împărați. Prefer să mă laud cu astfel de prieteni pricepuți în lucrul lor, decît să am prin preajmă ”intelectălăi” incompetenți. Oameni care au o diplomă neonorată de priceperea necesară.

Oțelurile nobile, obținute tradițional, după rețete secrete, săbiile katana, cele mai periculoase arme pînă la descoperirea armei de foc, oțelul de Damasc, un mister … toate acestea m-au urmărit ani de zile.

Acum aflu că anumite secrete au fost re-descoperite și există oameni care au muncit o viață întreagă pentru a descoperi felul în care se prelucra oțelul acum aproape 1000 de ani. Sticlă amestecată cu frunze proaspete? Hmmm!

Întotdeauna am crezut că Dumnezeu are o latură meșteșugărească. Este Artizanul Desăvîrșit. De aceea am crezut întotdeauna că în Rai vom lucra, vom meșteri! Sper!