Am mai scris cîndva un text despre ce mi-aș dori sau nu la înmormîntarea proprie și personală. Acum am și văzut cam ce mi-aș dori. Știți cum e: îți imaginezi o casă sau ceva de îmbrăcat, dar pînă nu dai de obiect, parcă nu ai măsurile exacte ale ceea ce tocmai a luat ființă în fața ochilor tăi.
A fost înmormîntarea lui Filip. O înmormîntare elegantă și eroică în același timp, o înmormîntare cum ar fi meritat un atlet al lui Cristos.
Cum? Fără înșiruiri popești nesfîrșite, fără prieteni acu-descoperiți ai defunctului (nu-ș cum se face, dar la înmormîntarea celebrităților apar de nicăieri ”prieteni dintotdeauna” ai mortului, prieteni care nu fac altceva decît să se suie pe sicriu ca să se autopromoveze), fără eulogieri grase în cuvinte, fără istericale, fără prăbușiri în sentimentalism lacrimogen, fără oftaturi cu ochii dați peste cap.
Beni, Nora, Violeta, Beni jr. Andreea și ceilalți apropiați din familie au fost senini, chiar cu un zîmbet umbrit din cînd în cînd în colțul gurii, reținuți, eleganți chiar și în suferință.
Lui Tanti Nora obișnuiam să îi spun ”sărut mîinile”. De data aceasta, înaintea mormîntului, chiar am făcut gestul (rarrissim în cazul meu).
– De data asta trebuie să sărut mîinile care l-au îngrijit pe Filip de mic..
– Așa făcea și el, îmi săruta mîinile … a suspinat, dar zîmbind larg, tanti Nora
Violeta?
–Mi-aduc aminte ce ne-a predicat tata Beni: Cristos este capul bărbatului, bărbatul este capul soției, dar, m-am gîndit eu… dacă Domnul îmi ia capul, pe Filip, eu ce voi face… și-atunci am primit lumina: Domnul Cristos va fi Capul meu și pe El îl voi asculta mai departe …
Liviu, inspirat, cu talent actoricesc, grav și carismatic, a citit textele lui Filip, două texte testament.
Gigi Cosman a vorbit cald și fără manipulări sentimentale, fără să atragă atenția asupra propriei lui tragedii, întîmplate ani de zile în urmă, tragedie care îl califica oricum să vorbească despre pierderi, iar scrisoarea lui Radu, o psalmodiere de lamentație cu încheiere în glorificarea Domnului, ne-a verbalizat tuturor De ce-urile.
Atît! Fără histrionisme isteroide, fără lungiri inutile, fără retorică fără să atragem atenția asupra omului, exact așa cum și-ar fi dorit Filip, care i-a lăsat lui taică-său vorbire:
-La Valea Drăganului să nu vorbești despre mine, să vorbești despre Domnul Isus …
Asta este! Sper să învățăm și noi să păstrăm echilibrul între durerea penetrant demolatoare și triumfalismul nelegitim. Sper să ne ferim de pendulările între culmile aproape ipocrite ale unei nădejdi afirșate și gropile disperării din văile umbrei morții.
Creștinii trebuie să fie victorioși în fața morții, pentru că al nostru Mîntuitor ne-a deschis porțile mormîntului din interior, dar în același timp tînjim după cei dragi și rămînem oameni, nu roboți emitori de lozinci spiritualiste.
Probabil că la Filip la înmormîntare am găsit acest echilibru, bună cumpănire între durerea legitim arătată și sărbătoarea nădejdii.
Dumnezeu să-l bucure! Iar pe cei dragi lui să îi mîngîie!
Marius Cruceru 
Frumos spus!
Totusi „fără istericale, fără prăbușiri în sentimentalism lacrimogen, fără oftaturi cu ochii dați peste cap” – o inmormantare nu este un eveniment public, ci in primul rand, unul privat cu o dimensiune interioara a suferintei greu de pus in cuvinte. Cred ca nu putem stabili tipare de comportament in astfel de situatii si nici sa emitem judecati de ratiune de nici un fel. Am asistat la inmormantari in care sobrietatea, tristetea si durerea erau exprimate cu multa retinere, in schimb in altele durerea unei batranici a explodat pentru scurte minute. Stiind ca viata ei, urma sa aiba o turnura extrem de dramatica la nivel financiar, cat si la nivel de sprijin in casa, mangaierea partenerului plecat la cer, a cazut pe un loc secund. Nu am indraznit sa emit judecati de nici un fel, vazand foarte clar amplitudinea suferintei care urma sa se produca.
In rest, multumiri pentru gandurile sensibile pe marginea unei astfel de drame.
da, așa este, nu putem fixa un tipar. Sîntem diferiți. Comentariul este absolut legitim.
Ce am dorit să semnalez este legat de extreme. Avem uneori tendința de a brava în fața morții și aceasta nu este o atitudine legitimabilă biblic. ESte o grămadă de lozincăraie în spate și folcloristică teologică.
Domnul Întrupat Însuși s-a cutremurat în fața morții și a cerut să fie îndepărtat paharul.
Pe de altă parte, cealaltă extremă este o disperare nelegitimabilă de asemenea biblic.
Am văzut familii cuprinse de cea mai neagră întunecime, fără putință de a se mai recupera la dispariția cuiva drag.
Cum ne găsim echilibrul în astfel de situații, iată una dintre cele mai mari provocări pentru un creștin autentic.
Și totuși, înmormîntarea este ȘI un eveniment public. Este o mărturie.
Dacă cineva dorește înmormîntarea să fie privată poate renunța la slujba în biserică, la transmisia live.
Familia Fărăgău a făcut un eveniment public și bine a făcut. A fost o mărturie.
Și eu aș dori ca înmomîntarea mea să fie tot publică. O celebrare a harului și dragostei divine, nu a vieții mele, care n-are nicio importanță în economia lucrării lui Dumnezeu.
să ne facem mici, ca El să poată crește în noi și prin mărturia noastră!
Da ,frate Marius Cruceru,durerea a fost imensa si a ramas asa,dar Dumnezeu este mai mare in acesti scumpi care au ramas fara Filip ,decat durerea lor!
Va multumesc pentru toate aprecierile dv,Sunt reale !
Dumnezeu sa va tina mereu plin de binecuvantare pentru EL!
CU PRETUIRE SFANTA Ana Pintea
O chestiune: nu sunt înșiruiri popești, sunt înșiruirile pe care hotărăște familia să le treacă pe hârtie pentru a fi spuse la înmormântare despre om. Familia e cea care decide ce se spune despre el, nu popa/ preotul. Și se face și în bisericile noastre evanghelice.
draga Camix, tind să te contrazic din poziția celui care am stat în spatele amvonului pentru circa 20 de ani. Nu, uneori se adaugă fără voința familiei într-un fel de jam-session al laudelor și eulogiilor fără măsură. Cred că am fost parte la cîteva înmormîntări în acești 20 ani, nu? tu ce crezi?