Am mai discutat cu alte ocazii despre aşa-zisele trupe (bandă, grupă, pluton, ceată, gaşcă, grupuscul, deformaţie?) de „laudă şi închinare”, care nu au nimic de-a face nici cu muzica bună, nici cu teologia ortodoxă (în sens propriu). Nu doresc să generalizez, dar am în minte situaţia exactă, pe care, dacă mi se cere, o pot descrie. No offense celor care chiar cîntă şi chiar versetează bine.
Credeam că sînt eu prea prea… ba că sînt prea pretenţios, ba că am îmbătrînit prea devreme, ba că sînt invidios şi altele.
Uite că nu sînt singurul care vede aceleaşi lucruri. Mulţumesc lui Sori Rusu pentru sesizarea acestui articol de o autenticitate şi ascuţime dezarmante:
Puteţi citi scrisoarea întreagă AICI.
Cîteva idei?
1. Dacă nu ne auzim pe noi înşine cîntînd (chiar urlînd), aceea nu este închinare comunitară.
2. Dacă nu putem cînta împreună cu voi (oricît ne-am întinde coardele vocale), aceea nu este închinare comunitară.
3. Dacă voi, trupa …. sînteţi în centrul atenţiei, nu ne închinăm cui trebuie şi cum trebuie.
şi un citat:
Please consider these points carefully and recognize what I am not saying. This isn’t just some plea for „traditional” worship and a critique of „contemporary” worship. Don’t mistake this as a defense of pipe organs and a critique of guitars and drums (or banjos and mandolins). My concern isn’t with style, but with form: What are we trying to do when we „lead worship?” If we are intentional about worship as a communal, congregational practice that brings us into a dialogical encounter with the living God–that worship is not merely expressive but also formative–then we can do that with cellos or steel guitars, pipe organs or African drums.Much, much more could be said. But let me stop here, and please receive this as the encouragement it’s meant to be. I would love to see you continue to offer your artistic gifts in worship to the Triune God who is teaching us a new song.
Această scrisorică ar trebuie tradusă în limba română şi … am eu o listă de adrese la care aş distribui-o! Îmi iau angajamentul să cer drepturile de traducere de la autori.
Marius Cruceru 
Mă așteptam să postați despre articolul astă 🙂
Un alt citat cu mult bun simț, dar adesea trecut cu vederea: „Închinarea creștină nu este un concert.” Autorul se referă la decibeli, dar ce spune se poate aplica și la situațiile în care trupa „simte” așa de tare cântarea încât nici nu mai bagă în seama adunarea care abia deschide gura. Dacă asta-i situația (și se repetă adesea), poate că se impune o schimbare de gen muzical, nu?
se referă şi la modul în cre trupele atrag atenţia în primul rînd asupra lor.
unele, să nu generalizăm. Am văzut formaţii de închinare de o mare calitate muzicală şi mult bun simţ.
De acord, eu sunt unul care a plecat dintr-o astfel de adunare optand pentru o alta congregatie mai traditionala unde slujba este comuna, inchinarea este comuna si oamenii simpli , fara programe, viziuni care intorc pamantul, mai ales ca nu se crede nimeni „buricul pamantului”. Frati simpli si frati batrani pe care nu ii vedem in astfel de sisteme bisericesti asa zise charismatice. Asa ca am ales linistea si slujba biblica fara excedent de senzatie. Singura senzatie o da trairea de luni pana duminica in Hristos, perseverenta in biruinta, linistea slujbei de duminica, bucuria mantuirii. Nu exista nici o viziune ca vom aduce milioane din Africa, ca vom salva China ca „YES WE can” orice.
In bisericile de genu asta charismatic ( macar de ar fi asa) fratii sunt incurajati, in general, la un mod de viata spiritual superficial unde vor sacrifica totul atunci cand nu e nimic de sacrificat, vor rabda totul (la Mall) atunci cand nu este nimic de rabdat si te vor incuraja in orice prostie ai face, atunci cand nu e nimic de incurajat.
uneori liniştea poate fi confundată cu plictiseala şi păcatele ascunse pot fi deopotrivă şi într-o trupă zgomotoasă care cîntă şi iese la fumat după… şi într-un cor în care baritonul şi bass-istul trăiesc în curvie cu o altistă şi o soprană şi tot oraşul îi ştie
E stabilit deci că fumatul e păcat. Păcat că și păcatul…e fumat.
punctul 1, desi nu l-am enuntal verbal vreodata imi iesea din subcontient cand asistam la o inchinare zgomotoasa. nu-l auzeam pe fratele de langa mine, dar nici macar pe mine nu ma auzeam ce cant.
eram tentat sa mentionez o anumita biserica oradeana aici, unde-mi placea sa merg, dar mai bine-i trimit un email. poate se sesizeaza cineva…
trebuie mare intelepciune (nu doar talent sau ureche muzicala) sa stii sa folosesti butoanele de la statie.
şi dacă se sesizează?
chiar voiam sa se sesizeze insa nu cred si nu vreau ca echipa ce se ocupa de muzica sa fie incadrata in trupele mentionate de „frauda si intinare”.
de aceea o sa fac anumite clarificari:
– am participat o perioada la inchinare in acea biserica pentru ca imi placea atmosfera, inchinarea, deschiderea si sinceritatea multora si nu in ultimul rand Cuvantul.
– n-am mai mers acolo din motive obiective, mi-am schimbat domiciliul
– echipa muzicala nu poate fi incadrata in „trupa” fiindca erau doar cei ce cantau la instrumente si cativa care cantau la microfon, fara a face spectacol.
ceea ce am observat ca ar necesita sa fie imbunatatit (printre altele) este legat de punctul 1 din scrisoarea deschisa.
In timp ce cantam,situat fiind in balconul cladirii, ma intrebam, oare cant, falsez, sau doar imi misc gura? nu-l auzeam pe cel de langa mine, nici pe mine, cu toate ca am voce destul de puternica.
E o mare binecuvantare sa poti sa auzi fratii cum canta, nu doar instrumente si una, doua persoane care canta la microfon. Nu consider ca trebuie sa renuntam la tehnica, dar o mai mare atentie in folosirea ei nu strica.
E vorba de biserica penticostala Maranata – Iosia. Probabil e o tendinta generala a bisericilor penticostale. Dumnezeu sa-i binecuvanteze!
Şi eu aşteptam apariţia „pe masa de disecţie” a acestei teme. Mă tem însă de radicalismul judecăţilor, mai ales în condiţiile în care, din articolul citat, ceea ce transpare aproape la fiecare frază este tocmai dragostea cu care autorul încearcă să abordeze problema. Din nefericire, de foarte multe ori şi în foarte multe subiecte, noi procedăm invers decît cum este corect, respectiv, punem întâi eticheta, apoi încercăm să o justificăm prin argumente!
Ca unul implicat în mai multe aspecte ale închinării (nu doar muzical) mi-aş dori două „experimente” radicale:
1. O întoarcere bruscă şi generalizată la o „liturghie” cât se poate de conservatoare (chiar până la nivelul închinării din Vechiul Testament şi cu „eliminarea” completă a lui David, „turbulentul” de pe alocuri 😉 ) şi
2. Conducerea închinării muzicale numai şi numai de către cei care ştiu „perfect” ce este închinarea prin muzică.
Cât despre întrebările pe care le am… multe şi… mai târziu 😀
„much ,much more could be said”… .chiar daca(sau poate tocmai pt.ca )am 32 de ani de viata,5 ani de VIATA si in „civilie” am fost un impatimit al muzicii „turbulente” subscriu intru totul „radicalismului” dvs INCHINAREA CRESTINA NU ESTE UN CONCERT (total de’acord)-daca concertul doar concert,intr-o locatie de concert,io unu-s foarte liberal da in adunare,..inapoi la ortodoxie.
ortodoxia nu înseamnă întoarcerea la o anumită formă.
O cîntare de cor prost cîntată şi plictisitor aranjată NU ESTE ÎNCHINARE
Aş putea scrie în răspuns o scrsoarea deschisă către toţi dirijorii de cor şi către corurile incompetente care omoară orice urmă de bucurie şi în ei şi în cei care ascultă.
de acord intru totul.io ma gandeam la intoarcerea la un anumit fond.
adica eu (acu am observat ca ramasese „aidiu” sotiei)
Aşa cum am spus, Marinel, efectul de pendul poate crea o scrisoare la fel de legitimă către toţi închinătorii „cuminţi”, silenţioşi, dar fără pic de trăire.
Crezi că în coruri nu există intinare? Crezi că formaţiile care cîntă melodiile fr. Niculiţă Moldoveanu nu „fraudează”?
Să fim noi sănătoşi
Tocmai acesta este motivul pentru care îmi declaram dorinţa pentru cele două experimente! Evident, răspunsul este afirmativ la cele două întrebări. Problema este reacţia la cele două „variante”. Asupra „aşa-zisele trupe (bandă, grupă, pluton, ceată, gaşcă, grupuscul, deformaţie?) de ‘laudă şi închinare’…” se „trage” din toate poziţiile, cu tot arsenalul din dotare, iar reacţia faţă de cei care „omoară Duhul” prin „leşinături” care nu depăşesc bucuria rezultată din… măturatul bisericii de peste săptămână este „migrarea” către alte biserici „mai vii”…(să dau nume?)
Dorinţa mea ar fi să văd oameni echilibraţi, care să lase sabia în teacă şi care să încerce întâi să-i ajute pe aceşti „rebeli cu decibeli” să înţeleagă esenţa pentru a putea schimba forma. De aceea şi remarcam dragostea din spatele rândurilor articolului!
corect .asta-i marele” secret”:echilibrul-o justa masura in toate
ca boala e pe drum
Din exterior, reacția asta pare foarte ciudată. Înlocuind scrisorile deschise către pastori și comitete, astfel de chemări pot lăsa impresia că trupele conduc mult mai mult decât închinarea, sau cel puțin sunt stat în stat. Probabil că nu e așa, de aici marea ciudățenie.
şi nu-i aşa? uneori trupele dictează viaţa liturgică pentru că-conducătorul trupei este fiul cel mai maree al nu ştiu cui sau chiar al păstorului … şi toată lumea se uită neputincioasă la ce se întîmplă.
Neputincioasă? Pastorii nu au și ei audiență generală, ca la Vatican? Au Adunare Generală, e mai ceva! În România aș înțelege perfect starea asta de neputință supusă, dar în SUA e ceva anormal.
Problema cea mai mare din biserici, fie ele din Romania sau afara, e lipsa pocaintei si a scopului. Nu-s deloc de acord cu bisericile care fac din lauda si inchinare un show, din care lipseste Dumnezeu. Dar, ca sa o spunem pe aia dreapta, in multe biserici, fratilor si surorilor le e greu sa deschida gura si sa isi puna plamanii la bataie pentru a aduce toata lauda lor Lui Dumnezeu, dar foarte bine le merge limba dupa ce iasa din biserica, vorbind despre unul si despre altul. Am fost multa vreme intr-o biserica de genul, si stiu ce vorbesc.In anumite perioade, am frecventat biserici cu cantari in comun, traditionale, dupa aceea cu grup coral, care conducea biserica in inchinare, iar acum, sunt membru intr-o biserica care e oarecum descrisa in articol. Dar, repet, pocainta celor implicati face diferenta de perceptie..o inchinare sanatoasa rezulta dintr-o pocainta autentica..
E greu … Abordarea unui astfel de subiect aduce imediat in mintea mea si probabil si a altora, alte „anexe” ale problemei. Din toata rugina care se arata in bisericile evanghelice, subiectul abordat in articolul de mai sus este doar efectul, putin intarziat, al lipsei de educatie in domeniul spiritual-muzical, pe care liderii bisericilor „au uitat” sa o ofere la momentul potrivit.
In cele mai multe cazuri, personajele care slujesc in departamente de lauda si inchinare sunt adolescenti, sau tineri cu varste de pana la 30 de ani, iar sunetistul la fel (am fost indulgent). Daca de la revolutie pana acum nu a existat o preocupare din partea pastorilor si a liderilor in a investi in copii si tineri privind slujirea muzicala, este gresit daca cineva, acum, plaseaza toata responsabilitatea, respectiv vina, pe cei care canta in fata.
In momentul de fata, sunt doua generatii de tineri si adolescenti care, de dupa revolutie, incoace, s-au format ca slujitori in departamente muzicale, dupa modele vazute pe youtube, din biserici din SUA, Australia, Anglia, modele care nu neaparat sunt rele, insa niste adolescenti care nu au inca un discernamant spiritual, nu stiu sa adapteze in contextul local, nici sa isi insuseasca corect anumite valori vazute in altii.
Sunt de-acord cu cele 3 idei extrase din acea scrisoare si cu tratarea subiectului in sine, insa daca discutia ramane doar la acest nivel, enuntat in articol, cred ca este superficial, iar destinatarii acestor scrisori ar deveni mai degraba niste victime, decat niste slujitori ai bisericii.
Despre „dictarea vietii liturghice” … da! asa este, de multe ori cei care canta in fata „dicteaza”, pentru ca la momentul potrivit, nu a „dictat” cine era responsabil pentru asta.
Cred ca, mai degraba, lumea priveste neputincioasa la ce se intampla, deoarece isi da seama ca daca tinerii aceia din fata se supara si nu mai vor sa cante, biserica va ramane „pustie” … pentru ca nu are cine sa faca slujba asta.
In cele mai multe cazuri, situatia se datoreaza celebrei vorbe, care pentru unii e principiu: „Tinerii (copii) sunt viitorul de maine” GRESIT! ei sunt prezentul, sunt in biserica, slujesc intr-un fel sau altul, chiar daca in perceptia unora slujirea incepe doar de la „nivelul” amvonului …
(imi cer scuze pentru un comentariu asa de lung)
Scrisoarea respectiva o sa ramana aruncata intr-un sertar, fara ca cei care ar trebui sa auda sa faca ceva in acest caz. Eu de multe ori am spus acest lucru, daca biserica nu poate canta impreuna cu acel grup de lauda si inchinare, inseamna ca este un spectacol si nu o inchinare. De nenumarate ori se canta cantari noi, despre care habar nu au cei din adunare, sunetul este ridicat la niste db ca nici nu se intelege ce canta acei tineri. Avem in cantarile Evangheliei o sumedenii de cantari pe care nici nu le cunostem si totus cantam cantari care au o singura strofa, care de multe ori nu spune nimica, o repetam de doua sau de trei ori. Oare aceasta este inchinarea, unde putem sa ne inchinam cu toata adunarea? Este uneori cand ”trupa” canta o cantare care imi place si mie, eu incep sa cant cu ei, lumea din jur sa uita la mine, parca am facut ceva gresit. Ma intreb si va intreb, de ce mergem la casa Domnului, nu pentru inchinare? In multe biserici de pocaiti omul se zideste in timpul predicii, restul este numai spectacol.
Se poate să fie adevărat ce spuneți, dar chiar dacă uni dintre cei care cîntă sînt insensibili, se vor trezi măcar uunii dintre cei care ascultă.
Problema principala (IMHO) e ca de multe ori, pregatirea (formarea) acestor ‘lideri de inchinare’ exista, dar lipseste cu desavarsire!
De cele mai multe ori asta-i problema: Lipsa unei pregatiri temeinice.
Mi-ar fi placut sa adaugati la sfarsit recomandari, sau link-uri spre posturi mai vechi (parca tin minte ca ati mai scris despre asta..).
Recomand cu MARE caldura, leadworship.com – un site cu resurse extraodinare (sunet, voci, instrumente, muzica, conducerea inchinarii, etc). In opinia mea, Paul Baloche reuseste sa puna inchinarea intr-un context contemporan, fara sa piarda esenta.
Ai dreptate! si in opinia mea, Paul Baloche e unul din exemplele demne de urmat.
Exista totusi o anumita incongruenta intre eticheta „trupe de frauda si intinare”, care mie, de cate ori o citesc, imi provoaca o reactie aproape viscerala, si tonul scrisorii pe care o recomandati, frate Marius, nu credeti? Nu cred ca o astfel de etichetare ii va face sensibili si deschisi la mustrare pe cei care, cum spune Jamie Smith, au fost impinsi (de cultura eclesiala in ansamblul ei) in fata si s/au trezit peste noapte „lideri de inchinare”. Excesele, derapajele, zelul fara cunostinta muzicala si teologic-biblica, care adesea transpar in prestatiile acestor trupe, nu cred ca au nicio sansa sa fie corectate atata timp cat nu renuntam la eticheta asta profund jignitoare.
+1
subscriu! (cu toate ca ma regasesc si eu de multe ori avand „darul descurajarii” in felul asta) 😛
Eu unul eram obisnuit sa cant impreuna cu cei ca canta, insa am trecut de partea celorlalti care asculta si analizeaza mesajul. Uneori mai cant si eu, dar cand a canta devine o rutina si cant doar ca sa cant fara sa analizez medajul piesei indiferent de stilul si genul abordat eu cred ca se pierde tot farmecul si toata comunicarea dialogului dintre cantec si cantat. Dumnezeu vrea sa filtrezi mesajul prin propria inima si minte, pentru ca intelegand ce canti sa poti canta din toata inima si cu toata mintea concentrata la mesaj si la obiectul inchinarii care ar trebui sa nu fie altcineva decat Dumnezeul Triunic.
Cat despre stil, gen, subgen nu stiu cat de mult conteaza… Pentru mine cel mai mult conteaza mesajul pieselor si apoi calitatea inchinatorilor. Cat despre inima lor si atitudinea lor in inchinare numai Dumnezeu poate sti.
asta imi aduce aminte de ce ati scris cu alta ocazie,muzica crestina sau muzica ce este cantata de crestini… cred ca aici este secretul. Duhul Sfant ne invata cum sa ne comportam,in biserica si in afara ei,ne calauzeste in tot si toate.Despre ce se intampla in timpul cultului,parerea mea este ca vina apartine pastorului,nu?Nu este el pus sa vegheze? In biserica din care fac parte s-a intamplat ca atunci cand cineva avea probleme spirituale sa stea pe tusa,ca sa zic asa;
Si eu subscriu in ce priveste incongruenta dintre tonul postarii si tonul articolului recoandat. Dar cred ca aceasta incongruenta este rezultatul unei simple diferente de dar spiritual: primul are darul descurajarii iar celalalt darul incurajarii. 🙂
Totusi nu pot sa nu admit ca mi se cam scurt-circuiteaza creierul si duhul cand incerc sa pun cele doua daruri impreuna. E ca si cum ai lega si faza si nulul impreuna si te astepti sa se faca lumina. Dar sunt multe lucruri pe care nu le inteleg (cum ar fi electricitatea). Cred totusi ca voi supravietui.
🙂 🙂
Aș dori să adaug și eu câteva probleme ivite datorită adoptării închinării cu „trupa de laudă și închinare”.
– încet, încet a anihilat participarea membrilor bisericii cu poezii, cântări, îndemnuri la viața bisericii din cadrul slujbei de dimineață,
– a văduvit o generație de cântările patrimoniului (în cazul acesta) baptist. Răul din acest fapt este că aceste cântări noi acoperă un spectru limitat din învățătura creștină (de obicei vorbesc despre: slăvește-l pe Dumnezeu, sunt păcatos și vin, vino așa cum ești să-L lauzi – ceea ce cred că e greșit întrucât a-L lăuda pe Dumnezeu cere o sfințire a vieții, Domnul este măreț și foarte puțin etc.). Patrimoniul cărților de cântări lepădat conține un spectru larg de cântări care adresează multitudinea aspectelor vieții și multifațetele problemelor omului credincios. Pentru mine este o așa mângâiere, binecuvântare și îmbărbătare când mă scol dimineața și adesea îmi răsună în minte ecourile unei cântări dintre acestea cântate de sufletul meu în timp ce cu trupul dormeam. De asemenea Dumnezeu îmi trezește în duhul meu, în probleme, griji și nevoi cuvintele specifice ale unei cântări de care am nevoie. Renunțându-se la cărțile de cântări văduvim familiile de cântatul seara împreună. Generația 1990-2012 (în cazul nostru) nu mai are acasă și nici nu mai știe aceste cântări. Mi-am propus să-i învăț acasă pe copiii mei aceste cântări și ce frumos este când înainte de culcare cântăm adesea o cântare dintre acestea.
– un ultim aspect: imaginea. Am fost șocat să văd pe fundalul unor cântări simbolurile ying-yang, profilul stilizat al lui Clinton, sau „ține-mă de mână Doamne” și este imaginea unei mâini de doamnă cu unghiile lungi care ține o mână de copil etc. Sunt imagini de oameni care țin mâinile în sus sau plecați în genunchi etc. însă ce drept au acești oameni să apară în fața noastră, să ne uităm la ei în timp ce îi cântăm lui Dumnezeu? Cine știe viața lor? Poate că unul e divorțat, altul trăiește în adulter, altul poate e vrăjmaș lui Dumnezeu – arta nu întreabă iar aceste fotografii sunt doar artistice și nu biografice. Aceeași problemă și cu peisajele. Se cântă cântarea și ochiul meu, care iubește mult frumosul și arta, începe să se uite la creație, la flori, la munți la măiestria fotografului, poate la back-drop-ul setat de autorul acestora, și mintea și sufletul meu crează involuntar asociații între Dumnezeu și creatul, amestecându-le și echivalându-le în taină. NU mai vorbesc de ținuta necenzurată (prin decența creștină) a celor ce cântă în față.
Închei și adesea mă gândesc la aceste lucruri.
Daniel, pe jumatate ai dreptate in ce priveste folosirea imaginilor de fundal la cantari. Totusi, eu cred ca folosirea cu intelepciune si calauzire de sus, a acestor resurse, pot ajuta sufletul sa se inchine. Spun „intelepciune” pentru ca de multe ori nu e nevoie de o calauzire speciala de sus, ca sa stii ca o imagine nu se preteaza sa o proiectezi pe peretele bisericii.
Daca nu esti de acord cu abordarea asta, atunci probabil ar trebui sa renuntam si la melodiile cantarilor si la instrumente … eventual, doar sa recitam cuvintele, ca sa nu fim „distrasi” de la inchinare. Ca unul care sunt pasionat de muzica, s-ar putea sa raman captat de armoniile din acordurile de la orga bisericii, sau de linia melodica a cantarii, compusa cu atata maiestrie de compozitorul ei.
Deci, … cred totusi ca ai cam exagerat in anumite privinte.Toate lucrurile astea, inclusiv fundalul din spatele textului la cantari, folosit intr-un mod responsabil si intelept, poate sa ne slujeasca pe toti atunci cand stam in inchinare.
…deci avem nevoie de ajutor sa ne inchinam? Nu inteleg!
Dragă Alin H., din punct de vedere biblic, așa cum înțeleg eu Scriptura nu există imagine care se pretează la închinare. Poate sunt prea radical, dar cam așa cere Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i plac imaginile atunci când vii să I te închini. Într-un fel mai ridicol, e ca și cum vin să vorbesc cu tine și în timp ce îți adresez anumite cuvinte frumoase, mă uit într-un album cu poze cu care am venit de acasă. Acum, nu trebuie să sari fără punte la chestia cu renunțarea la melodii. Acestea sunt și au existat întotdeauna împreună cu Cuvântul în închinare. Apoi, de ce omul ar avea nevoie de proptele în închinare când i se interzice chiar să-și imagineze cum e Dumnezeu – căci nimeni nu L-a văzut. Oare privind o imagine în timp ce cânți îți înalță mai mult sufletul spre Dumnezeu sau (într-un anumit fel) standardizează, anulează acea felurită diversitate a simțămintelor unice fiecărei persoane în închinare. De ce trebuie toți să vadă acea imagine (să presupun că este deosebit de frumoasă)? De ce ar trebui o atenție împărțită? Sunt întrebările mele personale, nu ți le impun dar cred că au o oarecare validitate.
Aș mai vrea să fac un comentariu asupra melodiei. Vezi, e greu și în arta vizuală și în muzică să tragi o linie a graniței dintre sacru și păgân. Eu în sinea mea evaluez cam așa: este Christos în persoana aceasta care cântă (sau se și zbânțuie)? Nu pot ști! Atunci Christos în el ar avea gesturile, lirica, ritmul acesta, s-ar închina El așa? Posibil/Imposibil.
O altă chestiune. În armată erau niște colegi care aveau iubite și le scriau scrisori. Însă ei nu aveau nici o inspiratie si scrisoarea era compusă de alții și era mult hai, „mișto” și ireverență. Două alte ipostaze și apoi spun ideea. Să presupunem că ai avea un dușman căruia cineva îi compune o elegie muzicală. O persoană care te simpatizează preia cântecul și-i schimbă câteva cuvinte și ți-l cântă ție. Un compozitor de muzică scrie o piesă având gânduri erotice sau de depresie, de răzbunare etc., iar ritmul melodiei așa cum o compune el exprimă sentimentele și imaginația lui. Acum, Dumnezeu care le știe pe toate, primește cu bucurie melodii preluate din lume, luate din filme (ex. Tu mă ridici – preluată din filmul Beaches) sau făcute în stil păgân, când ele au fost intenționate pentru alții? Mie mi-ar conveni astfel de cadouri? Nu mă înțelege greșit. Înainte de a mă găsi Dumnezeu am fost dependent de muzica lumii acesteia. Am încercat după ce i-am dat viața Domnului Isus să mai ascult vechile melodii sau vechii mei fabvoriți și nu am mai putut. Dumnezeu are o altă lume.
Domnul să iți dea bucurie și să ne dea la toți înțelepciunea Sa.
Daniel
Dragă Daniel,
Iartă-mă că intru în discuţia dintre tine şi Alin, dar… din punct de vedere biblic nu există multe lucruri care sunt legate astăzi de închinare. Nici modelul Bisericii primare nu indică multe dintre cele ce sunt în practica de astăzi şi care nu crează „probleme” nimănui. În concluzie, aş renunţa la acest argument.
Apoi, de unde ideea că lui Dumnezeu nu-i plac imaginile? Cortul întâlnirii e plin de imagini… Aş renunţa şi la acest argument. Acum, singurul argument viabil este că Dumnezeu merită o închinare care să nu fie împărţită. Dar de aici până la a numi „proptele” ceea ce foloseşte omul în închinare… în felul acesta până şi cuvintele sunt un fel de „proptele”…
Să nu mă înţelegi greşit, nu sunt un susţinător al transformării închinării într-un spectacol audio-vizual, dar simplitatea nu înseamnă doar eliminare! Am mai scris pe undeva pe acest blog cu nu e nimic mai complicat decât simplificarea şi nimic mai simplu decât să complici şi, în cazul acestei dezbateri, tocmai în aceasta constă „capcana” în care putem cădea!
Te mai contrazic în ce priveşte afirmaţia legată de standardizarea indusă de imagini. Felul în care privim cel mai banal obiect este la fel de unic pentru fiecare persoană precum amprenta digitală. Putem privi oarecum la fel, dar nu vedem absolut identic niciodată. Ori standardizarea presupune noţiunea de identic în mare măsură.
O mare greşeală este aceea de a ne imagina cum S-ar închina Domnul în contextul închinării prin muzică. Personal, nu o dată m-am întrebat dacă Domnul Isus a cântat. În afară de menţionarea din Matei 26:30 şi Marcu 14:68 (cântarea Psalmilor 115-118, cu care se încheia masa de Paşte), nu ştiu să existe vreo altă referire la faptul că Domnul ar fi cântat. Ce a făcut în timpul celor 40 de zile de post în pustie, în afară de rugăciune? Totul e o sumă de presupuneri. Aşa cum este şi întrebarea pusă de tine, mai ales că Domnul a făcut destule gesturi care „sfidau” regulile cunoscute ale vremii…
Şi penultimul punct… Nu ştiu în ce măsură putem să judecăm pe principiul „gând păcătos = produs păcătos”, pe care îl foloseşti cu privire la melodii preluate din zona laicului. Oare pot să mai privesc admirativ tabloul Monei Lisa? Dar dacă Leonardo a avut gânduri păcătoase în timp ce îi picta portretul? De unde ştiu eu ce gânduri i-au trecut prin cap brutarului când a făcut pâinea pe care o mănânc? Felicitarea pe care o cumpăr pentru a-i ura ceva prietenului/prietenei e făcută în mii de exemplare şi devine personalizată doar în momentul în care eu aştern propriile cuvinte pe ea. Un altul poate aşterne cu totul altfel de cuvinte pe exact acelaşi tip de felicitare. Sau, eu pot transmite un gând absolut diferit de al unui autor iniţial, doar parafrazând. Dimitrie Anghel spunea: „vorbele de-amor pe lume sunt ca salba de mărgele, dacă scapă-ntâia boabă, celelalte curg şi ele”. Se schimbă oare dacă eu înlocuiesc „vorbele de-amor” cu „sughiţul este” ? Am dat aceste exemple nu pentru a susţine „moda adaptării”, ci pentru a arăta că nu putem simplifica lucrurile cu atâta uşurinţă!
Iar ultimul… acesta e chiar un mare semn de întrebare pentru mine (şi bănuiesc că nu numai pentru mine!). Eu ascult şi acum, chiar cu mare plăcere, o bună parte din muzica pe care o ascultam înainte de a deveni copilul Domnului şi nu mă simt absolut deloc „ameninţat”. Nu o fac în loc de ceea ce ţine de închinarea mea, ci o fac în momente de relaxare. „Dumnezeu are o altă lume” e o afirmaţie adevărată până la un punct, fiindcă extensia ei necontrolată ne poate duce la foarte multe acţiuni radicale, câtă vreme trăim în lumea aceasta! Chiara aşa! Jogging-ul o fi parte din lumea lui Dumnezeu? Înţelegi?
Sper să nu te fi supărat comentariile mele! Ceea ce încerc să scot în evidenţă, la fel ca în mesajele anterioare, este echilibrul necesar când judecăm pe marginea acestui subiect!
Fii binecuvântat!
P.S. Scuze pentru lungimea mesajului!
Info „You raise me up” („Tu mă ridici”):
– compozitor – Rolf Løvland (pianist norvegian, unul dintre cei doi membri ai duo-ului „Secret Garden”, câştigători Eurovision pentru Norvegia în 1995 cu piesa „Nocturna”, al doilea membru fiind Fionnuala Sherry, violonistă irlandeză),
– text – Brendan Graham, compozitor irlandez
Piesă de inspiraţie folclorică irlandeză, scrisă iniţial ca piesă instrumentală şi lansată oficial în 2002.
Nici o legătură cu „Beaches”.
Melodia din Beaches este „Wind beneath my wings”, compusa in 1982 de Jeff Silbar si Larry Henley.
Apropo de schimbarea destinatarului. Mi-am adus aminte de ce spunea Rowland Hill – „The devil should not have all the best tunes” si de modul in care a fost interpretata afirmatia lui, ajungandu-se la „Why should the devil have all the good music?” (Larry Norman).
Multumesc Marinel! eram gata sa nu mai raspund „provocarii” afirmatiilor lui Daniel ca-mi era teama sa nu „derapez” 😛
Subscriu la ce ai scris!
Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar, cand am citit „Atunci Christos în el ar avea gesturile, lirica, ritmul acesta, s-ar închina El așa? „, mi-am adus aminte de o intamplare:
Intr-o biserica mai conservatoare era o discutie aprinsa intre doua partide. Una cantase o cantare pe voci, iar cealalta, din „prea mult zel pentru credinta” incerca sa combata aceasta actiune fireasca, lumeasca a celorlalti. In ultima instanta, argumentul adus de unul din ei a fost:
„- dar, ce … Isus a cantat pe voci?!”
Daniel, NO OFFENSE … am avut bunavointa de a-ti intelege argumentele, dar nu am reusit.
Imi place asa de mult ca Isus a folosit aproape tot timpul ilustratii, pilde (imagini), pentru a le transmite celor ce Îl ascultau adevaruri extraordinare. Zice ca „nu le vorbea deloc fara pilde…”! Printre motivele pentru care facea asta, unul era si acesta – oamenii inteleg mai bine un lucru atunci cand il si vad, sa ii ajuti sa si-l imagineze. Intotdeauna imaginile (alese cu intelepciune) vor sustine un mesaj vobit, sau cantat si te vor ajuta sa intelegi mai bine ce ti se spune, sau chiar ceea ca rostesti tu.
De ce sa nu fim creativi? Suntem facuti dupa chipul si asemanarea Creatorului!
Am uitat sa mentionez ceva …
Daniel, ai dat un exemplu: „(ex. Tu mă ridici – preluată din filmul Beaches)” Banuiesc ca te referi la cantecul „You raise me up”. Esti sigur ca acel cantec face parte din filmul respectiv? ca eu nu am gasit niciunde asta. Oricum, nu conteaza asa de mult … cantecul e cantat de peste 125 de artisti, in toata lumea…
Versurile sunt scrise de Brendan Graham si nu cred ca erau destinate altcuiva decat lui Dumnezeu. Nu cred ca vorbea despre iubita lui, facand referire la a-l ajuta sa „stea pe stanca”, sau sa „paseasca pe marea-nvolburata”. Nu iti par cunoscute aceste referinte?
apropo: varianta You raise me up (Tu ma inalti) pe care o canta grupul Continental, e traducerea si adaptarea mea. Dumnezeu a binecuvantat pe multi prin acest cantec in toate turneele noastre, de cand il avem in repertoriu.
Filmul „Beaches” are melodia „Did you ever know that you’re my hero”.
pe mine nu ma deranjeaza neaparat ritmul … ce m-a determinat sa nu mai ascult muzica „crestineasca” din bisericile protestante din Ro de aprox. 5 ani este lipsa de originalitate, traduceri proaste, influenta america, domnisoarele si domnisorii vedete, neprofesionalismul in mixaj si …. cam atat. Ah, era sa uit; si evanghelizarile cu invitati speciali*
Se formeaza o cultura interesanta cu aportul acestor trupe… si la noi. De exemplu, aplauzele. Am fost de curand la un concert Conti (cu orchestra). Si au fost cativa in sala care aplaudau dupa fiecare cantare. Ok. No problem. Numai ca, aplaudau enervant chiar dupa orice… A fost un moment cand a fost o marturie emotionanta, urmata de o cantare… liniste, ma gandeam si eu la versuri, la marturie. Se termina cantarea… aplauze. La fel de stridente.
Daca le-ar fi spus sa nu aplaude – ingradire. Ok, ingradire, de acord… nu discut. Dar, pe de alta parte, i-au ingradit ei pe altii nestiind cand sa nu mai aplaude strident.
Vreau sa spun ca unii s-au format intr-un anume fel in comportamentul lor din „banci”. Si cand nu strica „trupa” atmosfera, o strica ei, setati fiind cu un anumit comportament.
Probabil ca si scrisoarea aceasta si alte reactii exista fiindca sunt prea multe astfel de „trupe speciale”.
Corect! Nu cred că spun o noutate, dar aceste „trupe speciale” (şi includ aici şi categoriile la care făcea referire fratele Marius, adică acele coruri lipsite de orice relevanţă creştină şi artistică, solişti care se cred nu-ştiu-ce etc) au apărut nu doar datorită lipsei de veghere (căci la ce ajută vegherea la căpătâiul decedatului?) ci mai ales a lipsei crase de educaţie creştină autentică (şi nu mă refer doar la doctrină!). Exact cum mucegaiul apare în absenţa curăţeniei. Şi penicilina nu-i o scuză! 😉
marinelblaj,
dacă ai fi vrut să înțelegi ce am spus ai fi citit mai atent. „din punct de vedere biblic nu există multe lucruri care sunt legate astăzi de închinare. Nici modelul Bisericii primare nu indică multe dintre cele ce sunt în practica de astăzi şi care nu crează „probleme” nimănui” – aș renunța la gândirea aceasta. Biblia spune destul și deplin multe lucruri care sunt legate de închinarea de azi și în multe aspecte o critică, numai să avem urechi să auzim și inimă să înțelegem.
Apoi „Apoi, de unde ideea că lui Dumnezeu nu-i plac imaginile? Cortul întâlnirii e plin de imagini… Aş renunţa şi la acest argument.” – dacă te-ai gândi bine și sincer ai renunța la acest argument. Poți tu însuți să faci puțină exegeză și hermeneutică, așa că n-am s-o fac eu în locul tău.
În cele din urmă, n-am vorbit de simplitate și nici de eliminare ci m-am adresat unor adăugiri nelegitime. Închinarea are oare de a face cu duhul, adevărul, dragostea, respectul recunoștința față de Cel căruia ne închinăm? Azi ne cam lipsește familiaritatea cu monarhia pentru a percepe cât de cât corect acest concept sau mai bine zis, această datorie. În monarhie închinarea o faci în termenii celui căruia i te închini și nu în termenii pe care-i crezi tu sau eu potriviți.
Închină-te așa cum te îndeamnă Dumnezeu și va fi totul bine și ignoră tot ce spun eu.
Alin H.,
îmi place spiritul tău glumeț. Ești însă pe lângă argument. Fii creativ în termenii lui Dumnezeu și fii pe pace. Nu am să pot eu să-ți schimb convingerile. Vorba unui prieten, „te las pe mâini bune”!
Daniel, nu a fost intenţia mea să te ofensez în vreun fel. Nu face parte din felul meu de a fi şi a gândi. Voiam doar, în intenţia mea de a „deradicaliza” stilul discuţiilor, să atrag atenţia asupra unui tip de argumentare generalizant şi pe alocuri nesustenabil. Tu spui „Biblia spune destul și deplin multe lucruri care sunt legate de închinarea de azi și în multe aspecte o critică, numai să avem urechi să auzim și inimă să înțelegem” şi acesta este din nou un exemplu în acest sens. Să încerc să lămuresc puţin lucrurile. Biblia spune multe lucruri legate de închinare, iar referirile la închinarea de astăzi nu sunt adresate în mod specific ariei în care se desfăşoară lucrurile în cadrul subiectului „laudă şi închinare”. Dacă citeşti cu atenţie, tocmai sesizând pericolul de tip „patul lui Procust”, atrageam atenţia la „rădăcinile” răului, respectiv lipsurile în educaţia creştină (vezi comentariul anterior). Dacă închinarea e definită în termeni mult mai exacţi în Vechiul Testament, limbajul şi contextul Noului Testament e mult mai uşor de supus interpretării şi, ca să mă înţelegi am să iau un singur text: „să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică” (Evrei 12:28). Cum definim „mulţumitori”? Cine poate să stabilească exact cum să-mi exprim eu mulţumirea? Cine poate defini pentru un altul expresia exterioară a „evlaviei si a fricii”? „Închinarea plăcută” cui altcuiva dacă nu DOAR lui Dumnezeu? Cât de „plăcut” când ne referim la muzică? În termenii lui Ezechiel 33:32 sau în general în termenii lui Romani 14:17-18, de exemplu?
Acest mod de a aplica principii asupra formei, în loc să le aplicăm asupra fondului care poate influenţa forma, este eroarea la care făceam referire!
Cât priveşte ideea „lui Dumnezeu nu-I plac imaginile”… Chiar nu înţeleg! Să cred că te referi la „să nu va faceţi chip…” când vorbeşti de „imagini”? Mă îndoiesc! Apoi, fiecare dintre noi avem păreri diferite despre ideea de „imagine”. Extensia termenului e largă, şi aici „băteam” eu când spuneam că acest argument nu stă în picioare. Da, este corect să vorbeşti despre „adăugiri nelegitime”, dar nu argumentând cu această idee. Nu era mai simplu să o spui direct: „lui Dumnezeu nu îi plac lucrurile adugate în mod artificial”, de exemplu?
Apoi, familiaritatea cu monarhia e bine că ne lipseşte, fiindcă ea presupune o prietenie în cu totul alţi termeni decât cei ai relaţiei noastre cu Dumnezeu. Ne lipseşte în schimb, şi asta e rău, familiarizarea cu noţiunea de monarhie, pentru a înţelege mai uşor şi mai corect cum să ne raportăm la „monarhia” lui Dumnezeu!
Rezumând, reiau ideea necesităţii echilibrului în judecarea închinării şi mai ales pe aceea de a încerca să punem întâi de toate accentul pe fondul care generează forma. Altfel, după cum ne este prostul obicei al românilor, punem din nou carul înaintea boilor, dăm de mâncare carului şi ne plângem că mor boii de foame deşi le-am dat totul! (asta apropo de stilul glumeţ, la care ţin tocmai pentru că mă feresc să fiu încrâncenat!). Tu crezi că, mai ales având în vedere „pretenţiile” pe care le am în baza nivelului spiritual (ridicat, scăzut, Domnul judecă) şi muzical, eu sunt mulţumit de tot ce se întâmplă pe tărâmul închinării? „Mor” în aceeaşi măsură când văd şi ascult „frauda” trupelor, dar şi a lui „O, cât mă simt de fericit” în tempo de cortegiu funerar şi cu feţe din acelaşi cadru!
Aşa că nu e nevoie să mi se schimbe convingerile. Însă e absolut nevoie să se schimbe politica de abordare a problemei.
Fii binecuvântat de aceleaşi mâini bune!
Care sunt „termenii lui Dumnezeu” in ce priveste creativitatea? pe pace, sunt, dar ca sa fiu si creativ intr-un mod corect, dupa cum ma indemnai ….
Alin H. și D. Ana,
Multumesc pentru sesizare, într-adevar melodia din Beaches este alta. Timpul le-a amestecat în mintea mea. Am greșit în exemplu, principiul rămâne.
observ ca in toate discutiile de pina acum pe marginea muzicii este ignorata tocmai tema creatorului. Dumnezeu este Creatorul absolut, el a creat „din nimic”. noi fiind dupa chipul si asemanarea Lui suntem creatori de rang secund. creatia noastra presupune in primul rind talent, apoi educatie, experienta de viata, asimilare si acumulare. creatia noastra este o sinteza a ceea ce suntem in lumea in care suntem. Arta nu trebuie supusa unor limite de genul crestin/pagan, arta nu are religie, arta nu este ideologie, arta este creatie.
Imi pare rau s-o spun dar asa zisa muzica crestina contemporana nu se ridica nici pe departe la nivelul muzicii contemporane laice. De ce? asta este o intrebare as zice vitala.
un exemplu elocvent pentru mine este Bob Dylan. la un moment dat in viata lui s-a intors la Dumnezeu, iar albumele scoase ca muzician crestin au fost foarte slabe, sub nivelul celorlalte albume. au fost efectiv mediocre. De ce? un crestin nu poate crea ceva de valoare? unde e buba? muzica crestina contemporana n-are sare si piper, n-are forta muzicala a unor pink floyd, jethro tull sau a unor beatles sau forta unor emerson lake and palmer sau forta unor doris akers, mahalia jackson etc. lipseste talentul? sau educatia muzicala? sau limita asta aproape fizica: „oare Cristos asa ar cinta asa?”.
cind ma gindesc la muzica crestina realmente valoroasa ma gindesc in primul rind la cea bizantina desi sunt evanghelic, la imnurile gregoriene desi sunt evanghelic, la corala protestanta care din cind in cind reuseste ceva de calitate. dar nu la ce se intimpla de citiva ani in asa zisa muzica de tip worship sau alte genuri tot mai usurele si kitchioase.
intrebarea are un raspuns tot printr-o intrebare:
DUMNEZEU CIND A CREAT LUMEA SI-A IMPUS LIMITE?
ATUNCI DE CE NOI NE IMPUNEM LIMITE ACOLO UNDE NU AR TREBUI SA FIE LIMITE?
ce ne uimeste la un creator: libertatea de a experimenta si de a exprima in actul creatiei.
ne-a facut oare Adevarul sa fim liberi cind in insasi actul creatiei crestine lipseste tocmai libertatea? daca mergem in continuare pe limitele astea nu vom reusi sa fim decit niste clone crestine fara personalitate care vor arde pe rug la nesfirsit pe orice galileo galilei care ar striga: e pur si muove!!!
De ce nu se ridica muzica crestina la nivelul muzicii laice?
Raspunsul dupa mine (out of box, nefiind muzician ci de formatie tehnica) este ca prin muzica se transmit trairi. Astfel ca in mod normal trairi intense (care sa rezoneze cu starea de spirit a oamenilor) => muzica buna. Si deoarece in mediul laic apar mai des si cu un spectru mai larg stari de trairi foarte intense au material pe care apoi sa il cante. Si evident au si o priza mai larga gasind in public oameni care au si ei aceleasi stari de spirit ca cele cantate. Dar ce trairi, ce viata au crestinii de azi? Fentand greutatile vietii rezultatul este lipsa de greutate…
Limitele sunt bune. Fiecare pasare canta specific speciei sale. Problema nu este in limite ci in material: crestinii nu prea au ce canta, ceva care sa ii defineasca si … sa fi fost trait de ei…
Asta este parerea mea proprie fara pretentii de artist.
what???
iata un posibil raspuns pentru calitatea superiara a albumelor noncrestine ale lui bob dylan
http://www.youtube.com/w
atch?v=rJ5joCwAoo8&feature=related
marinelblaj,
Și eu te înțeleg și tu mă înțelegi, problema s-ar ivi dacă adăugăm ceva mai mult, ceva subînțeles, la ceea ce s-a scris, imputând subînțelesul ca intenție. Eu nu m-am exprimat încă în privința închinării moarte sau lumești, ci doar cu privire la pierderea unui patrimoniu care are ceva nespus de valoros în el – acoperirea unui spectru mult mai larg al aspectelor închinării. NU am vorbit de felul în care aceste cântări se cântă ci la beneficiul adus celor care le cântă cu drag, din inimă, ca expresie a situației lor lăuntrice. Nu permite spațiul să dau exemple, dau numai unul sau două: Ce cântări din paleta „contemporană” spune despre „Merge-voi cu mâna goală înaintea Domnului?” „Al rugii ceas ce dulce-mi ești”, „La miezul nopții va veni Isus … și vai de cel ce-l va găsi pierdut cu suflet gol” „În străvechea Carte sfântă tot citesc” (o favorită a copiilor mei), „Eu cât și casa mea voim” și multe altele. Știu ele pot fi cântate mucegăit, dar poate spre surprinderea ta, ele pot fi cântate foarte viu din inimă și cu toată ființa. Sunt aceste cântări care vorbesc copiilor, tinerilor, adulților bătrânilor, sunt aceste cântări de cercetare, de îmbărbătare, carevorbesc despre felul în care trebuie să rodim, despre felum în care suntem trecători, despre felul în care trebuie să murim, despre țara și nădejdea noastră de sus, despre ceata sfinților și multe altele. Sper că m-ai înțeles ce am vrut să spun acum, atât și doar atât în a doua afirmație.din primul comentariu. Prima e evidentă cred. Referitor la imagine repet, convingerea mea este că nu ne este îngăduit să le folosim atunci când îi cântăm lui Dumnezeu. Cred că textul proiectat este suficient (nu discut aici de prezentări de proiecte și eg. ilustrarea unui loc din Israel la studiul biblic, sau altceva de genul acesta). Dacă le-aș aproba aș fi nevoit imperios să fiu de acord cu iconografia ortodoxă – justificarea acesteia este un argument lung, bazat pe întruparea Domnului, pe simbolistică și permite-mi să nu intru in el. (Benefică este citirea cap.8 din Ezechiel)
Un ultim lucru, abordând lucruri străine adoptate în închinare am vrut să accentuez realitatea și importanța intenției, motivației și adresei unui lucru în stadiul său original. Nu toate lucrurile se pot sfinți (nu dau exemple, dar putem găsi fiecare), sunt lucruri care aparțin unei alte lumi și nu poți face o asimilare sau reîncetățenire a acestora. Cu bine,
Daniel
Daniel,
Referirea mea la închinarea „moartă” era menită doar să scoată în evidenţă acea obsesie a mea privind relaţia fond- formă. Respectiv, faptul că nu doar forma poate fi „ucisă” de fond, ci şi fondul poate fi „ucis” de formă. În privinţa patrimoniului… la noi în biserică există un echilibru de care nu pot decât să mă bucur. Şi el se manifestă nu doar prin faptul că numărul şi calitatea pieselor noi nu impietează asupra numărului şi calităţii pieselor „din patrimoniu”, ci şi prin faptul că bătrânii bisericii cântă alături de grupul de laudă, se roagă întotdeauna cu mulţumire pentru acest grup, prin faptul că grupul are inclus în repertoriu şi piese „din patrimoniu”, partea din program care cuprinde lauda şi închinarea prin muzică nu se limitează doar la cântat, ci cuprinde şi exprimarea unor gânduri, remarci, sublinieri referitoare la cântecele cântate, care fac legătura acestor cântece cu Cuvântul şi împiedicând în felul acesta ca momentele să poată căpăta culoarea de spectacol sau concert.
Fără să diminuez cu nimic valoarea textelor (ah! una dintre durerile mele în spaţiul muzicii din creştinism – ai remarcat, sper, că vorbesc despre muzica DIN creştinism, NU despre muzica creştină!), nu cred că valoarea mesajului transmis prin text este apanajul strict al „patrimoniului” (remarc, printre altele sublimul mesajelor din textele fratelui Moldoveanu, Dorz). Sunt piese din repertoriul grupurilor de laudă, precum „Nu-i nimeni ca Tine”, „Iubirea Ta ne umple azi fiinţa” etc, foarte frumoase prin mesajul şi starea de închinare şi reverenţă pe care le transmit.
Evident, ORICE cântare care nu se cântă în starea duhovnicească potrivită poate fi „omorâtă”, după cum o cântare poate să înalţe prin interpretarea adecvată intenţiei cu care a fost scrisă şi mesajului conţinut . Repet ceea ce am mai spus pe acest blog, Dumnezeu se uită în primul rând la inima celui care „face” muzica, nu la muzica pe care o face inima omului, pentru că pe El Îl interesează inima omului şi mai puţin muzica lui. Tocmai de aceea dădeam exemplul cu „O, cât mă simt de fericit”!
Despre imagine. Nu m-ai înţeles corect. Eu remarcam argumentul invalid adus. A pune iconografia pe acelaşi plan cu fundalul pe care se proiectează un text mi se pare o exagerare, o comparaţie dusă în extrem (vezi de ce vorbeam despre echilibru?).
Recitirea celor trei puncte ale postării, care au de-a face cu forma, ar fi benefică. Dar problema care trebuie rezolvată este fondul, şi asta mă doare pe mine.
1. Cine se mai interesează în familii ce muzică ascultă copiii? Acolo se formează gustul, înclinaţia către o anumită formă!
2. Cât timp petrec părinţii cu copiii lor pentru a-i ajuta să înţeleagă Dumnezeirea şi pentru a şti astfel cum să se raporteze la Dumnezeu şi în închinare? Fondul greşit care afectează apoi forma!
3. Câţi păstori se obosesc să explice, să discute, să înveţe tinerii ce este închinarea şi câţi se limitează la nivelul lui „asta da – asta nu”? Ne interesează forma, neglijăm fondul!
4. Cât de mult se străduiesc vârstnicii să înţeleagă (că de amintit e mai greu de la o vârstă) cum gândeşte, cum se exprimă, cum reacţionează, ce sentimente are un tânăr? Asta e neglijarea punţii prin care fondul poate influenţa forma!
Şi aceste întrebări ar putea continua, dar iar postez „kilometric”!
Fii binecuvântat!
Dragul meu Emanuel,
Intru cu reticență în alt dialog, dar nu pot să trec pe lângă aceste afirmații. Îți admir entuziasmul și militarea pentru creația creștină de bună calitate. Tu afirmi însă că „Arta nu trebuie supusa unor limite de genul crestin/pagan, arta nu are religie, arta nu este ideologie, arta este creatie.” Aici permite-mi să-ți spun că nu ai dreptate. Arta de obicei este vârful de lance al unei ideologii. În spatele fiecărei exprimări există o percepție cu privire la lume și viață (un „weltanschauung”). Paganini la un moment dat și-a dat sufletul diavolului și de atunci creția sa ia o altă întorsătură. Gaguin a pictat prin prisma unei filozofii. Michelangelo la fel. Există creații artistice pline de demonism (ex. Mihail Vrubel) sau de sexualitate (nu mă refer la creația pornografică din pictură ci la cea generată de curentul suprarealist).Da există o artă păgână izvorâtă la popoarele animiste și idolatre (incasă, africană, amero-indiană, indiană, chineză, aborigenă).
Apoi spui: „DUMNEZEU CIND A CREAT LUMEA SI-A IMPUS LIMITE?
ATUNCI DE CE NOI NE IMPUNEM LIMITE ACOLO UNDE NU AR TREBUI SA FIE LIMITE?” Dumnezeu este unic, diferit și limitele creației Sale au fost trăsăturile Sale de caracter: bunătate, sfințenie, iubire. Tot așa și noi putem fi liberi în creție în limitele tărâmului în care ne aflăm, în limitele impuse de stăpânul pe care-l slujim. Nu suntem creatori în vacuum! Nu putem crea creația celeilalte lumi. Jackson Polock când „picta”, uneori presăra pe pânza întinsă pe jos cioburi de sticlă și călca pe ele desculț. Beatles au creat destule sub influența misticismului oriental de sorginte indiană. Alții crează sub influența drogurilor. Nu poți crea fără limite. Ambele „cetăți” au arta lor. Da, există o zonă greu de definit apartenența, dar Dumnezeu poate deosebi oile de capre chiar dacă acestea s-au vopsit sau și-au tăiat coarnele.
Problema cu Bob Dylan și alții este că scena gloriei lumești are alte standarde decât cea a lui Dumnezeu. Se spune undeva, căci au iubit mai mult slava pe care și-o dau unii altora (parafrazat) decât slava lui Dumnezeu. În Împărăția lui Dumnezeu uneori cântecul unui om ca David Ring (un predicator excepțional american) care are paralizie infantilă și îi cântă lui Dumnezeu cântarea „Victoria în Isus” cum nimeni altul n-o poate cânta. E la fel ca bănuții văduvei. Aceasta nu o spun ca să scuz lipsa de excelență.
pun pariu ca nu multii de aicii fac parte dintr-o trupa de „lauda si inchinare” (eu personal nu) pe langa commenturii va incurajez sa datii mai departe!! super folositor!!
Deşi mi-a luat ceva timp ca să îndrept ridurile după pronunţarea atâtor „i” :D, întreb şi eu: tu ce părere ai? Cam câţi? 😉
cred ca problema lui Bob Dylan si a altor artisti ce s-au intors la Domnul nu este legata de „standardele gloriei lumesti”, nici pe departe; problema lor reala este ca nu mai faceau muzica ca si cum era o arta de descoperire si cucerire de noi si noi teritorii artistice, ci muzica lor se cumintise, adica devenise un simplu vehicul muzical cu texte de reteta spirituala, dar intr-o abordare de „ilustrata”. se pierduse armonia si profunzimea dintre text si muzica precum si acea stare de sine statatoare a muzicii. si implicit aceasta cumintire a dus la o ratare a valorii.
in biserica in care eram recitam foarte des poezie proprie, asta in perioada in care incercam sa scriu o poezie crestina originala si personala, departe de tot ce se scrisese pina atunci, si cumva reusisem. pina cind citiva frati mai sfatosi din conducere, de profesii tehnice, fara lecturi poetice serioase, m-au rugat sa nu mai recit asa, ci sa incerc sa scriu pe gustul bisericii. ce presupunea gustul bisericii n-avea nicio treaba cu poezia: se doreau de la mine versificari de psalmi si alte capitole din Biblie, ceva care sa semene cu ce scrisesera C. Ioanid si comp. le-am explicat ca nu pot face asa ceva si am renuntat nu fara citeva dispute ascutite. refuzam sa scriu o poezie pasoptist-pasunista de sec XIX. Asa zisii poeti crestini romani erau in urma cu secole fata chiar de poezia crestina a unor John Donne, Milton, San Juan de la Cruz, ce sa mai vorbesc de poezia anilor 60-70 care se scria in Romania, cind comunismul lasase putin garda jos si se scria mai occidental.
Creatorul nu are nevoie de o camasa de forta in care sa isi faca arta. libertatea lui este esentiala in a face o societate sa progreseze spiritual si intelectual. un creator nu trebuie sa fie cuminte artistic. un creator nu trebuie sa fie un predicator. saracul maiakovski vorbea despre obligatia poetului de a scrie la o comanda sociala si iata ca acest tip de a face arta i-a terminat poezia.
unde ar fi fost muzica clasica fara un j.s bach, dar unde ar fi fost fara un wagner? unde ar fi fost arta fara michelangelo dar unde fara picasso? si tot asa intrebarile pot continua. fondul e cel care face diferenta pentru ca isi contine forma. in crestinism se pune forma inaintea fondului.
iar teama asta a crestinilor de a citi carti bune, de a asculta muzica laica buna(rock, folk, clasica), de a-si cenzura lecturile ca nu cumva sa se intineze sau chiar sa le placa seamana izbitor de mult cu forma aia de paganism incipient la taranul simplu care demoniza ceea ce il speria, necunoscutul care il tulbura.
Dupa cum spuneam problema nu este de limite ci de material care a facut sa lipseasca valoarea.
Poetii care au provenit din din sfera laica si care s-au crestinat nu aveau de unde sa aiba in acel timp scurt suficienta experienta in lumea crestina incat sa o poata canta sau exprima artistic asa ca au incercat sa foloseasca ceva ce nu era filtrat prin trairea in viata proprie si a sunat fals…
Pe de alta parte poetii crestini care s-au impus pe scena isi cantau si exprimau propriile trairi. De exemplu C. Ioanid sau Nicolae Moldovan au compus pe baza experientei lor de viata cu Domnul. De aceea ei s-au putut impune si creatiile lor au inca o valoare foarte mare. Si nu au compus sub o camasa de forta ci fiecare in stilul lui propriu.
Erata: Nicolae Moldoveanu
Emanuel,
îmi face plăcere să schimb idei cu tine chiar dacă sunt puncte de vedere in unele locuri diferite. În răspunsul acesta nu pot decât să fiu lung și cer scuze pentru aceasta. Ai dreptate în ceea ce spui cu privire la „cumințirea” artei celor care se pocăiesc. Într-adevăr aceștia ies de pe teriotriul sălbatic al „răzvrătirii” față de Dumnezeu, un teritoriu care șochează prin îndrăzneală și explorare (în direcția răului). Trăim o perioadă de lepădare (istoria e lungă și are de a face cu sfârșitul idealismului modernității) în care, mai acut ca oricând, omenirea (în linii mari) trece într-o atitudine sfidătoare, obraznică, radicală, dușmănoasă față de Dumnezeu. Astfel vechile tipare, vechile așezăminte sunt dărâmate în căutarea unei utopii edenice la umbra pomului cu reptilă. Da, se realizează lucruri care șochează (plăcut dar rău – evil – chiar sinistru) lucruri sau culmi nemaipomenite! Ravi Zacharias spunea despre aceasta că răul în imaginație (în artă, – jocuri pe calculator, filme, literatură, pictură etc.) este de dorit. Oamenii cochetează cu el. Este fascinant. Însă în realitate el este teribil de rău, nimeni nu-l dorește într-adevăr. Ex. O mulțime de tineri umblă cu tricouri imprimate cu cranii, vampiri, figuri grotești, demonice. Ei cred că e cool. Aceasta este în imaginație. În realitate dacă îți pune cineva o țeaștă de mort în putrefacție în brațe te duci și te speli , te dai cu spirt și vomiți jumătate de zi. Dacă te întâlnești în noapte în mod real doar cu cineva care are o mască demonică pe față și care vrea cu adevărat să-ți facă rău, să te prindă să simți sinistrul și bestialitatea, să șimți cum pielea-ți crapă și sângele începe să țâșnească nu mai e același lucru. Ce am dorit să spun cu aceasta. Ca să mă înțelegi mai bine, Bod Dylan a fost unul dintre favoriții mei alături de Qeen, Pink Floyd, Beatles, Middle of the Road, Elvis și alții. Răul are o atracție nemaipomenită prin ceea ce promite (putere, încântare, faimă divertisment etc) însă oamenii își petrec viața în rău și promisiunile făcute sunt doar baloane de săpun care nu rămân. Arta e renumită prin excentric și avangardă, lucruri care atrag atenția spre sinele artistului.. În Împărăția lui Dumnezeu lucrurile se schimbă, atenția se îndreaptă spre Altcineva și aceasta doare pentru cel care întră din luminile rampei în luminile împărăției. De aceea Bob Dylan nu a putut rezista în creștinism și s-a întors la slava lumii. În creștinism s-a lovit de disprețul lumii așa cum spune în „I believe in You” din discul „Slow train coming”
They ask me how I feel
And if my love is real
And how I know I’ll make it through
And they, they look at me and frown
They’d like to drive me from this town
They don’t want me around
’Cause I believe in you
They show me to the door
They say don’t come back no more
’Cause I don’t be like they’d like me to
And I walk out on my own
A thousand miles from home
But I don’t feel alone
’Cause I believe in you…
Bach, Handel și alții puneau pe partiturile lor monograma SDG adică Soli Deo Gloria – numai lui Dumnezeu slava. . Ca să fiu concis, poți fi artist renunțând la excentric și avangardă (în sensul lumii) și să devii un nebun (dpdv al lumii) pentru Christos și totuși să faci o artă de calitate dar de o altă calitate. Aici ești lipsit acum de slavă dar te așteaptă o slavă și o apreciere înaintea Tatălui și a sfinților îngeri. Dacă uităm acest lucru nu pricepem adevărata artă care contează pentru veșnicie – toate celelalte vor arde. În acest tărâm poți fi disprețuit pentru cumințirea ta, pentru lipsa de relevanță, pentru monotonism etc.
Mai doresc să abordez teama de care vorbeai în ultimul paragraf. Poate că privești din perspectiva unui tânăr care nu a venit de dincolo. Pentru mine nu e o teamă ci o convingere că muzica lumii este nocivă și aceasta îmi provoacă repulsie. De ce? Au fost ani când am ascultat-o și printr-o conjugare de factori am ajuns în pragul sinuciderii. Ce pui în tine, ce semeni, macină în timp, se sedimentează, te formează. Asculți ACDC (AntiChrist-Destroy Christ) vei deveni în timp unul care este împotriva lui Dumnezeu, Sunt trei decenii de când, prin harul lui Dumnezeu, am trecut în tărâmul cumințit. Fug de muzica lumii „ca de necuratul” căci stiu a cui este. De trei decenii semăn în mine muzica cuminte și ea îmi aduce pace, bucurie și împlinire. Și mai știu ceva, de va veni vremea senilității ceea ce am semănat mai mult aceea va ieși la suprafață atunci când nu voi mai putea cenzura. Domnul să fie cu duhul tău și să te călăuzească.
Aș mai menționa un aspect al închinării. Cel nevăzut și auzit de nimeni. După cum există site-uri sau bloguri cu parolă unde nu intră nimeni, tot așa este o închinare, cu cântare, poezii, artă, neștiută de nimeni decât CEl ce are parola. Există cel puțin o poezie făcută de Ionatan Piroșca pe care nimeni nu o va afla. Într-o discuție cu el, mi-a spus că a făcut-o. O poezie care nu a fost intenționată nici unei audiențe decât lui Dumnezeu personal. Știu și de cântări făcute de alții care s-au ridicat ca aburul spre cer fără să lase o urmă pământeană. Acestea după ce standarde mai pot fi evaluate?
Dupa intensitatea si natura trairii care a stat in spatele crearii lor. Asa pot fi evaluate.
Este adevarat ca pot fi fara martori umani dar este iluzoriu sa credem ca nu lasa urme pamantene. Poate nu asa de vizibile, poate nu directe dar lasa si urme pamantene si la Judecata se vor vedea.
Daniel,
punctul tau de vedere „cumintit” denota inca o stare de teama, altfel nu imi explic reactia superficiala privitoare la formatia AC/DC, reactie atit de comuna in mijlocul evanghelicilor, cum ca ar insemna „AntiChrist-Destroy Christ”. e o intreaga literatura evanghelica destul de neinformata pe tema muzicii contemporane laice.
in ce priveste numele formatiei AC/DC citez:
„Malcolm and Angus Young developed the idea for the band’s name after their older sister, Margaret Young, saw the initials „AC/DC” on a sewing machine. „AC/DC” is an abbreviation meaning „alternating current/direct current” electricity. The brothers felt that this name symbolised the band’s raw energy, power-driven performances, and a love for their music.”
orice alta interpretare a numelui lor suna absurd. aproape a inchizitie! si la asta s-au priceput de minune sistemele totalitare. crestinismul nu trebuie sa incerce o abordare totalitara.
ascult de ceva ani muzica rock si nu m-a dus spre nicio intentie de sinucidere sau razvratire pentru ca am reusit sa inteleg actul ei muzical in contextul epocii in care s-a produs, pentru ca m-am regasit in energia si vitalitatea acestui gen de muzica care a experimentat foarte mult surprinzind intr-un mod profund schimbarile din psihicul social. iar a gandi acest act muzical in dihotomia gloria lumii/gloria cereasca inseamna sa ii anulezi estetica muzicala, atita timp cit au existat formatii rock italiene care au compus un rock progresiv de foarte buna calitate pornind de la muzica lui bach (formatia Le Orme cu albumul Collage, formatia Il Rovescio della Medaglia cu albumul Contaminazione). iar a incerca sa ii atribui acestui gen de muzica o „apucatura spre demonism” iarasi este o exagerare neverificata pina la capat nici macar in cazul formatiei Black Sabath. si exemplele pot continua.
pot afirma ca am cunoscut oameni care au avut ginduri de sinucidere pentru ca nu erau suficient de crestini, resimteau pacatul ca pe un esec atit de puternic incit infringerea era de nesuportat si gindul sinuciderii a fost o prezenta constanta in viata lor. am alcatuit un grup cu astfel de tineri si a avut un efect pozitiv in viata lor. una din practicile folosite a fost tocmai auditia de muzica rock si clasica, cu discutii pe demersul artistic, pe structurile spirituale, pe motivatia pieselor, pe mesajul lor ultim. asta ca un contra-argument la ce spuneai tu.
cred ca datoria noastra de crestini este in primul rind sa ne autoeducam din toate punctele de vedere si in al doilea rind sa ne maturizam discernamintul.
eu unul nu reusesc sa gust muzica crestina contemporana (atit romaneasca cit si occidentala) pentru ca este, pur si simplu, mediocra, liniara, fara forta si vitalitate, cu texte groaznic de sentimentale si lipsite de adincime, cu multe lacune muzicale atit vocal cit si la interpretare, pe mine reuseste sa ma deprime tocmai prin esecul demersului artistic. cind ma gindesc ca avem un Creator atit de genial, ma doare aproape fizic mediocritatea muzicienilor contemporani din spatiul crestin. de asta revin la muzica corala bizantina, protestanta, gregoriana, e in asta ceva din profunzimile unui dincolo, pe care muzica contemporana laica le intuieste la un alt nivel muzical.
Emanuel
Vorbeam de o venire de dincolo. Eu am fost DINCOLO în acele momente ale vieții mele, adică pe tărâmul răzvrătirii. Eu am căutat fericirea dincolo și atunci am ajuns la marginea sinuciderii, întrucât căutătorul sincer al fericirii dincolo, ajunge ori la absurditatea vieții ori la autoînșelare. De când m-a smuls Domnul de dincolo, de când m-am întors acasă din țara îndepărtată, niciodată disperarea nu m-a mai vizitat. În Isus este nădejde permanentă chiar în cele mai dificile momente ale vieții. Educat sunt oarecum într-un larg spectru al muzicii și artei. Am studiat ceva ani arta și chiar o practic în diverse moduri. Deci nu din ignoranță scriu cele ce scriu. Am fost și eu pe o poziție similară cu a ta când puteam justifica sorbirea încântării din cupa lumii. Cât despre creația contemporană nu pot decât să mă alătur de tine. Am observat că odată ce Dumnezeu este exclus sau nu mai este luat în serios inspirația de valoare începe să dispară. Apar în schimb încercări parazitare pe clasic (dacă mă înțelegi) sau uneori anit-artă așa cum arta a fost percepută până nu demult. E posibil ca opera artistică contemporană să nu mai aibă vitalitate și nici geniu din cauză că nu ne mai iubim real Iubitul (Cel căruia pretindem că i-o închinăm)? Gloria este întotdeauna dată! În sensul aplauzelor și în sensul inspirației care aduce gloria aplauzelor. Domnul Isus când a fost ispiti în pustie a fost confruntat cu dătătorul gloriei lumii acesteia care o dă cui vrea. Dumnezeu, când ești în voia Lui artist, îți va da calitatea pe care consideră El că o poți duce și posibil o glorie satisfăcătoare. Unora li se amână momentul pentru un pic mai târziu.
Repet mai clar poate, muzica împreună cu lirica ei roade în timp. Dacă e de la Dumnezeu va roade păcatul și va aduce sfințire și dorul altei lumi. Dacă e de la cel rău va roade sfințirea și va aduce moartea sufletească.
Acum, dacă nu găsești împlinirea în genul creștin contemporan poți liniștit să o cauți în tezaurul clasic creștin. Poți trăi deci fericit cu Dumnezeu! Sunt variante.
Cât despre ascultarea muzicii ne-creștine este o iluzie că vei găsi un catarg destul de gros și frânghii destul de tari care să te țină în siguranță în fața cântecului sirenelor.
Chiar aşa, Daniel? Cum ramâne cu Ioan 17:11,15, 1 Corinteni 5:9-10 etc? Crezi că dacă mi-ar da prin cap să merg printre drogaţi să încerc să îi câştig pentru Domnul m-aş apuca de droguri? Eu ascult MUZICA BUNA de când mă ştiu, şi nici înainte de intoarcerea mea la Domnul şi cu atât mai puţin după, nu m-am „otrăvit”. M-am îmbogăţit şi am ajuns să văd într-o şi mai mare măsură minunea pe care a pus-o Dumnezeu în oameni şi cărora oamenii îi spun talent!
Daca aplicăm principiul acesta al „fugitului”, ajungem la sihăstrie! Pe unii îi ispiteşte şi umblatul pe stradă, vara! Altfel nu îmi explic de ce privesc mai mult în jos decât în sus! 😉
Nu crezi că ar trebui mai degrabă să ne procupe întărirea credinţei noastre, astfel încât să putem ajunge şi cu muzica asemeni lui Pavel în Fapte 28;2-3 şi să facem economie de „catarge şi frânghii”?
marinelblaj,
Dragul meu, ideea mea nu este de a merge printre drogați ci tocmai spre aceasta se îndrepta, a nu „ingurgita” cu sufletul ceea ce „drogații” ingurgitează. Este o muzică drog, ca pulberea de heroină,, este o muzică „vitamină” ca zahărul vanilat. Fugi de heroină folosește zahărul vanilat – acesta este și a fost mesajul.
Această practică duce la întărirea credinței noastre și duce la o mai mare fugire de poftele tinereții și la o mai mare ferire de tot ce vi se pare rău.(de la Pavel învățate). Marinele, atunci când ești adicted (dependent) abia târziu vezi efectul distructiv. Îți dau un exemplu și cu acesta cred că voi înceta cu drag și apreciere si pentru tine și pentru Alin. Am folosit prea mulți biți din proprietatea altuia. Cu ani în urmă, chiar în zorii credinței găsite o soră în vârstă îmi spunea: „Nu mai mergeți la filme căci mie mi-au distrus viața. Când mă rog îmi năvălesc în minte imaginile văzute dealungul anilor.și duc o mare luptă spirituală” (cam așa ceva – parafrazat). Nu am crezut-o atunci căci și eu eram dependent de filme. Acum o cred, avea dreptate. Imaginile năvălesc, filmele formează, ce semeni încolțește și dă rod,mai devreme sau mai târziu. Mă miram de unde am un așa sentiment distorsionat al dreptății. Filmele m-au format: pentru o palmă trebuie să-i dai câteva picioare, pentru un afront sau o violență merită moartea. (Știi ca în filmele cu Bruce Lee, Chuck Noris etc.) De aceea îmi este așa de greu să întorc și obrazul celălalt. Este aproape imposibilă porunca lui Isus: „Nu te împotrivi celu ce vrea să-ți facă răul” Bunul Dumnezeu să ne țină pe amândoi în mâna sa bună.
Îţi înţeleg, Daniel, temerea şi, până la un punct, şi argumentaţia. Vreau însă să îţi spun că nu este un lucru universal valabil. Eu, de exemplu, când mă rog, mă rog. Punct. Mintea mea este îndreptată spre Creatorul, Dumnezeul, Tatăl, Stăpânul… tot ceea ce înseamnă El, şi nu doar pentru mine! În genunchi în faţa Lui (căci aşa simt, ca sunt chiar în faţa Lui), creierul îmi este golit de orice altceva, de ABSOLUT orice! Da, mi se întâmplă şi mie să fiu tulburat de ceva anume, dar atunci mă rog în primul rând pentru puterea de a trece peste acea tulburare, tocmai pentru că sunt conştient că o minte şi un suflet tulburat de ceva exterior nu pot intra în părtăşie deplină cu Tatăl. Am trăit o viaţă întreagă „în miezul” muzicii şi poate iţi va veni greu să mă crezi, dar nici când eram în lume muzica lumii nu m-a determinat să fac sau să gândesc lucruri de care să-mi fie ruşine! Singurele lucruri de care îmi este ruşine sunt păcatele pe care le-am făcut şi care n-au fost sub nicio formă generate de muzică, ci de poftele firii. Nu minţeam fiindcă îmi spuneau cântecele, ci pentru că aşa credeam atunci că se „rezolvă” o problemă!
Am o soră în biserică, tânără, care cântă în orchestra filarmonicii din oraş. În repertoriul orchestrei este şi „Carmina Burana”, care conţine tot felul de teme muzicale controversate. Ce-ar trebui să facă? Să refuze să o cânte? Să-şi dea demisia din orchestră? Nu face nimic din toate acestea şi totuşi e o tânără credincioasă, implicată în lucrare, dedicată Domnului. E o artistă credincioasă.
Evident, nu sunt nici eu şi nici ea „mai sfinţi”. Poate doar că am înţeles ce înseamnă cu adevărat să trăieşti în lume ca şi când n-ai fi DIN ea, nu ca şi când n-ai fi ÎN ea.
Poate că unii simt nevoia „catargului şi a frânghiilor” şi nu pentru că sunt „mai puţin sfinţi”. Nu sunt de condamnat pentru asta. După cum nici cei care pot asculta „muzica filistenilor” fără să devină filisteni!
„Est modus in rebus” nu e un dicton creştin. Dar e valabil şi pentru ei!
Îţi doresc şi eu multă pace şi binecuvântare!
N-o sa va convingeti niciodata. Si nici n-are rost. Mergeti inainte, dupa incredintarea pe care o aveti, si in toate, POCAINTA sa ne caracterizeze!
[Off Topic]
Alin Haiduc, tu ai filmat „Dorinta Mea” (4Motion)? Azi am observat ca userul de pe Youtube coincide.. Daca da, buna treaba! 🙂
[/Off Topic]
Amin! Pocăinţa să ne carcaterizeze!
Ce-o fi însemnând „carcaterizeze”? 😀
Da, Eddie, eu l-am facut.
Multumesc de aprecieri! 😉
p.s. ma bucur ca ai inchis „robinetul”. Era deja balta aici …
stai ca, dupa doua zile de calatorii, trec la moderare
Amin! Salutări și lui Emanuel
Daniel,
pina la urma discutia noastra face dovada diversitatii punctelor de vedere si a experientelor culturale, spirituale si muzicale in spatiul nostru evanghelic. nu vreau sa imi asum rolul unui critic catranit si acru care nu vede nimic bun in muzica crestina contemporana. cred ca formatia „Elim” a fost o buna perioada pentru mine o auditie placuta si ziditoare! muzica gospel americana reprezentata de doris akers si mahalia jackson cu acel cintec minunat: „Lord don’t move the mountain”, folkistul crestin emil kindlein, formatia de jazz crestin din minesota care a concertat anul trecut in iasi. si as mai putea da exemple. concluzia mea: in spatiul evanghelic cu greu poti alege citiva artisti care sa fie pertinenti si din punct de vedere muzical, nu doar spiritual.
in ce priveste exemplul cu filmele, cred eu, e important si ce filme vezi/consumi. filmele lui tarkovki, bergman, dreyer, sokurov, bresson, mizoguchi, ozu sunt filme profund spirituale. au o tematica ce pleaca din crestinism si reusesc sa fie pertinente si artistic.
S-ar putea să fie util pentru unii http://www.ccel.org/ccel/owen/worship.html
Pingback: Scrisoare deschisă către formaţiile de laudă şi închinare (text tradus de Otniel Nicola) | Marius Cruceru
Am citit cu interes si cu mare rabdare aproape toate comentariile despre aceasta situatie a cintarii de muzica crestina in adunari.De data aceasta,apreciez ca moderatorul,sau „arbitrul de centru” este fr Marius C.E teolog,profesor,cunoscator de stiluri si complexe muzicale,poate spune un punct de vedere si biblic si profesional.Acum cred ca tzine de ascultarea noastra.Muzica izvorita din Cuvint pe mesaj,melodiile acordate in „gamele” psalmilor,si cintarea lor prin traire,da substanta si energie divina celor ce o asculta.Ma rog ca Dumnezeu sa dea inspiratie divina celor ce vor sa cinte o cintare noua si de slava!O mica precizare fara rautate,prieteneste: frate Daniel M,prea te pricepi la toate,ai acaparat atit de mult spatiu cu „parerea personala”.Te vad de ceva ani,in 1 Corinteni cap 13 vers 1..un chimval zinganitor…”Timpul lui Dumnezeu” este in actiune si..fara partinire! Cu dragoste in Hristos Domnul!
Pingback: Cele 5+5 porunci pentru grupurile de laudă şi închinare | cetatea de piatră
Pingback: Scrisoare deschisă către formaţiile de laudă şi închinare (text tradus de Otniel Nicola) | Biserica Penticostală Maranata
Foarte adevărat!
Vai, când citesc aceste comentarii, acum, dupa vreo 12 ani (căutasem ceva despre „trupele de laudă” si întâmplător am ajuns pe acest blog), descopăr că muzica de cor este chiar mai desconsiderată decat muzica „trupelor de fraudă si intinare” (?!)… Imi pun deseori aceste 2 întrebări mie insumi: 1. oare de ce m-a chemat Domnul la misiunea de dirijor de coruri, când acest gen muzical nu (mai) are aproape nicio relevantă în spatiul evanghelic românesc si n-am ramas eu la prima mea meserie, cea de inginer, unde chiar aveam mult succes (puteam fi acum un om bogat dpvd material, foarte stimat si respectat atat pe linie profesionala, cât si în biserici)? 2. Daca tot m-a chemat Domnul la aceasta misiune muzicală, de ce nu m-am născut eu în America, Germania sau Anglia – în vreo patrie din aceasta a corurilor de tot felul, ci în Românica manelelor si muzicii lăutăresti? Singurul mic impact pe care l-am observat în aceasta activitate este bucuria celor care cântă în cor, cât si al unor ascultători din biserica locală, plus vreo doi, trei urmăritori de pe YouTube (interesant – un segment important se află in R. Moldova si Ucraina, niste popoare care se pare că înteleg si apreciaza foarte mult muzica de acest gen).. Acum, dacă cineva îmi va spune – „păi tu nu vezi că nu te-a chemat Domnul, altfel muzica ta avea măcar un mic impact asupra semenilor tăi?”, să stiti ca si eu mi-am pus problema astfel si am incercat (de mai multe ori) să părăsesc această lucrare si să plec linistit la ingineria mea plină de succes. Insă de fiecare dată, Domnul mi-a pus mari piedici si frâne, fortându-mă chiar (e mult de povestit cum anume), să rămân ancorat în această lucrare. Citind comentariile multor interlocutori de mai sus, mă simt chiar inutil si prost, si as vrea să fi răspuns afirmativ la invitatia acelei companii americane de a fi inginer intr-o fabrică ce produce piese componente pentru aviatia SUA. Totusi astept o undă verde de la Domnul în acest sens, care însă nu se grabeste sa apară… Cât despre lucrarea pe plan coral, eu cred ca ea are totusi măcar o mică valoare – aceea de a uni mai multe suflete dintr-o biserică într-o singură entitate care sacrifică destul de mult timp si energie pentru a-L sluji pe Domnul (făcând ceea ce făceau leviții odinioară); iar prin acele persoane care cântă în cor, devin astfel mai unite si multe alte familii din biserica respectivă. Recomand deci oricărui păstor să încurajeze (și) acest mod de a se face muzică în biserica respectivă, chiar dacă, cel putin, în prima instanță, acesta nu gâdilă așa bine urechile precum muzica trupelor de închinare si a solistilor de tot felul, mai mult sau mai putin talentati.